In vreme ce Romania „altoia” ca la carte Georgia, la Dublin galezii se aflau in fata celui mai important meci din turneu, de rezultatul caruia atarnau bunul renume al „oamenilor in rosu”, dar si scaunul antrenorului Warren Gatland, deloc menajat de contestatari in urma „ispravilor” din acest an ale echipei sale, batuta de Anglia si Franta si invingatoare abia in prelungiri asupra Scotiei, careia era cat pe ce sa i se incline chiar pe Millenim Stadium. Irlandezii pierdusera fara drept de apel la Paris, in compania Frantei, dar pastrau inca sperante de doua parale pentru ultima etapa cand, o victorie a Angliei asupra Cocosilor Galici ii putea aduce pe verzi, daca invingeau, evident, Tara Galilor, in pozitia de castigatori fara Grand Slem, alaturi de francezi, ai turneului. De aceea, irlandezii nu doreau sa se impiedice de o echipa galeza cu moralul destul de zdruncinat, fiind decisi sa-si joace sansa pana in ultima etapa.
Brian O’Driscoll, dupa ce etapa trecuta fusese transformat, cum ar spune fotbalistii, in „caz de targa” de insusi colegul sau Paul O’Connell, cu care a avut o ciocnire nefericita, revenea miraculos pentru a bifa selectia cu numarul 100, irlandezii neputand insa conta pe Ronny O’Gara, pastrat rezerva pentru a nu forta revenirea unei accidentari mai vechi.
Galezii stateau insa mult mai prost decat irlandezii, cu o linie II „incropita” din Luke Charteris si Brad Davies, in lipsa titularilor Alun Wyn Jones si Ian Gough (acesta din urma partial recuperat dupa o serie de accidentari) si cu o linie III in care titular de drept il putem numi doar pe Marty Williams, atat flankerul Jonathan Thomas, cat si inchizatorul Gareth Delve fiind solutii de criza in lipsa lui Andy Powell si a lui Ryan Jones. Revenea in centru primei linii talonerul Matthew Rees, iar demi-ul Richie Rees, una dintre putinele surprize placute ale echipei galeze din acest an, incepea ca titular, luandu-i din nou fata lui Dwayne Peel. Irlandezii au jucat inteligent, placand mult (135 de placaje, fata de doar 60 ale galezilor), anihiland excelent jocul rapidelor aripi galeze Shane Williams si Leigh Halfpenny, prin baloane de urmarire catre centrii si aripi, fortand treisferturile galeze sa stea mai mult in defensiva, nepermitandu-le sa-si dezvolte viteza in faze de atac. Atrasi in jocul fizic al irlandezilor, galezii au pierdut initiativa jocului, momentele de fixare initiate de gazde fiind urmate de deschideri surprinzatoare, trei dintre acestea concretizandu-se in eseuri, marcate de aripa Keith Earles si mijlocasul la gramada Tommy O’Leary. Punctul nevralgic al galezilor, cum era de asteptat, l-a constituit tusa, acestia pierzand 6 astfel de momente, „duetul” irlandez Paul O’Connell-Donncha O’Callaghan ocupand din nou prim-planul. In ciuda erorilor de precizie ale lui Johnnie Sexton, care a ratat toate cele trei transformari ale eseurilor, plus o penalitate dintr-o pozitie relativ usoara, lipsa de decizie a centrilor galezi si greselile grave ale fundasului Lee Byrne au permis irlandezilor sa-si asigure de la inceputul meciului, pana la finalul sau, un avantaj constant, vizibil atat in joc cat si pe tabela de marcaj. Omul meciului a fost declarat Thomas O’Leary, prezent cu solutii optime in majoritatea fazelor echipei sale, dar si marcator al unui eseu, desi personal am remarcat combativitatea flankerului Stephen Ferris si a lui Brian O’Driscoll, decisivi in defensiva de fier a irlandezilor. Scorul final 27-12, mentine Irlanda cu sanse la castigarea turneului, speranta lor fiind legata, in mod paradoxal, de succesul dusmanilor de moarte englezi la Paris, in fata Frantei. De partea celalata, galezii au intristat si mai mult cea mai inimoasa natiune, singurul lucru notabil putand fi trecut in dreptul uverturii Stephen Jones care, gratie celor 12 puncte reusite, a depasit recordul detinut de legendarul Neil Jenkins, pana ieri cel mai bun marcator de puncte galez din turneu.
Daca galezii nu au parut suficient de convinsi ca trebuie sa invinga, scotienii insa erau decisi sa-si vanda pielea cat mai scump englezilor, intr-un meci care se confunda cu istoria acestui sport. Si au reusit cu brio, chiar si cu un scor de egalitate (15-15), sa incurce si mai mult situatia Angliei si, de ce nu, a lui Martin Johnson, care dupa patania din etapa trecuta, cand s-a vazut invins de irlandezi pe Twichenham, se confrunta cu neplacuta situatie de a mai pierde puncte. Surprinzator, scotienii au fost mai incisivi in atac, purtand jocul in terenul advers si dovedindu-se suficient de insistenti astfel incat englezii sa greseasca si sa ofere penalitati din pozitii favorabile lui Dan Parks. Forma slaba a lui Johnny Wilkinson, jocul modest al inaintarii si slaba reactie in atac a treisferturilor le-au dat scotienilor posibilitatea sa controleze un joc pe care, in conditii normale de joc ale adversarilor din Albion, l-a fi pierdut fluierand... Intr-un fel, acest rezultat de egalitate este oglinda perfecta a mediocritatii aratate in aceasta editie de Six Nations de ambele echipe. Scotia, invinsa de Italia si deja intrata in posesia „lingurii de lemn”, intrucat e foarte, foarte greu de crezut ca va invinge in etapa urmatoare, la Dublin, Irlanda si va scapa de ultimul loc, iar Anglia, cea care a inceput bine cu Tara Galilor si a terminat foarte prost cu Irlanda, asteapta tematoare ultimul joc cu Franta, in urma caruia se vor trage concluzii ce pot fi deloc pe placul lui Martin Johnson, Steve Borthwick si, de ce nu, chiar lui Johnny Wilkinson... De aceea, indraznesc sa spun ca, pentru englezi, meciul de saptamana viitoare este „meciul anului”, meciul marii revanse in special in fata propriilor suporteri, un prilej ideal pentru „dresul busuiocului”.
Despre ultimul meci al etapei, Franta-Italia nu se poate spune decat ca a confirmat pe de-a intregul toate pronosticurile. Franta a marcat sase eseuri si a dominat copios fazele de atac. Italienii, care de-a lungul istoriei s-au intalnit de 32 de ori cu francezii, castigand o singura data, in 1997, nu au rezistat poftei de joc a gazdelor, neputand etala decat o defensiva pe alocuri disperata si in majoritatea cazurilor neputincioasa. Chiar si asa, Italia a lasat impresia ca nu este o echipa de lepadat, taxandu-i foarte prompt pe francezii care, la avantajul celor 46 de pucte, inregistrate cu zece minute inainte de finalul jocului, au redus „turatia motoarelor” – doua eseuri reusite de inchizatorul del Fava si de mijlocasul la gramada Canavosio au stabilit un scor final pana la urma onorabil pentru „azzuri”, 46-20. Franta, care este, fara indoiala cea mai in forma echipa din turneu, are toate motivele sa fie increzatoare inaintea meciului cu Angia, de saptamana viitoare, iar Italia poate privi si ea cu relaxare deplasarea de pe Millenium Stadium, pentru ca, orice s-ar intampla, perspectiva rusinoasa a ultimului loc este imposibila.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu