Dezamagirea turneului, privita strict prin prisma rezultatelor, a fost Irlanda, castigatoarea plina de glorie de anul trecut. Desi a invins Anglia chiar pe Twickenham, lucru care, privind evolutia generala a elevilor lui Martin Johnson, parca nu e o performanta atat de… notabila (sic!), a reusit sa se faca de „bacanie” la Paris, unde nu a jucat nimic, dar si sa manance bataie de la o echipa scotiana cuprinsa de un acces de orgoliu, chiar pe Croke Park, acasa, la Dublin. Totusi, spre deosebire de Anglia, care a fost o echipa ce permanent a lasat o senzatie de „încropeală”, Irlanda are o scuza pentru esecul sau: lipsa de concentrare, in primul meci important, cel cu Franta, si lipsa de motivatie in cel cu Scotia, deoarece, se pare ca nici un irlandez cu capul pe umeri nu-si facea iluzia ca Franta mai poate scapa victoria. Altfel, „verzii” nu au dat motive de ingrijorare suporterilor, jocul lor fiind unul in nota ultimilor sezoane, curat si riguros tehnic, curajos si fizic, demn de o echipa care anul trecut a dominat emisfera de nord, reusind in toamna sa invinga „turistii” din Africa de Sud si sa incheie la egalitate cu Australia. Liniile II (O’Connell-O’Callaghan) si liniile III (Ferris, Wallace, Heaslip) au reprezentat punctele forte ale Irlandei si in acest an, dar si inspiratia tactica a mijlocasului la gramada Thomas O’Leary, al carui joc s-a imbunatatit simtitor fata de anul trecut. In plus, modul conservator de aliniere a treisferturilor, cu aripi rapide si ultraofensive (Earls-Bowe) si centrii solizi in aparare, dar foarte penetranti pe sectorul median al atacului (D’Arcy-O’Driscoll), au permis Irlandei sa etaleze un rugby precis, de manual, in care disciplina echipei a primat oricaror individualisme. Irlandezii au dominat tusele, fie ca a fost vorba de cuplurile O’Connell-Cullen sau O’Connell-O’Callaghan, sprijiniti de detenta precisa a lui Heaslip si Ferris, nu s-au clatinat pe prima linie, desi au avut un John Hayes prea batran si un Cian Healy prea tanar, singurul punct nevralgic fiind coordonarea de la nivelul mijlocasului la deschidere, accidentarea lui Ronny O’Gara impunand titularizarea lui Jonathan Sexton, mai nesigur, mai imprecis la loviturile de picior si mai temator in luarea deciziilor. De altfel, problema mijlocasului la deschidere este cea mai acuta pentru Irlanda, o eventuala accidentare sau o scadere de forma a lui O’Gara putand influanta negativ rezultatele echipei, in lipsa unor alternative apropiate valori in ceea ce priveste acoperirea acestui post.
Nu voi insista asupra meciului de la Dublin, desi rezultatul final, ca un suporter al Scotiei ce ma aflu, m-a bucurat foarte tare. Irlandezii au marcat doua eseuri, prin Tommy Bowe si Brian O’Driscoll, fata de doar unul al scotienilor, reusit de inchizatorul Johnnie Beattie, dar au fost invinsi de piciorul incredibil al lui Dan Parks, marcator a cinci penalitari si a unui drop-goal, dar si de insistenta gramezii „ciulinilor” care au provocat de-a lungul gramezilor si momentelor de fixare un numar dublu de erori adversarilor (7-14). Desi multi dadeau victima sigura Scotia in acest an, chiar si in ceea ce priveste intalnirea cu Italia, rugbistii antrenati de Andy Robinson s-au comportat mai mult decat onorabil, fiind invinsi in prelungiri de Tara Galilor, intr-un meci poate prea nedrept pentru sperantele ecosezilor, au izbutit un egal cu Anglia, fiind, la un moment dat, foarte aprooape de victorie, si au invins pe deplin meritat Irlanda, intr-un joc in care au imbinat inteligenta, sacrificiul si pragmatismul. Prin prisma jocului, Scotia ar fi fost poate, alaturi de Irlanda, cea ma indreptatita sa reclame in acest an Tripla Coroana, trofeu care, datorita conjuncturii rezultatelor, a ramas neacordat pana la urmatoarea editie. Scotia a pierdut previzibil cu Franta, dar si surprinzator pentru unii si mai mult sau mai putin firesc, pentru altii, cu Italia. In mod paradoxal, infrangerea cu Italia a fost cel putin la fel de evidenta ca cea cu Franta, scotienii avand foarte putine de replicat entuziasmului din jocul italienilor. Lucrurile au mers insa din ce in ce mai bine dupa acea infrangere, venita dupa dramaticul meci de la Cardiff, in care Scotia nu a pierdut doar in prelungiri, ci s-a vazut lipsita pana la finalul turneului de aportul transformerului Chris Paterson, jucator cu un procentaj de 100% al transformarilor din lovituri de picior in ultimele 5 luni. Inlocuitorul sau, Dan Parks, s-a achitat exemplar de sarcina, suturile sale conturand rezultatele foarte bune cu Anglia si Irlanda. Compartimentul cel mai bun al scotienilor a fost linia a treia (Brown, Barclay, Beattie), extrem de mobila si combativa, cu intercalari interesante in atac, alaturi de cei doi centrii, iar cel mai slab linia I, dominat pe majoritatea gramezilor fixe, ezitanti in momentul legarilor, obstructionisti si destul de necoordonati la impingeri. Si totusi, prestatiile Scotiei au fost onorabile, dar nu suficiente pentru a demonstra o crestere de forma care sa o propulseze, cel putin deocamdata, mai sus de locul 5 in Europa.
David Wallace atacand terenul de tinta
Drop-goal a la Dan Parks
Cian Healy spargand apararea scotiana
Brian O'Driscoll dezlantuit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu