Johnny Mad Dog

Africa este o vale a plangerii. Putini dintre semenii nostri cunosc acest lucru, in mare parte si datorita lipsei de interes a comunitatii internationale si a canalelor media pentru acest gen de subiecte. Evident, in momentul in care te confrunti cu un eveniment precum razboiul civil din Rwanda cand, in urma unei escaldari a violentelor vreme de 100 de zile, peste un milion de oameni sunt asasinati in lupte intertibale, acest lucru devine un bun subiect de presa. Sau, atunci cand in Darfur, intr-o singura zi, sunt ucisi intr-o tabara de refugiati, sub ochii trupelor O.N.U., cateva mii de civili sudanezi considerati rebeli de catre armata guvernamentala sudaneza, CNN considera de asemenea oportun sa prezinte vreme de o saptamana imagini ale cumplitului masacru, organizand la sfarsit de saptamana, la o ora de maxima audienta pentru locuitorii coastei de est a Statelor Unite, un teledon moderat de insusi Matt Damon. Ce nu stiu insa nici onorabilii telespectatori americani, nici Matt Damon si, pun pariu, nici realizatorii de la CNN, pe langa aspectele legate de situarea geografica a Sudanului, era faptul ca acel conflict insumase deja sase ani de cand se derula, provocase peste jumatate de milion de morti si peste patru milioane de refugiati. Iar in tot acest timp, companiile petroliere americane si chineze dezvoltasera infrastructuri ultramoderne de extractie si prelucrare in aceasta tara africana, pazite de adevarate armate de mercenari, derulandu-si nestingherite, la „adapostul” dezordinii provocate de acest razboi civil, afaceri de miliarde de dolari. Cazul nu este singular pentru Africa, la fel petrecandu-se si in cazul „razboiaielor diamantelor insangerate” din Sierra Leone, Angola sau Liberia, sau in cazul conflictului din Congo, perpetuat vreme de decenii, doar pentru ca resursele de uraniu ale acestor teritorii sa se mentina sub controlul Statelor Unite. Conform unor statistici ale organizatiilor internationale, conflictele militare din Africa Ecuatoriala au provocat, in epoca post-coloniala, mai multe victime decat cele rezultate in urma celor doua razboaie mondiale. Cifrele sperantei de viata si ale mortalitatii infantile sunt absolut cutremuratoare, dezbaterile asupra drepturilor omului sau ale libertatilor civile inexistente, iar rata infectarii populatiei cu virusul HIV depaseste, in unele zone, 60 de procente. Africa este ravasita de conflicte purtate de copii-sodati si jefuita de resursele sale de companiile occidentale care delibertat mentin, prin controlul asupra deciziei politice si a influentei asupra mass-media, un con de umbra asupra situatiei reale de pe acest continent astfel incat occidentalul supraponderal si intoxicat cu produse sub-culturale sa creada ca, intr-adevar, traieste in cea mai buna dintre lumile posibile. Africa este o lume uitata de care nimeni nu vrea sa stie. Nici macar presedintele Stalelor Unite, despre care circula unele barfe rau voitoare cum ca el insusi ar ovea oarece radacini africane…
Cand eram copil… sau, oricum, mai tanar decat sunt acum, visam zilnic la Africa. Nu o cunosteam decat din relatarile romantate ale aventurierilor din epoca coloniala si din stampele cartilor lui Jules Verne. Nici macar Joseph Conrad cu a sa „Inima intunericului” nu a reusit sa-mi influenteze fascinatia plina de iubire melancolica pe care o simteam fata de aceasta parte de lume. Numai sub soarele arzator si strabatand mile prin praful rosiatic un barbat putea simti advaratul triumf al spiritului asupra fricii, dorintei, durerii si lumii din jur. Numai dupa ce petreceai nopti singur, sub cerul savanei, insotit doar de carabina Winchester si inconjurat de freamatul salbaticiei te puteai considera barbat, unul care, vorba Apostolului Pavel, „s-a lepadat de cele ale copilariei”… Ciudat este ca, intr-un fel, inca mai cred si acum acelasi lucru… Cu timpul insa, am renuntat la aceasta viziune a copilariei, dezvaluindu-mi-se imaginea unei lumi a ororilor in forma sa cea mai cumplita, copacii solitari ai savanei, turmele de elefanti sau mandrii razboinici maassai disparand ca niste amintiri de demult in iuresul razboaielor civile, foametei, saraciei sau bolilor. Poate ca daca nu as fi iubit Africa atat de mult, as fi cautat sa pastrez doar acele amintiri…
Imi vine greu sa vorbesc despre orice fel de realizari cinematografice care sa abordeze acest subiect sensibil mie… De-aia am si preferat sa insir aceasta introducere mai lunga. Dupa cum spunea si Frankie McCourt in „Angela’s Ashes” „nu este nimic frumos sau romantic de spus despre suferinta si saracie”. Pentru orice creator din domeniul artistic este in primul rand o dilema morala in a cauta forma perfecta in realitatile unei lumi macinata de dureri si spaime. Nu poti spune pur si simplu o poveste despre viata, moarte, dragoste si sacrificiu in care Africa sa fie eroina principala. Ea poate fi decorul unei alte povesti despre viata, moarte, dragoste si sacrificiu, asa cum se intampla in „Hotel Rwanda”, „The Constant Gardener” sau „Blood Diamond”. O poveste despre Africa, redata ca si cum ar fi spusa de ea insasi este un exercitiu cu valoare de compromis, care poate afecta iremediabil dimensiunea morala a demersului artistic. Cu toate acestea, Emmanuel Dongala, unul dintre cei mai importanti scriitori africani si Jean Stephane Sauvaire, unul dintre regizorii de mare perspectiva ai noului val francez, au reusit sa realizaze aceasta poveste despre sperante frante, razboi si dragoste. „Johnny Mad Dog” este numele filmului care relateaza povestea unui copil-soldat traumatizat si brutalizat de razboi, fara vise, dorinte si fara viitor, pentru care prezentul violent si omniprezenta mortii reprezinta singurele certitudini. In acest infern populat de copii cu sclipiri demonice in priviri, Johnny indrazneste sa iubeasca, dar nu ca un indragostit, ci ca unu a carei inima a fost plamadita in focul razboaielor. Chiar si asa, pacatul sau nu poate fi iertat de lumea in care traieste, platind in final acest lucru cu propria viata. In urma sa nu ramane nimic, nici o amintire calda, nici o inima franta, nici rodul unui pantec care sa aminteasca de trecerea sa printre oameni. Doar un cadavru, unul dintre sutele de mii lasate in urma de dementa cruda a razboiului.
Produs de Mathieu Kassovitz si filmat in Liberia, una dintre statele cele mai indoliate de lungii ani de conflicte armate, pelicula impresioneaza prin realismul scenelor si prin autenticitatea personajelor interpretate, in marea lor majoritate, de copii liberieni, ei insisi implicati intr-o forma sau alta intr-un razboi incheiat in 2003, la doar un an in urma de inceperea filmarilor de catre Sauvaire. „Johnny Mad Dog” aminteste de „Apocalypse Now” al lui Coppola, propunandu-ne mai mult decat un film despre oameni si razboi, ci o reflectie despre intunericul din inimile fiecarora dintre noi, despre bezna nebuniei inconstiente care ne poate transforma pe toti in caini turbati gata sa starnim apocalipsa impotriva noastra si a semenilor nostri.

Awaydays

In ciuda posibilelor opinii a numeroaselor capete patrate, filmul regizorului britanic Pat Holden intitulat „Awaydays” nu este unul despre hooliganism, sau cel putin nu in tema deja consacrata, inceputa cu „The Firm” (1988), cu Gary Oldman, si continuata cu „Football Factory” (2004) si „The Firm” (un remake din anul 2009 al filmului din 1988) ale lui Nick Love. (Dupa cum ati observat nici nu am pomenit „bălăriile” din seria „Hooligans”, inceputa cu foarte subtirelul „Green Street” si continuata cu alte doua porcarioare de la care nu m-am obosit sa le vad nici macar clipurile de promovare pana la capat, intr-atat de „sforaioare” mi s-au parut…)
„Awaydays” nu se poate nici macar alinia manifestelor cinematografice ale „laddism”-ului, precum creatiile lui Guy Ritchie, Nick Love sau, mai putin ce-i drept, ale lui Shane Meadows, toate concepute sub umbra deja legendarului „Traispotting” al lui Danny Boyle si Irvine Welsh. Este mai mult decat atat… mai mult decat evocarea unor gesturi si atitudini ale unei generatii, mai mult decat transpunerea in cadre a unui melanj de muzica, fotbal, moda si slang de Merseyside, asortate cu scene de violenta menite sa ridice nivelul de adrenalina al spectatorilor. Este un film de arta, in care personajelor le sunt surprinse intregul spectru de trairi si sentimente, temeri impinse pana la angoasa, neimpliniri si neputinte, intr-un veritabil caleidoscop psihanalitic. In spatele acestui spectru difuz, in care totul tinde sa-si piarda din claritate, se pot observa influentele mediului social proletar din Liverpool-ul inceputului anilor 80 si ale culturii urbane post-punk – muzica, droguri, moda, fotbal, sub umbrela modelului cultural propus de miscarea New Romanticism. Bazat pe nuvela omonima a lui Kevin Sampson, scenariul surprinde conflictul dintre doua personaje ale caror atractie este generata de dorinta de a se completa reciproc. Paul Carty (interpretat de Nicky Bell) este un tanar ce poate trece drept un „petty bourgeois”, a carui familie lasase in urma viata cartierelor muncitoresti, pentru ca el si sora sa sa beneficieze de educatie si de o slujba care sa presupuna costumul, cravata si pantofii cu sireturi prinse in sase gauri. Atras de muzica, Carty frecventeaza cluburile in care canta trupe „new/dark wave” si „synthpop”, aculta David Bowie si Joy Division, el insusi fiind absolvent al cursurilor de arta, pe care le abandoneaza insa in favoarea muncii la birou si a salariului stabil, singurele in masura de a-i asigura bunastrea calduta a statutului sau social. Elvis (Liam Boyle) este insa o victima a mediului si originii sale sociale, un tanar care are aspiratii dar care nu se poate debarasa de originea sa muncitoreasca, reusind insa tocmai prin aspectul sau romantic de „prol” sa-l „cucereasca” pe Carty. Elvis este inteligent, cinic si melancolic deopotriva, mulandu-se perfect pe modelul cultural al generatiei sale, nemultumita dar si plictisita de existenta cotidiana. Muzica si drogurile functioneaza precum morfina pentru suflet si trup, in vreme ce firma de hoolies (The Pack) cu care merge la meciuri ii sustine nevoia de comunicare sociala, chial daca nefirescul maladiv al acestei situatii il obsedeaza pana intr-acolo incat ii spulbera echilibrul si asa precar el vietii sale. Cu toate acestea, pentru tanarul Carty, obsedat de ideea unei existente irosite in banal, Elvis este un model, in ciuda laturii sale tenebroasa, cea care, de altfel il si va duce la autodistrugere, ca punct final tuturor cautarilor sale. Conflictul dintre aceste doua personaje atat de diferite si totusi atat de asemanatoare, ca doua jumatati de culori diferite ale aceluiasi cerc, fac din „Awaydays” un film frumos, misterios si fascinant, chiar daca „intunecat”, ca o melodie de dragoste compusa de Ian Curtis. Si pentru ca tot veni vorba de muzica, pe coloana sonora se pot gasi nume interesante ca The Cure, Echo & The Bunnymen, David Bowie, Ultravox si, of course, Joy Division.
Un film in care ne putem regasi multi dintre noi…

The Damned United

Imi plac filmele cu si despre sport. In urma cu cateva zile am vazut “Invictus” al lui Clint Eastwood, cu Morgan Freeman si Matt Damon, un film pe care il asteptam de vreo doi ani, cam de pe vremea cand abia incepusera filmarile la primele scene. Fiind pasionat de rugby si increzator in talentul si sensibilitatea regizorala a lui Eastwood, ma asteptam sa vad o transpunere cinematografica reusita a celui mai important moment al istoriei sportului din Africa de Sud de dupa epoca apartheid, moment cu adanci ramificatii sociale si politice, respectiv castigarea de catre Springboks a Cupei Mondiale din anul 1995. Am fost insa destul de dezamagit, in special de prestatia lipsita de stralucire a lui Matt Damon, ca si de “subtirimea” scenelor cu rugby, in conditiile in care un sport de un asemenea dinamism si dramatism poate fi transpus cinematografic in cadre foarte spectaculoase. Ori din acest punct de vedere, mai spectaculos este, de exemplu, „This Sporting Life” cu Richard Harris, in regia lui Lindsay Anderson, chiar daca este realizat in 1963 si contine mai putine scene de rugby. Dar nu acest lucru scade nota filmului, desi cred ca aceasta ar fi putut fi ridicata de o serie de astfel de scene realizate mai bine, ci scenariul foarte slab si evolutia stearsa a actorilor, exceptie facand Morgan Freeman. Intr-un fel, ar fi trebuit sa ma astept la acest lucru, intrucat e riscant sa-ti pui sperantele in capacitatea unui american de intelegere a rugby-ului… Dupa acest film nu am putut decat sa concluzionez ca o legenda ca Francois Pienaar merita o interpretare mai buna, mai ales din partea unui actor ca Matt Damon. Cat despre rolul lui Morgan Freeman, care il interpreteaza pe Mandela, acesta se poate spune ca salveaza cat de cat filmul. Chiar daca, in ansamblul tematicii, „Invictus” se afla undeva mult sub „Boodbye Bafana” al lui Bille August.

„The Damned United” in schimb… Ei bine, „The Damned United” este un film remarcabil din toate punctele de vedere. Cel mai bun fim despre sport facut vreodata… Regizat de Tom Hooper, unul dintre regizorii promitatori ai noului val al cinematografiei britanice si avandu-l in rolul principal pe Michael Sheen, filmul evoca episodul faimos al celor 44 de zile petrecute de Brian Clough la Leeds United, ca manager.
Brian Clough este cel mai galonat antrenor englez al tuturor timpurilor, dupa Bob Paisley, of course… Castigator al Cupei Camponilor Europeni, de doua ori, cu Nottingham Forest, de doua ori campion al Angliei, cu Derby County si cu Nottingham Forest si de alte patru ori castigator al Cupei Ligii, tot cu Forest, Clough a ramas in memoria contemporanilor sai ca un personaj savuros, plin de spirit si plin de spirit si foarte inteligent, un britanic tipic, elegant, serios in munca sa, ironic si usor cinic, imbinand cum numai un englez poate, nonconformismul cu respectul pentru valorile familiei si vocatia profesionala. Michael Sheen reuseste sa surprinda in interpretarea sa toate aceste trasaturi, intr-un rol de exceptie, fara indoiala cea mai reusita prestatie din cariera actorului galez. Alaturi de el, Colm Meaney (Don Reavie), Timothy Spall (Peter Taylor) sau Stephen Graham (Billy Bremner) contribuie la succesul unei pelicule care se anunta ca favorita la titlul de ce mai buna productie britanica a anului 2009.
Pe langa rolul de exceptie al lui Michael Sheen, cel de-al doilea atuu al filmului este veridicitate atmosferei de fotbal de anii 60 excelent reprodusa de Tom Hooper, incepand cu prestatia actorilor din rolurile secundare si a figurantilor, pana la imaginile filmate in jurul si in interiorul fostei arene a lui Derby, Baseball Ground.
Nu in ultimul rand, as evoca mesajul ironic la adresa fotbalului modern pe care il transmite pelicula, alipind imaginii gloriei sportive jucatori netransformati in roboti, care isi beau cafeaua fumand o tigara in vestiar, inainte de meci, platiti cu „astronomica” suma de 300 de lire pe saptamana, sau antrenori care mananca „fish and chips” cu familia si considera un eveniment foarte „fancy” iesitul la restaurant, pe cheltuiala patronului echipei. Urmarind „The Damned United” ai, ca microbist, vorba lui Milica Cioran, un acut sentiment al descompunerii, o nostalgie melancolica despre cat de frumos era fotbalul odata…

Pisici zgribulite

Cand am fost anul trecut la Eng'land am ramas ca la dentist,si eu si Monica-Pisica, cand am vazut cat de dezabiate se poarta pisicile de pe-acolo. Am inteles ca se doreau remarcate, nimic neobisnuit pentru o tara cu prejudecati foarte relaxate, dar era o alta mica problema. La inceputul lui aprilie, dupa orele 17:00, temperaturile nu prea mai sareau de 5-7 grade Celsius. E drept ca dupa orele 20:00 nimeni nu mai avea mintea suficient de limpede pentru o apreciere exacta a temperaturii exterioare... De fapt nimeni nu prea mai era in stare sa simta in vreun fel temperatura exterioara, dar sa mai emita si aprecieri... intr-atat se amesteca alcoolul cu mercurul din termometre! In plus, multe dintre pisici erau pufoase de la natura, astfel incat frigul chiar nu era o problema...
Saptamana trecuta, Anglia a fost lovita de un val de frig, ninsori si viscol. Da' cui i-a pasat?

Cum a descoperit Nicolae Mitea piatra filosofala

Motto: "Are schema lui secreta, de-a ajuns mare vedeta" (Maneaua lui Mitea)

Fotbalul modern este o manea. Bani, jmecherie, jupaneala – calitati ce stau ca laitmotiv operelor nepieritoare ale lui Jean de la Craiova, Susanu sau Sorinel Copilul de Aur, toate pot fi gasite intr-un sport care nu mai este decat copia de plastic spoita cu sclipici a unei discipline recunoscute pentru calitatile morale pe care le cultiva, pana intr-acolo incat sa fie denumita „sportul gentleman-ilor”. Acum este foarte greu sa numesti „gentlemen” pe toti interlopii care „investesc” in fotbal, la fel si pe infatuatii lipsiti de caracter si de bun simt care il practica. Evident, sunt si exceptii, dar nu pot remarca nota dominanta, in culoarea descrisa mai sus, care caracterizeaza cea ce se numeste azi „fotbal”… Ironia, si aici putem vorbi, intr-adevar, de o mare ironie… asadar, ironia face ca nu numai fotbalul romanesc sa fie fectat de acest flagel moral, ci intreg fotbalul. Atata doar ca bocciii lor nu sunt chiar atat de boccii ca ai nostri – trebuie sa admitem faptul ca personaje precum cei trei Becali, nea Mitica Corleone, Adi Mititelu, Cristi Borcea, Vasilica Turcu sau altii ca dansii sunt aparitii unice, fara a mai pune la socoteala veritabilele giuvaieruri ale minti revarsate asupra celor care stau sa-i asculte, cu prilejul interviurilor. Iar aici imi vine in minte un dialog aproape ireal intre Manolo Terzian si Gigi Becali, purtat in ziua in care nea Gigi isi lua in primire scaunul de europarlamentar. Intreaba Terzian, de colo: „Si v-a recunoscut cineva, domnule Becali?”, ca asa ii place lui sa-i spuna lu’ nea Gigi… „domnule”… Nea Gigi raspunde: „Nuu… Adica da! Da!!! M-a recunoscut unu’ care lucra badigard la Lyon… Statea la poarta… Era un negru… sau cum i se spune acum…” si balguie ceva. Manolo il ajuta „Un om de culoare…” „Da, da… zice nea Gigi, un om de culoare… Da’ era de culoare neagra… Ca daca era de culoare galbena, ii ziceam chinez, sau ce-o mai fi el, pe-acolo…” Am ras, evident, cu lacrimi. Era sa ma innec! Sa-i bagi deshetele in ochi de democratie reprezentativa si in el de parlament european… Hehehe… parca era mai bine pe vremea lu’ Carol Quintul.
Dar asta nu-i nimic… Cei mai simpatici sunt fotbalistii. Iar unul dintre cei mai simpatici, chiar mai simpatic, vorba prietenului Bob, decat Claudiu Raducanu, este Nicolae Mitea. Imi amintesc ca ma uitam la stirile din sport, pe vremea cand Mitea tocmai se transferase la Ajax, pe post de fata mare. A dat un gol pe care s-a grabit sa-l dedice, plin de inocenta, prietenei lui, Raluca de la Bembi. Mi-au sarit instantaneu mucii de ras… Lu’ Bob i se inrosise chelia si, printre lacrimi de ras, a reusit sa spuna: „Sa-nebunesc… asta e mai cretin decat Claudiu Raducanu!” Dar vremurile de aur pentru Niki Mitea au apus. Acum este doar un talent murit speranta pe care fratii Becali incearca din greu sa-l plaseze la un club de mana a saptea, dar cu potential financiar, din spatiul ex-sovietic sau de prin lumea araba. Asa ca, incercand sa-i mai aranjeze freza sifonata fostului… ce-o fi fost el si acum nu mai este, Gesepeul, Proteveu si alti scartza-scartza pe hartie s-au dus sa-l bage in seama, doar-doar si-o gasi si el ceva de lucru dupa perioada asta de intermercato. Ce-a iesit nu putea fi decat o mare caterica, bai tata…
Mai intai Proteveul, n-are ce sa faca si il inteaba daca-si mai da cu maneaua in timpane, la care Niki raspunde, plin de importanta, ca un om mare ce se afla: „Da, ascult… De fapt, eu cred ca nu-i om care sa nu-i placa manele. Si chiar daca sunt unii care se duc la concert, sau la opera… asta nu inseamna ca sunt mai inteligenti, mai cizelati…” Bravo, bai, cap de lemn…! Carevasazica, intre a aplauda interpretarea unui tenor acompaniat de filarmonica din Londra si a arunca cu parale de hartie pe Vali Vijelie, nu-i nici o diferenta. „Nessun Dorma” din „Turandot” de Puccini si „E ziua lui, e ziua la baiat” a lui Rudi Ploiesteanu impart aceeasi treapta de nivel valoric… Bai, frunte lata!
Dar asta nu-i nimic pe langa interviul luat de Cristi Geambasu, poate ziaristul cel mai apropiat de coeficientul de inteligenta a lui Niki Mitea, pentru GSP. Iata-l, integral, intrerupt pe alocuri doar de comentariile noastre malitioase:

„Are 9 selectii la echipa nationala, a jucat la Ajax 5 sezoane, iar acum incearca sa inceapa alta viata. De fotbalist…”

Hm… deja incepe, inca de la primele propozitii, sa-l ia ia in „balon”… Deci…

”Undeva în Bucureşti, o bucată de pămînt pe care odinioară se cultivau legume. Zarzavagiii au dispărut în negura tranziţiei, iar în loc au apărut case impunătoare. Unele cu arhitectură îndrăzneaţă, imobile accesorizate neapărat cu off-road-uri 4x4 la poartă. Nimic mai firesc, fiindcă drumul e plin de şleauri de gheaţă şi gropi. Liniştea cartierului e spartă doar de lătratul cîinilor fără stăpîn, invidioşi pe semenii lor cu pedigree din curţi.
Intrăm într-un living curat ca o farmacie, străjuit de un brad. Împodobit minimalist, la fel ca tot spaţiul. Bun gust, nimic strident. Mobilier funcţional, o plasmă care merge pe Eurosport, cîteva podoabe pe pereţi, care amintesc de Crăciun.”

Slaba, introducerea, Cristi… Scrii ca un zarzavagiu. Dar sa continuam…

”Greşelile tinereţii
Pe tînărul din faţa noastră îl cheamă Nicolae Mitea. Ei, hai, trebuie să vi-l amintiţi! Pe fotbalistul Nicolae Mitea, nu pe prietenul Andreei Tonciu. Aceea e o poveste de amor sau una mondenă, sau şi una şi alta, noi vrem una despre fotbal.

Sincer, acum, Cristi… Ti-ai scuturat maimuta cu ochii beliti la Andreea Tonciu? De fapt… cine pula mea e Andreea Tonciu? Daca imi pierd timpul cu Elias Canetti, n-am de unde sa stiu „ce si cum” cu lumea buna…

"Înapoi la acel Mitea pe care îl ştiam! Vîrf de picior stîng, uscăţiv, tehnic, rapid, explozie, plecat de la Dinamo la Ajax, lăncier la 17 ani şi jumătate după numai 9 meciuri în Groapă, apoi întors acasă în aceeaşi Groapă după cinci sezoane, transplant nereuşit. Acum merge pe 25 de ani şi e liber. Liber de contract, liber să facă ce vrea. Dar el vrea să joace fotbal. Asta ştie. Doar asta.”
Bla, bla, bla… Pai ce vroiai sa mai stie? Fizica cuantica!?!... Si… chiar esti convins ca stie fotbal?

„- Te-a uitat lumea, Niki!
- Nu mă uită, ce dacă n-am jucat de o jumătate de an? Tată, uite ce e, voi sînteţi primii cu care am acceptat să vorbesc. Nu-mi place să mă bag în seamă, să mă plîng. Şi ce să spun dacă n-am echipă?”

Corect, tata…! Chiar asa… cine spuneai ca esti?...

”- Exact, încotro?
- Aştept. Atunci cînd am avut oferte am ţinut la preţ şi am greşit. Am refuzat şi Lazio, am ţinut şi la 100.000. Şi mi-a zis nea Victor Becali că nu-i bine. Dar asta-i viaţa.”

Pai vezi daca iesi din vorba lu’ nea Victor Becali?... Si cum asa, bre… ai refuzat pe Lazio?! Erai prea ocupat la Ajax… sau la Dinamo… hahaha!

”- La Dinamo te-ai mai întoarce?
- Niciodată. Am renunţat la contractul cu Ajax, am renunţat şi la nişte bani. Venisem să joc, n-am înţeles ce s-a întîmplat, mă pregătisem bine, numai că Rednic mă băga 10 minute, un sfert de oră. Am încheiat-o cu ei, mi-au dat jumătate din banii pe care mi-i datorau şi ne-am despărţit. Aşa e la noi, cică să laşi loc de bună ziua...”

Chiar asa, tata… Ti se aplatizasera de tot bucile de la banca de rezerve luata sub cur la Ajax si te miri de ce nu ai fost titular la Dinamo…

”- Asta a fost tot?
- Din păcate, nu, l-au dat afară şi pe fratele meu ăla mai mic. Asta n-am înţeles-o, se răzbunau pe mine?”

Sau poate frat-tu ala mic chiar era cizma rau la fotbal…

”- Ai juca în ţară dacă ai primi oferte?
- Tată, am făcut cea mai mare prostie atunci cînd am acceptat să mă întorc în România şi am renunţat la Ajax! Vreau undeva în străinătate, în Vest, în Est, dar nu în ţară! Ce să fac în ţară, să merg prin cafenele şi restaurante?”

Pai… mai stii si altceva, bai tata?

”- Ce nu îţi place aici?
- Multe. Mă obişnuisem cu cei din Olanda, lumea era serioasă, parolistă, nu te dădăcea nimeni. Aveai singur grijă de tine. În străinătate am învăţat respectul. Eşti mai respectat şi ca om, şi ca fotbalist.”

Ah… ma speriasem… Credam ca o sa raspunzi „… modul minimalist in care abordeaza romanii valorile culturale”.

"Sufăr că nu joc!"
”- Apropo, ce zici despre foştii tăi colegi de la Dinamo care petrec prin cluburi?
- Tată, fiecare trebuie să aibă grijă de corpul lui aşa cum ştie. Atît. Eu nu dau lecţii nimănui. Nu beau, nu fumez, dar aşa sînt eu. Ei, da, şi am o gagică.”

Ai si gagica!? Pai… esti pe cai mari, tata…

”- Manele mai asculţi?
- Da, din alea bune, nu orice. Nu mi-e ruşine cu asta. Ascult la mine în maşină, acasă, nu deranjez pe nimeni, care-i problema?”

Bravo, tata!… Fii selectiv, nu pune botu’ la toate subculturalismele!

”- Nici una. Cum îţi omori timpul?
- Nici eu nu mai ştiu cum să-mi umplu ziua. Încerc să-mi menţin forma. Alerg pe pista de tartan de lîngă fostul Stadion Naţional. Nu-i nici o ruşine. Sufăr că nu joc. Ştii, tată, cînd eram mic, ţineam mingea pe picior de la vestiare pînă pe teren!”

Eu, cand eram mic, puteam sa fac baloane din muci… Si acum mai pot!

”- Cum te vezi peste 10 ani?
- Aş vrea să am o viaţă bună, liniştită, să ştiu că am putut avea grijă de familie. Am 3 fraţi şi o soră, un nepoţel, părinţii, toţi depind de mine.”

Fratioare… pardon!... Tata… nu-i vad bine. Mai ales acum, cand au inghetat astia punctul de pensie…
Dupa care, la coada articolului, sunt cateva citate de-ale lui Niki Fotbalistu’ de Aur:

"Dimineaţa, cînd mă trezesc, îmi zic doar atît: «Dă, Doamne, să sune telefonul ăla odată!»"

Da’ tu esti sigur ca ai dat numarul corect?

"Am avut ghinion. Ăştia au noroc să joace în ziua de azi, ăştia mai lemnari!"

Hai, ma tata…

"N-am altă pasiune decît fotbalul. Simt că am, aşa, un talent de la Dumnezeu!"

Manca-ti-as talentu’ tau! Si eu colectionez capace de bere…

Catre sfarsitul articolului aflam ca Mitea a jucat, in 7 ani, 74 de partide. Asta inseamna zece meciuri pe an. Cred ca pana si eu am jucat mai mult fotbal…

Multi, da' prosti...

Foarte multi dintre compatriotii nostri s-au deprins cu ideea bizara cum ca romanii reprezinta un soi de elita intelectuala a omenirii, un popor in mainile caruia orice instrument de scris, de pictat sau de sculptat, orice instrument muzical sau de calcul matematic si geomentric devine neaparat „corpul delict” al savarsirii unui mare act de cultura. Nu doresc sa neg faptul ca poporul roman a contribuit in mod autentic la zestrea culturii universale, nume ca Brancusi, Enescu, Eliade sau Ionesco fiind de referinta pentru domeniile in care au activat acesti mari oameni. Nu trebuie uitat insa nici faptul ca acestia si-au desavarsit operele departe de patria muma, unde catre jumatatea anilor 50 era foarte la moda in cercurile proletcultiste... de exemplu, A. Toma, cel care a lasat nemuririi artistice versurile: „Mai trece-o zi, mai trece-un an / Se-ascute lupta dintre clase / Iar chiaburii se vadesc a fi / Elemente tot mai dusmanoase.” Cam tot in acea perioada, Eugen Ionesco arata in Franta cum Kafka poate fi transpus in dramaturgie, iar Brancusi inventa un nou tipar in sculptura, acela al exprimarii arhetipalitatii formelor. In Romania, Mihail Sadoveanu se punea in slujba stalinismului, semnand condamnarile la moarte ale taranilor care strambau din nas la adresa colectivizarii. Odata cu venirea la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si cu indepartarea elementelor staliniste de la nivelurile superioare ale partidului comunist, cultura romanesca avea sa cunoasca si liberalizarea modului de expresie, astfel incat Marin Preda a putut sa publice romanul „Cel mai iubit dintre pamanteni”, iar editurile romanesti au inceput sa redea tiparului titluri ale unor autori considerati pana atunci necompatibili cu idealurile luptei de clasa. Cu toate acestea, Romaniei ii venea foarte greu sa se impuna prin calitatea produselor culturale, majoritatea dintre ele nefacand apel la universalitate, adresandu-se mai degraba unui public intern. Comunismul nationalist al lui Nicolae Ceausescu a facut din aceasta abordare a culturii o parte integranta a politicii sale, cultura nationala devenind, alaturi de toate celelalte domenii care purtau in coada atributul „national”, edificiul de pe care tara avea sa se lanseze spre comunism, in zbor... Pentru poporul tinut in intuneric, frig si nestiinta, pentru care procurarea unei bucati de cascaval sau a uneia de salam de Sibiu reprezentau implinirea unui vis suprem, credinta conform careia Romania constituia buricul pamantului era o chestiune atat de comoditate mentala, cat si de „wishfull thinking”.
Revolutia din 1989 a trezit o parte a acestor minti adormite lenes la umbra comunismului a tot veghetor, dar chiar si asa lucrurile nu pareau imbucuratoare. Lumea se inghesuia sa dea cu stampila de vot pe fruntea lu’ alde Iliescu, iar daca nu facea acest lucru, atunci se inghesuia sa voteze cu Vadim. Cultura ramanea, ca intotdeauna, un lux, ca un privilegiu al catorva minti deschise si cu altceva decat cu toporul comunismului, iar mai tarziu, cu tarnacopul minerilor lui Iliescu. Restul poporului, mare amator de mici udati cu bere ieftina, se dadea pe giamparale si pe manele, amuzandu-se copios la glumele celor de la Vacanta Mare. Speranta parea sa vina tot de la sistemul de educatie, cel care servise, pe vremea comunismului, ca principala unealta ideologica a partidului. Sau, cu alte cuvinte, daca scoala i-a tampit pe multi, tot ea sa-i destepte. Pe langa acest aspect, conform descrierilor folclorice, sistemul de invatamant romanesc era chiar unul bun, dovada numerosii olimpici pe care televiziunile ii prezentau incarcati de medalii si mai ales atunci cand vreun oficial al statului, intr-atat de preocupat de propasirea cumoasterii pe aceste meleaguri, ii premia cu cate o placheta de tinichea si cu cate doi poli, cat sa le ajunga de-o eugenie si de un suc la dozator. Aproape nici nu mai conta faptul ca toti olimpicii, inclusiv cei la limba si literatura romana, declarau ca cea mai mare speranta a lor se leaga de bursa pe care urmau sa o primeasca de la nu stiu ce universitate din strainatate si ca, pana la urma, biletul lor este doar unul dus, asa ca nu trebuie sa contam prea mult pe ei, intr-un viitor relativ apropiat. Drept care, pentru a nu intrista poporul care vedea astfel cum i se scurg printre degetele mirosind a shaorma si bruma de elita autentica pe care o mai producea scormnind prin fondul genetic neafectat inca de cretinism cronic, televiziunile au inceput sa se orienteze catre subiecte mai cu priza la „ce se cere pe piata”, respectiv manele si alte tiganisme ordinare, pornalau cat cu prinde si emisiuni sau relity-shows in care diferiti mitocani redusi mintal de foamea-n gat adunata in douazeci de ani de lins la praful de pe toba, accepta, contracost, sa se balacareasca, scuipe si sa-si zica de dulce sau de mame la ore de maxima audienta. Cum era de asteptat, scoala a devenit un apendice al acestui univers „cultural” plamadit in Romania lui Iliescu si Basescu, astfel incat pentru majoritatea tinerilor marlani din aceasta tara frecventarea cursurilor era un prilej pentru etalarea educatiei de tip manelifer dobandita in ograda vitelor ignorante care erau parintii lor, adica prezentarea cu aplomb festiv, pe ritmurile lui Sorinel Pustiul, a telefonului mobil cumparat de taticul care tocmai vanduse un teren sau furase benzina de la conducta care traversa ogorul comunal, sau umilirea fraierului clasei, sau, ca suprema incununare a „talentului” si „jmecheriei”, umilirea profesorului, care oricum se nimerea sa fie, de cele mai multe ori, un „bosorog” cu „idei comuniste”. In aceste conditii, pentru profesorii platiti cu sume invartindu-se in jurul a cat obisnuia sa arunce pe lautari „eminentul” clasei intr-o distractie de week-end, cand se nimerea pe la discoteca din sat vreun Nicolae Guta sau vreun Florin Salam, era o atitudine nu doar sanatoasa, ci chiar de bun simt sa-si bage pula in ea de meserie...
Singurii care nu au capitulat in fata acestei noi ordini intelectuale au fost mai marii tari, care au apucat initiativa cu ambele maini si au pornit ceea ce se poate numi, fara teama de a gresi, lungul si anevoiosul drum al reformarii invatamantului romanesc. Si aveau toate motivele sa fie optimisti, pentru ca in Romania mai existasera si alte astfel de initiative care, mai presus de orice, reusisera... Bine, de fapt nu mai existase decat una, dar reusita... Pe vremea lui Cuza Voda... Si, de fapt, parca nici aceasta nu fusese chiar atat de reusita, daca stam sa ne gandim la faptul ca, in timpul primului razboi mondial, abia un soldat roman ditr-o suta stia carte. Dar vointa reformatorilor s-a dovedit mai puternica decat descurajantele antecedente istorice... Iar atat de puternica s-a dovedit a fi vointa lor incat, dupa douazeci de ani de chiolhan democratic, un licean dintr-o suta abia stie si el a ceti si intelege slovele. Ultimul cavaler reformator se intampla sa fie chiar actualul ministru, Funeriu. Reputat om de stiinta, posesor a nenumarate diplome si certificate de competenta, precum si a doua masini marca Jaguar (bine, am inteles ca unul dintre ele e stricat, de-aia l-a si luat pe cel de-al doilea), Funeriu, cunoscut in cercurile intelectuale si cu cognomenul de „Frunte-Lata”, a gasit solutia scoaterii din cacat a educatiei. Dar nu oricum, ci punandu-si actiunile sub motivatia unui gest politic mult mai maret, acela al reformarii statului. Lucru laudabil, cu atat mai mult cu cat nu este singur in demersul sau impotriva fortelor anarho-entropice care stau impotriva progresului statului si natiunii... Il ajuta si Honorius Prigoana, care si el a spus la televizor ca vrea acelasi lucru... eh! Iar reforma invatamantului, a statului chiar a inceput, sau, mai bine zis va incepe in septembrie, odata cu trimiterea la plimbare a 15 mii de cadre didactice. Chiar asa! Ca cica nu se merita la bani, sa tii in serviciuri atatia oameni, ca oricum curicula scolara este prea incarcata iar copiii coafati prea mult la creiere de la atata carte si ca, pana la urma , in invatamant trebuie sa primeze calitatea si nu cantitatea. Destept foc, dom’ Funeriu, nu-i asa? Adica... ce-i mult strica. Prea multi profesori, prea multe scoli, prea multa scoala. La ce-i buna scoala, pana la urma?... Trebuie dom’ Funeriu sa se uite la colegii lui de partid, ca sa aiba raspunsul... Pai ce, alde Videanu, Udrea, Pogea sau Berceanu dau pe dinafara de carte? Sau Basescu... Sau fi-sa lu’ Basescu...Sa fim seriosi... Singurul cu carte ar fi Patapievici, dar si ala s-a prostit de la atata laba, de-a ajuns sa viseze filme porno cu Geoana. Funeriu face ce a invatat si el acasa, in ograda lu’ tac-su, Basescu. Pai daca isi vedea el de carte, nu mai ajungea ministru nici intr-o mie de ani, cat spun ursitoarele ca va tine imperiul portocaliu.
Un lucru este sigur... Peste doua treimi din profesorii de la sate sunt suplinitori. Care vor disparea. Profesorii, nu satele... De fapt, daca tinem cont de componenta agrara a reformei statului, este foarte posibil ca si satele sa aiba aceeasi soarta, dar asta e deja o alta discutie... Peste doua treimi din satele din Romania sunt izolate, datorita infrastructurii de ev mediu, prin urmare, in conditiile inchiderii scolilor „neprofitabile”, copiii nu se vor mai putea duce la scoala, decat doar daca, in urma adaptarii la mediul care face imposibila practica mersului pe jos in conditiile date de drumuri, le va creste aripi. Apoi, daca Funeriu „Frunte-Lata” crede ca exista vreun tanar intreg la minte care sa se duca sa ia in picioare noroiul patriei, ca sa se faca profesor la tara, pe banii de cacat cat inseamna chenzina de cadru didactic, atunci inseamna ca e mai naiv chiar decat Elena Basescu si Mircea Geoana la un loc. Si nu in ultimul rand... cui ii mai pasa, frate, in tara asta de scoala!? Ca elevilor, profesorilor sau guvernantilor in nici un caz. Asa ca, la ce mai trebuie reforma? Nu mai bine punem banii in buzunarul celalat, ii facem lu Nuti Udrea teren de golf, si zicem c-am facut reforma educatiei? Pa cuvant, zau asa...
Din cate am inteles eu, Romanica este a saptea... sau a opta tara din Uniunea Europeana ca numar de locuitori. Asta inseamna destul de multi... Ramanem insa tributari adevarurilor spuse de toti ticalosii istoriei. In cazul acesta, lui Alexandru Lapusneanu... „Multi, da’ prosti...” Pentru ceilalti care s-au inhaitat cu noi va fi chiar mai nasol, insa... „Prosti, da’ multi...”