Am reusit, in sfarsit, sa vad „Agora”, ultimul film al regizorului chilian Alejandro Amenabar, cunoscut pana la acest moment pentru regia filmelor „Abre los ojos” si „The Others”, ca si pentru scenariul peliculei lui Camerom Crowe „Vanilla Sky”. Filmul este bine realizat, atat din punct de vedere tehnic, cu o imagine buna si cu o dinamica armonioasa a cadrelor, cu un colorit frumos si cu decoruri, in parte realizate cu suport digital, care reusesc sa transpuna veridic arhitectura Alexandriei, dar si datorita unei distributii inspirate, cu Rachel Weisz in rolul pricipal. Este posibil ca un segment mai traditionalist al publicului sa considere imaginea filmului un pic „sintetica”, dar in nici un caz nu se poate spune despre aceasta ca nu contribuie pozitiv la melodicitatea filmului.
Povestea este reala si descrie rolul jucat de Hypatia, ilustra ganditoare considerata ca fiind ultima din seria de filosofi antici clasici, neoplatoniocieni, in Alexandria inceputului de secol VI. Personalitate marcanta a epocii sale, matematiciana si astronoama, Hypatia va cadea victima a conflictelor interconfesionale care au macinat orasl pana la totala sa prabusire, in ciuda pozitiei reconciliante pe care ea si familia sa au avut-o. A fost ucisa de crestini? Da, cel mai probabil a fost lapidata si apoi arsa pe rug de un grup de calugari nitriţi, in timpul unor dezordini care au aruncat orasul intr-un adevarat razboi civil pentru urmatoarele doua decenii…
Dar nu aceasta informatie istorica, veridica si verificabila din mai multe surse reprezinta o chestiune de luat in seama, ci modul in carea ea este transpusa cinematografic, trezind celor ce vizionează filmul de la simple impresii, pana la sentimente in toata regula. Monica-Pisica, bunaoara, dupa ce a vazut filmul, s-a uitat cu ochii blanzi si umezi ca doua caprioare, vorba lui Mircea Radu, si m-a intrebat, mai podidind-o plansul: „Si chiar asa au facut crestinii!?!” Am ridicat din umeri si i-am spus si eu „Pai… au facut… ca oamenii mai fac si din’astea…” Mi-am dat seama ca nu o multumeste raspunsul, dar am lasat-o „in pom” cum s-ar spune si m-am apucat de alte lucruri. Am simtit insa ca intrebarea ei poate fi si a altora…
„Agora” este un film care vrea sa spuna mai multe decat simpla poveste a Hypatiei, care in nici un caz nu este mai interesanta decat, de pilda, povestea lui Socrate, despre care, din cate cunosc eu, nu s-a facut nici un film pana acum. Filmul vrea sa ne induca, de fapt, intrebarea care a macinat-o si pe Monica-Pisica, daca, intr-adevar, crestinii au „facut asa” sau nu… Si nici asta nu ar fi adevarata problema, cat faptul ca, pe langa aceasta intrebare la care se poate da un raspuns, se poate induce, publicului superficial si incult de secol XXI, ideea ca, de-a lungul istoriei, cam asta a fost principala preocupare a crestinismului, respectiv ucisul cu pietre si arsul pe rug… Creştinismul a fost in multe etape ale istorie sale intolerant si, pe alocuri, ipocrit. Nu trebuie sa ne temem sa spunem acest lucru, intrucat exista evidente istorice care sa ateste acest lucru. Atat catolicismul, cat si protestantismul au aprins ruguri in „numele credintei” si in scopul „mantuirii” pacatosior, au promovat razboiul religios in scopuri „misionare” si dogma ca adevar suprem. Lumea moderna, flamanda dupa „adevar” si „rigoare stiintifica”, si-a facut un titlu de glorie in a-l prinde pe Dumnezeu de-un picior si a despica in patru firele ratiunii, in special atunci cand vine vorba despre subiecte care pot violenta si şoca simtul comun al oamenilor despre anumite lucruri considerate, cel putin, de bun simt. Iar un astfel de subiect este istoria creştinismului, tratat in toate felurile, de la cartile de taraba ale lui Dan Brown, pana la lucrarile de istorie a religiilor ale autorilor din noul val, caracterizate prin corectitudine politica si „consens” interconfesional si, de ce nu, chiar prin emisiunile foarte larg difuzate pe Discovery Chanel, National Geographic Chanel si, cred ca si pe Animal Planet… Daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, sau daca Mama sa era, intr-adevar imaculata, sau daca minunile descrise in Evanghelii au fost semne ale dumnezeirii, acest lucru conteaza mai putin… Cum la fel de putin conteaza daca Iuda a fost un ticalos sau un baiat de treaba, pe nedrept anatemizat, sau daca Maria Magdalena a fost o pacatoasa sau un model de virtute si intelepciune. Sunt amanunte nesemnificative in raport cu ceea ce inseamna, de fapt, crestinismul – iubire, caritate, speranta si dragoste de adevar. Poate parea lemnos un asemenea limbaj, dar se pare ca in ultima vreme, atunci cand se vorbeste despre crestinism, exista o tendinta regretabila de a se confunda doua chestiuni total distincte: doctrina crestina, care stabileste norme morale si de conduita, menite a transcede dimensiunea lumeasca a existentei si a indrepta fiinta noastra catre ceea ce se numeste Mantuire si Nemurire, pe de-o parte, si actiunea institutionalizata si politizata a unei entitati aferente unei forme de organizare sociala/comunitara, aici referindu-ne la Biserica, pe de alta. Intocmai ca in zicala „fa ce spune popa, nu ce face popa!”, Biserica este pasibila de erori si abordari incorecte. Istoria ofera o sumedenie de astfel de cazuri, incepand, daca vreti, cu cazul nefericit al Hypatiei, continuand cu rugurie Inchizitiei, pana la vanatorile de vrajitoare ale protestantilor germani si ale puritanilor din Noua Anglie. La fel de bine, insa, poate fi supusa unei astfel de critici, de exemplu, institutia justitiei, a armatei sau a politiei, care au facut si continua sa faca numeroase victime inocente sau „colaterale”. Cu toate acestea, nimeni nu si-a pus pana acum problema necesitatii aplicarii in activitatea umana a normelor referitoare la actul justitiei, sau a dreptului natural a fiecarei comunitati de a se proteja impotriva a tot ceea ce poate constitui o agresiune. Cum, mult mai grav, nimeni nu-si pune problema legitimitatii morale a unor teorii economice si politice care isi dau cu presupusul despre „noi ordini mondiale”, propovaduind ca firesti egoismul, concurenta fara scrupule, inechitatea, inegalitatea si transformarea omului intr-un animal amoral, justificarea pentru firescul unei astfel de situatii constituindu-l imperativul ideii de „profit”.
Astfel de „dezbateri” ale lumii moderne (postmoderne, chiar… sic!) nu dovedesc decat ignoranta, dar si o forma bizara si inexplicabila de rea vointa… Pentru ca, dincolo de rea vointa, pare de-a dreptul un caraghioslac ca reprezentantii unei civilizatii care in ultimele doua generatii a provocat, in conflicte armate, de cateva ori numarul total al victimelor tuturor razboaielor pe care oamenii le-au purtat de cand au invatat sa foloseasc focul, sa-si dea cu parerea despre imperativele morale ale unei doctrine care a pus pentru intaia oara dragostea si compasiunea ca filozofie de baza a functionarii camunitatii umane. Amestecarea fara nici o norma a principiilor cu modul in care acestea se regasesc aplicate in actiunea umana este o greseala care sfideaza deopotriva regulile unei logici sanatoase si ale bunului simt. Puritatea ideii nu poate fi afectata de actiunea umana, supusa erorii si lipsei de cunoastere. Asa cum, de foarte multe ori, bunele noastre intentii sfarsesc in acte deloc apropiate ideii de bine. Cei care sunt insa tentati a confunda Crestinismul ca doctrina cu Crestinismul instituionalizat sub forma Bisericii, ar trebui sa analizeze un pic trecutul pre-crestin al omenirii, abordand din perspectiva morala aceasta reflectie.
Pentru ca este un lucru foarte adevarat faptul ca, pana la adoptatea spiritului Noului Testament, atat in ceea ce priveste abordarea „de jure”, la nivelul institutiei legilor, cat si ca perceptie comuna a tot ceea ce se putea considera moral in conduita umana, omenirea traia o mare criza, provocata de lipsa oricarei perspective umaniste asupra ideii de bine. Oamenii aveau legi, aveau institutii politice si cunosteau organizarea de tip economic, dar nu exista nici o filozofie care sa anime toate acestea in spiritul dragostei pentru aproapele tau. „Binele cetatii” insemna de fapt supravietuirea cu orice pret in mijlocul unui mediu ostil, in fata agresiunilor celorlalti, prada superstitiilor si angoasei in fata destinului. Aceasta supravietuire justifica tot, inclusiv razboiul fara scrupule, masacrele, practicile eugeniste, sclavia si violenta legilor. Crima, sacrificiile umane, pruncuciderile, distractiile sangeroase, incestul, pasivitatea in fata suferintei celorlalti si lipsa de consideratie pentru viata in opozitie cu necesitatea supravietuirii, faceau parte integranta a arsenalului „moral” al lumii pre-crestine. Evreii au fost primii care, prin monoteism si prin raportarea la o forma ultima, absoluta, a adevarului, au stabilit primele legi de convietuire umana, sub forma Decalogului inspirat lui Moise de catre Dumnezeu in timpul meditatiilor de pe muntele Sinai, legi care stabileau o ordine nemaicunoscuta pana atunci, punand intaia oara omul in centrul preocuparilor morale, ca scop al actiunii semenilor sai, dar si ca fundament al creatiei divine. Monoteismul permite accesul omului la un statut superior atat moral, cat si metafizic, soarta sa incetand a mai fi doar un capriciu al zeilor, supusa fatalitatii si derulandu-se sub semnul contemplatiei melancolice, pasive. Odata cu Cele Zece Porunci incepe Umanismul antropocentric, omul capatand statutul de cea mai importanta fiinta din univers. Statutul sau va fi intregit odata cu intruparea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, modelul sacrificiului Sau pentru oameni propunând forma morala a omului nou, mantuit prin dragostea lui Dumnezeu. Omul avea astfel deschisa calea spre nemurire si dumnezeire prin respectarea Noii Legi, prin statuarea ca principiu suprem a iubirii pentru cel aproape.
Printr-o astfel de analiza ne putem da seama mai bine asupra modului in care Crestinismul ne-a purtat, printr-o veritabila revolutie a spiritului, de la un stadiu moral la altul. Asta nu inseamna ca oamenii nu au continuat sa fie cruzi, lacomi, insensibile sau doar impasibili la rau, iar institutiile lor, inclusiv cele inspirate de modelul divin, supuse greselilor. In ciuda tuturor acestor tare, exista insa un etalon ideal de raportare, un bine si un adevar absolute, in functie de care toate aceste erori puteau fi corijate. Ceea ce intr-o lume care nu-si putea decat contempla nefericirea sangeroasa, asa cum era lumea pre-crestina, nu prea era posibil…
Din acest punct de vedere, oricat de mult este considerat de bon-ton in zilele noastre a muta monopolul asupra adevarului suprem spiritelor eliberate de voalul superstitiilor, nu pot sa nu constat ca, in acest caz, toata aceasta judecata cu un singur ochi nu face ca „justetea” unui asemenea demers sa fie considerata macar… binevoitoare. Ia aici nu-i vorba numai despre filmul lui Amenabar, sau despre cartile lui Dan Brown, sau despre orice ignorant care, de la nivelul celor cateva scoarţe de taraba rasfoite, emite pareri cu pretentii docte. Este vorba despre toate aceste „maruntisuri” care ajung sa inoculeze mintile slabe, consumatoare fara discermanant a mesajelor de tot felul si care pot arunca lumea intr-o criza morala fara precedent, in care adevarul, ideea de bine si libertatea spiritului isi pierd caracterul absolut, rolul lor fiind luat de creatiile artificiale ale laboratoarelor media.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu