Daca spuneam mai devreme despre Irlanda ca a dat cu bata in balta, pentru „performantele” galezilor din acest inceput de an nu cred ca putem gasi un atribut potrivit pentru a pune si mai multa sare pe ranile indureratilor suporteri ai dragonilor. Trei infrangeri categorice cu Anglia, Franta si Irlanda, o victorie lipsita de stralucire cu Scotia si o victorie firesca cu Italia, schimbari dese in garniturile de start inaintea meciurilor si destul de multe puncte slabe in coordonarea jocului colectiv, vizibile in deficiente de natura tactica si de sincronizare in ceea ce priveste buna rutina a schemelor de la antrenament, atat in jocul pe gramada, cat si in tuse. Insistenta treisferturilor galeze, cel mai bun compartiment al echipei, viteza aripilor si forta de penetrare a celor doi centrii au salvat totusi spectaculozitatea meciurilor disputate de „oamenii in rosu”, chiar si atunci cand rezultatele nu au fost pozitive. Inconstanta componentei liniilor gramezii i-au pus pe galezi in situatia de a fi foarte ezitanti in tuse, neconvingatori in ceea ce priveste placajele liniei III si greoi in atac, atat la fazele de „pick and go”, cat si in replierile pe linia de atac, in momentele post-maul. Lucrul la care trebuie sa reflecteze foarte serios antrenorul Warren Gatland este reconfigurarea inaintarii, atat tactic cat si ca material uman, devenind evidenta cautarea in primul rand a solutiilor de inlocuire a titularilor de drept, in cazul carora diferenta de valoare comparativ cu rezervele este una considerabila. Pentru ca, s-a vazut mai mult decat clar cum absentele lui Alun Wyn Jones si Ian Gough din linia II, precum si ale lui Andy Powell din linia III au pus in situatii foarte lipsite de confort jocul galezilor. In continuare Tara Galilor este o echipa cu ambitii prea mari si posibilitati prea mici.
Despre Italia nu ar fi prea multe de spus decat ca merita tot respectul iubitorilor de rugby pentru efortul pe care il depune pentru a se mentine la un nivel cat mai bun al competitiilor. Beneficiind de un import masiv de jucatori din emisfera de sud, in special argentinieni si australieni, dar si de jucatori autohtoni de o reala valoare, Italia pare sa fi facut definitiv pasul in elita rugby-ului. Meciuri bune cu Irlanda si Anglia, o victorie de prestigiu cu Scotia si un joc curajos in toate intalnirile, acestea ar fi realizarile unei echipe care incepe sa arate de la an la an mai bine. Cu o linie I extrem de artagoasa din care se remarca figura carismatica a pilierului Martin Castrogiovanni si cu un mijloc extrem de mobil si penetrant in atac, italienii au arat ca alegerea lui Nick Mallett in scaunul de antrenor al echipei nationale a fost o dovada de mare inspiratie, sud-africanul izbutind sa aduca prestatiilor „squadrei azzurre” un plus de spectaculozitate, prin dezvotarea fortei de atac a treisferturilor, dar si prin crearea printr-o filozofie tactica noua a posibilitatilor de joc deschis la nivelul inaintarii. Foarte aproape sa invinga Anglia, fapt care ar fi insemnat o adevarata revolutie in rugby-ul italian, „azzurri” au aratat mai inteligenti si mai inspirati ca niciodata, imaginea echipei greoaie, prea putin dispusa atacurilor liniei de treisferturi, adepta a jocului pe gramada, fiind definitiv stearsa de prezenta unor atacanti puternici si rapizi, excelenti spargatori/placheori, precum centrii Gonzalo Garcia si Gonzalo Javier Canale, sau de „triunghiul de creatie” aflat in spatele jocului tactic, triunghi format din mijlocasii la deschidere Tebaldi-Canavosio, uvertura Craig Gower si fundasul Luke McLean. La Cupa Mondiala de anul viitor, Italia se va afla intr-o grupa alaturi de Australia, Irlanda, Rusia si Statele Unite, unde va obtine probabil doua victorii usoare. Adevaratul test il va constitui insa intalnirile cu primele doua favorite, Australia si Irlanda, in fata carora italienii nu prea au decat sansa limiarii scorului defavorabil, dar numai pe fondul unui joc curajos care sa demonstreze firescul prezentei lor in lumea buna a rugby-ului.
Altfel, un turneu frumos care, de aproape 25 de ani mi se pare ca se termina prea repede…
Jonathan Thomas pasandu-i din placaj lui Stephen Jones
Mirco Bergamasco, "piciorul de aur" al italienilor
Jamie Roberts, slalom printre Craig Gower si Gonzalo Garcia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu