Six Nations, concluzii... Tara Galilor si Italia

Daca spuneam mai devreme despre Irlanda ca a dat cu bata in balta, pentru „performantele” galezilor din acest inceput de an nu cred ca putem gasi un atribut potrivit pentru a pune si mai multa sare pe ranile indureratilor suporteri ai dragonilor. Trei infrangeri categorice cu Anglia, Franta si Irlanda, o victorie lipsita de stralucire cu Scotia si o victorie firesca cu Italia, schimbari dese in garniturile de start inaintea meciurilor si destul de multe puncte slabe in coordonarea jocului colectiv, vizibile in deficiente de natura tactica si de sincronizare in ceea ce priveste buna rutina a schemelor de la antrenament, atat in jocul pe gramada, cat si in tuse. Insistenta treisferturilor galeze, cel mai bun compartiment al echipei, viteza aripilor si forta de penetrare a celor doi centrii au salvat totusi spectaculozitatea meciurilor disputate de „oamenii in rosu”, chiar si atunci cand rezultatele nu au fost pozitive. Inconstanta componentei liniilor gramezii i-au pus pe galezi in situatia de a fi foarte ezitanti in tuse, neconvingatori in ceea ce priveste placajele liniei III si greoi in atac, atat la fazele de „pick and go”, cat si in replierile pe linia de atac, in momentele post-maul. Lucrul la care trebuie sa reflecteze foarte serios antrenorul Warren Gatland este reconfigurarea inaintarii, atat tactic cat si ca material uman, devenind evidenta cautarea in primul rand a solutiilor de inlocuire a titularilor de drept, in cazul carora diferenta de valoare comparativ cu rezervele este una considerabila. Pentru ca, s-a vazut mai mult decat clar cum absentele lui Alun Wyn Jones si Ian Gough din linia II, precum si ale lui Andy Powell din linia III au pus in situatii foarte lipsite de confort jocul galezilor. In continuare Tara Galilor este o echipa cu ambitii prea mari si posibilitati prea mici.
Despre Italia nu ar fi prea multe de spus decat ca merita tot respectul iubitorilor de rugby pentru efortul pe care il depune pentru a se mentine la un nivel cat mai bun al competitiilor. Beneficiind de un import masiv de jucatori din emisfera de sud, in special argentinieni si australieni, dar si de jucatori autohtoni de o reala valoare, Italia pare sa fi facut definitiv pasul in elita rugby-ului. Meciuri bune cu Irlanda si Anglia, o victorie de prestigiu cu Scotia si un joc curajos in toate intalnirile, acestea ar fi realizarile unei echipe care incepe sa arate de la an la an mai bine. Cu o linie I extrem de artagoasa din care se remarca figura carismatica a pilierului Martin Castrogiovanni si cu un mijloc extrem de mobil si penetrant in atac, italienii au arat ca alegerea lui Nick Mallett in scaunul de antrenor al echipei nationale a fost o dovada de mare inspiratie, sud-africanul izbutind sa aduca prestatiilor „squadrei azzurre” un plus de spectaculozitate, prin dezvotarea fortei de atac a treisferturilor, dar si prin crearea printr-o filozofie tactica noua a posibilitatilor de joc deschis la nivelul inaintarii. Foarte aproape sa invinga Anglia, fapt care ar fi insemnat o adevarata revolutie in rugby-ul italian, „azzurri” au aratat mai inteligenti si mai inspirati ca niciodata, imaginea echipei greoaie, prea putin dispusa atacurilor liniei de treisferturi, adepta a jocului pe gramada, fiind definitiv stearsa de prezenta unor atacanti puternici si rapizi, excelenti spargatori/placheori, precum centrii Gonzalo Garcia si Gonzalo Javier Canale, sau de „triunghiul de creatie” aflat in spatele jocului tactic, triunghi format din mijlocasii la deschidere Tebaldi-Canavosio, uvertura Craig Gower si fundasul Luke McLean. La Cupa Mondiala de anul viitor, Italia se va afla intr-o grupa alaturi de Australia, Irlanda, Rusia si Statele Unite, unde va obtine probabil doua victorii usoare. Adevaratul test il va constitui insa intalnirile cu primele doua favorite, Australia si Irlanda, in fata carora italienii nu prea au decat sansa limiarii scorului defavorabil, dar numai pe fondul unui joc curajos care sa demonstreze firescul prezentei lor in lumea buna a rugby-ului.

Altfel, un turneu frumos care, de aproape 25 de ani mi se pare ca se termina prea repede…

Jonathan Thomas pasandu-i din placaj lui Stephen Jones


Mirco Bergamasco, "piciorul de aur" al italienilor


Jamie Roberts, slalom printre Craig Gower si Gonzalo Garcia

Six Nations 2010, concluzii... Iranda si Scotia

Dezamagirea turneului, privita strict prin prisma rezultatelor, a fost Irlanda, castigatoarea plina de glorie de anul trecut. Desi a invins Anglia chiar pe Twickenham, lucru care, privind evolutia generala a elevilor lui Martin Johnson, parca nu e o performanta atat de… notabila (sic!), a reusit sa se faca de „bacanie” la Paris, unde nu a jucat nimic, dar si sa manance bataie de la o echipa scotiana cuprinsa de un acces de orgoliu, chiar pe Croke Park, acasa, la Dublin. Totusi, spre deosebire de Anglia, care a fost o echipa ce permanent a lasat o senzatie de „încropeală”, Irlanda are o scuza pentru esecul sau: lipsa de concentrare, in primul meci important, cel cu Franta, si lipsa de motivatie in cel cu Scotia, deoarece, se pare ca nici un irlandez cu capul pe umeri nu-si facea iluzia ca Franta mai poate scapa victoria. Altfel, „verzii” nu au dat motive de ingrijorare suporterilor, jocul lor fiind unul in nota ultimilor sezoane, curat si riguros tehnic, curajos si fizic, demn de o echipa care anul trecut a dominat emisfera de nord, reusind in toamna sa invinga „turistii” din Africa de Sud si sa incheie la egalitate cu Australia. Liniile II (O’Connell-O’Callaghan) si liniile III (Ferris, Wallace, Heaslip) au reprezentat punctele forte ale Irlandei si in acest an, dar si inspiratia tactica a mijlocasului la gramada Thomas O’Leary, al carui joc s-a imbunatatit simtitor fata de anul trecut. In plus, modul conservator de aliniere a treisferturilor, cu aripi rapide si ultraofensive (Earls-Bowe) si centrii solizi in aparare, dar foarte penetranti pe sectorul median al atacului (D’Arcy-O’Driscoll), au permis Irlandei sa etaleze un rugby precis, de manual, in care disciplina echipei a primat oricaror individualisme. Irlandezii au dominat tusele, fie ca a fost vorba de cuplurile O’Connell-Cullen sau O’Connell-O’Callaghan, sprijiniti de detenta precisa a lui Heaslip si Ferris, nu s-au clatinat pe prima linie, desi au avut un John Hayes prea batran si un Cian Healy prea tanar, singurul punct nevralgic fiind coordonarea de la nivelul mijlocasului la deschidere, accidentarea lui Ronny O’Gara impunand titularizarea lui Jonathan Sexton, mai nesigur, mai imprecis la loviturile de picior si mai temator in luarea deciziilor. De altfel, problema mijlocasului la deschidere este cea mai acuta pentru Irlanda, o eventuala accidentare sau o scadere de forma a lui O’Gara putand influanta negativ rezultatele echipei, in lipsa unor alternative apropiate valori in ceea ce priveste acoperirea acestui post.
Nu voi insista asupra meciului de la Dublin, desi rezultatul final, ca un suporter al Scotiei ce ma aflu, m-a bucurat foarte tare. Irlandezii au marcat doua eseuri, prin Tommy Bowe si Brian O’Driscoll, fata de doar unul al scotienilor, reusit de inchizatorul Johnnie Beattie, dar au fost invinsi de piciorul incredibil al lui Dan Parks, marcator a cinci penalitari si a unui drop-goal, dar si de insistenta gramezii „ciulinilor” care au provocat de-a lungul gramezilor si momentelor de fixare un numar dublu de erori adversarilor (7-14). Desi multi dadeau victima sigura Scotia in acest an, chiar si in ceea ce priveste intalnirea cu Italia, rugbistii antrenati de Andy Robinson s-au comportat mai mult decat onorabil, fiind invinsi in prelungiri de Tara Galilor, intr-un meci poate prea nedrept pentru sperantele ecosezilor, au izbutit un egal cu Anglia, fiind, la un moment dat, foarte aprooape de victorie, si au invins pe deplin meritat Irlanda, intr-un joc in care au imbinat inteligenta, sacrificiul si pragmatismul. Prin prisma jocului, Scotia ar fi fost poate, alaturi de Irlanda, cea ma indreptatita sa reclame in acest an Tripla Coroana, trofeu care, datorita conjuncturii rezultatelor, a ramas neacordat pana la urmatoarea editie. Scotia a pierdut previzibil cu Franta, dar si surprinzator pentru unii si mai mult sau mai putin firesc, pentru altii, cu Italia. In mod paradoxal, infrangerea cu Italia a fost cel putin la fel de evidenta ca cea cu Franta, scotienii avand foarte putine de replicat entuziasmului din jocul italienilor. Lucrurile au mers insa din ce in ce mai bine dupa acea infrangere, venita dupa dramaticul meci de la Cardiff, in care Scotia nu a pierdut doar in prelungiri, ci s-a vazut lipsita pana la finalul turneului de aportul transformerului Chris Paterson, jucator cu un procentaj de 100% al transformarilor din lovituri de picior in ultimele 5 luni. Inlocuitorul sau, Dan Parks, s-a achitat exemplar de sarcina, suturile sale conturand rezultatele foarte bune cu Anglia si Irlanda. Compartimentul cel mai bun al scotienilor a fost linia a treia (Brown, Barclay, Beattie), extrem de mobila si combativa, cu intercalari interesante in atac, alaturi de cei doi centrii, iar cel mai slab linia I, dominat pe majoritatea gramezilor fixe, ezitanti in momentul legarilor, obstructionisti si destul de necoordonati la impingeri. Si totusi, prestatiile Scotiei au fost onorabile, dar nu suficiente pentru a demonstra o crestere de forma care sa o propulseze, cel putin deocamdata, mai sus de locul 5 in Europa.

David Wallace atacand terenul de tinta


Drop-goal a la Dan Parks


Cian Healy spargand apararea scotiana


Brian O'Driscoll dezlantuit

Six Nations 2010, concluzii... Franta si Anglia

Ma asteptam la mai mult de la turneul din acest an, tinand cont de faptul ca este penultimul dinaintea Cupei Mondiale din 2011. Desi editia 2010 a fost una dintre ultimele ocazii de stabilire a osaturii loturilor cu care echipele implicate in Six Nations vor aborda competitia mondiala de la anul din Noua Zeelanda, s-a putut remarca o anumita ezitare a antrenorilor in selectia lotuilor reprezentative, fortati poate de dorinta de intinerire a echipei, dar si de nevoia pastrarii titulrilor consacrati si nu in ultimul rand obligati sa tina cont de accidentarile numeroase cu care s-au confruntat ca urmare a faptului ca numerosi jucatori se afla pe final de sezon, atat intern cat si european.


Cea mai interesanta echipa din acest an a fost Franta, cea care a si castigat turneul, izbutind Marele Slem in urma victoriei de sambata in fata Angliei. Intr-un fel, aceasta ultima intalnire a avut si o usoara nota revansarda in fata „gurilor rele”, ea opunand doi antrenori contestati in tarile lor pentru modalitatile de efectuare a selectiei jucatorilor. Diferenta s-a facut in favoarea lui Marc Lievremont, mai curajos, mai bine intentionat si mai inteligent decat Martin Johnson. Pe langa victoria din turneu, Franta pare sa fi gasit o formula de echipa care poate oferi motive de optimism pentru anul viitor, imbinand experienta unor jucatori cu entuziasmul si tineretea altora, inteligenta tactica cu sincronizarea schemelor exersate la antrenamente si, mai presus de toate, dorinta de a se impune printr-un joc viguros si precis, la capatul caruia victoria sa para un lucru firesc.
In ciuda scorului strans, Franta a dominat mai categoric meciul decat recomanda tabela de marcaj. Englezii au gresit mult si am ratat si mai mult, chiar daca ei au fost marcatorii singurului eseu al meciului. Francezii au jucat „englezeste”, lasandu-se deliberat atrasi intr-o inclestare fizica pe care adversarii lor au initiat-o fara insa sa fie capabili sa o domine. Aici s-a jucat practic meciul, in evaluarea gresita pe care englezii au facut-o asupra propriei lor inaintari, compartiment de a carui superioritate si-au legat sperantele la victorie. Sperante cam de doua parale, in conditiile in care confruntarile pe prima linie erau duse de Tim Payne, Dylan Hartley si Dan Cole, lenti si imprudenti in momentul legarii gramezilor, dar si fara calitati fizice impresionante. Fara indoiala, suporterii englezi au lacrimat indelung cand si-au vazut favoritii dominati copios pe gramada pana si de italieni, cu atat mai mult cu cat in editia precedenta Sheridan-Mears-Vickery au fost printre cei mai buni jucatori ai turneului, neavand aproape deloc replica din partea adversarilor directi… Wilkinson, unul dintre oamenii care insemnau mandria Albionului, a inceput bine turneul, cu un procentaj de 100% al reusitelor din lovituri de picior in prima partida cu Tara Galilor si a terminat rezerva cu Franta, accidentat si in scadere de forma. Pe treisferturi Anglia a fost foarte „subtire”, eficacitatea defensivei pe triunghiul centri-fundasi lasand mult de dorit, apararea fiind sustinuta doar de eroismul liniilor II si III, aceasta din urma, compusa din Moody, Haskel si Easter fiind poate cea mai buna a turneului. In atac, aripile engleze au fost pe alocuri chiar mai discrete decat cele ale italienilor…
Scorul final al intalnirii, 12-10 in favoarea Frantei a consfintit prestatia mediocra din acest an a englezilor, confirmand inca o data necesitatea unei schimbari majore atat la nivelul colectivului tehnic al echipei, cat si a modalitatii de efectuare a selectiei. Desi de-a lungul campionatelor mondiale Anglia a avut prestatii mai mult decat bune, parca de data aceasta sperantele englezilor de repetarea a acestor evolutii au o sustinere reala foarte subreda. Nici la nivel de cluburi englezii nu stau mai bine, avand doar doua echipe in sferturile H Cup si, mult mai grav, confruntandu-se cu un fenomen care ia o amplare tot mai mare – migratia unui numar tot mai mare de jucatori valorosi catre Top 14, pe fondul scaderii valorice a campionatului intern.
Francezii, in schimb, au avut cel mai bun turneu din 2004 incoace, an in care „cocosii galici” au realizat ultimul Mare Slem. Fara sa para ca se intrebuinteaza prea mult, francezii au castigat confortabil toate meciurile, impunandu-si jocul superior. Desi au fost favorizati de calendarul competitiei, jucand acasa partidele cele mai grele si avand deplasari doar in Scotia si Tara Galilor, rugbistii francezi au izbutit o victorie categorica impotriva Irlandei in etapa a doua (33-10), tranşând in favoarea lor sortii clasamentului final, răpunând inca de la inceput principalul contracandidat la trofeu. Cel mai bun om al francezilor pe parcursul acestui turneu a fost inchizatorul Imanol Harinordoqui, excelent in defensiva si in tuse, dar si util atacului, dispus in permanenta jocului fizic si momentelor de fixare. Cel mai inteligent, un adevarat lider al echipei, mijlocasul la deschidere Morgan Parra, transformer redutabil si prompt in decizii, iar cel mai bun compartiment linia I (Domingo-Servat-Mas). Remarcabile de asemenea „găselniţele” de pe treisferturi ale lui Lievremont, centrul Mathieu Bastareaud si aripile Alexis Palisson si Marc Andreu, acesta din urma, la doar 1.70, un adevarat exemplu de devotament si sacrificiu, voluntar in aparare si taios in atac. Reteta succesului pentru Franta a fost in special apropierea jocului intre cele doua compartimente esentiale, inaintarea si treisferturile, momentelor de fixare urmandu-le deschideri foarte bine sincronizate, actiunie de atac avand o cursivitate… aproape melodioasa. Desi imi sunt antipatici pentru modul eminamente lipsit de fair-play in care abordeaza intalnirile din teren si, daca e sa dam crezare anumitor voci, si din afara lui, in acest an superioritatea absoluta a jocului prestat nu au lăsat loc nici unui dubiu… francezii au fost cei mai buni.

Ben Foden culcand balonul in terenul de tinta


Placajul lui Tindall la Trihn Duc


Nick Easter si Mike Tindall fortand apararea franceza


Trihn Duc sutand spre buturile engleze


Marc executat de Mark Cueto


Premierea campionilor


Nicolas Mas si William Servat, eroii francezi din prima linie, savurand triumful

Penultima etapa...

In vreme ce Romania „altoia” ca la carte Georgia, la Dublin galezii se aflau in fata celui mai important meci din turneu, de rezultatul caruia atarnau bunul renume al „oamenilor in rosu”, dar si scaunul antrenorului Warren Gatland, deloc menajat de contestatari in urma „ispravilor” din acest an ale echipei sale, batuta de Anglia si Franta si invingatoare abia in prelungiri asupra Scotiei, careia era cat pe ce sa i se incline chiar pe Millenim Stadium. Irlandezii pierdusera fara drept de apel la Paris, in compania Frantei, dar pastrau inca sperante de doua parale pentru ultima etapa cand, o victorie a Angliei asupra Cocosilor Galici ii putea aduce pe verzi, daca invingeau, evident, Tara Galilor, in pozitia de castigatori fara Grand Slem, alaturi de francezi, ai turneului. De aceea, irlandezii nu doreau sa se impiedice de o echipa galeza cu moralul destul de zdruncinat, fiind decisi sa-si joace sansa pana in ultima etapa.
Brian O’Driscoll, dupa ce etapa trecuta fusese transformat, cum ar spune fotbalistii, in „caz de targa” de insusi colegul sau Paul O’Connell, cu care a avut o ciocnire nefericita, revenea miraculos pentru a bifa selectia cu numarul 100, irlandezii neputand insa conta pe Ronny O’Gara, pastrat rezerva pentru a nu forta revenirea unei accidentari mai vechi.
Galezii stateau insa mult mai prost decat irlandezii, cu o linie II „incropita” din Luke Charteris si Brad Davies, in lipsa titularilor Alun Wyn Jones si Ian Gough (acesta din urma partial recuperat dupa o serie de accidentari) si cu o linie III in care titular de drept il putem numi doar pe Marty Williams, atat flankerul Jonathan Thomas, cat si inchizatorul Gareth Delve fiind solutii de criza in lipsa lui Andy Powell si a lui Ryan Jones. Revenea in centru primei linii talonerul Matthew Rees, iar demi-ul Richie Rees, una dintre putinele surprize placute ale echipei galeze din acest an, incepea ca titular, luandu-i din nou fata lui Dwayne Peel. Irlandezii au jucat inteligent, placand mult (135 de placaje, fata de doar 60 ale galezilor), anihiland excelent jocul rapidelor aripi galeze Shane Williams si Leigh Halfpenny, prin baloane de urmarire catre centrii si aripi, fortand treisferturile galeze sa stea mai mult in defensiva, nepermitandu-le sa-si dezvolte viteza in faze de atac. Atrasi in jocul fizic al irlandezilor, galezii au pierdut initiativa jocului, momentele de fixare initiate de gazde fiind urmate de deschideri surprinzatoare, trei dintre acestea concretizandu-se in eseuri, marcate de aripa Keith Earles si mijlocasul la gramada Tommy O’Leary. Punctul nevralgic al galezilor, cum era de asteptat, l-a constituit tusa, acestia pierzand 6 astfel de momente, „duetul” irlandez Paul O’Connell-Donncha O’Callaghan ocupand din nou prim-planul. In ciuda erorilor de precizie ale lui Johnnie Sexton, care a ratat toate cele trei transformari ale eseurilor, plus o penalitate dintr-o pozitie relativ usoara, lipsa de decizie a centrilor galezi si greselile grave ale fundasului Lee Byrne au permis irlandezilor sa-si asigure de la inceputul meciului, pana la finalul sau, un avantaj constant, vizibil atat in joc cat si pe tabela de marcaj. Omul meciului a fost declarat Thomas O’Leary, prezent cu solutii optime in majoritatea fazelor echipei sale, dar si marcator al unui eseu, desi personal am remarcat combativitatea flankerului Stephen Ferris si a lui Brian O’Driscoll, decisivi in defensiva de fier a irlandezilor. Scorul final 27-12, mentine Irlanda cu sanse la castigarea turneului, speranta lor fiind legata, in mod paradoxal, de succesul dusmanilor de moarte englezi la Paris, in fata Frantei. De partea celalata, galezii au intristat si mai mult cea mai inimoasa natiune, singurul lucru notabil putand fi trecut in dreptul uverturii Stephen Jones care, gratie celor 12 puncte reusite, a depasit recordul detinut de legendarul Neil Jenkins, pana ieri cel mai bun marcator de puncte galez din turneu.


Daca galezii nu au parut suficient de convinsi ca trebuie sa invinga, scotienii insa erau decisi sa-si vanda pielea cat mai scump englezilor, intr-un meci care se confunda cu istoria acestui sport. Si au reusit cu brio, chiar si cu un scor de egalitate (15-15), sa incurce si mai mult situatia Angliei si, de ce nu, a lui Martin Johnson, care dupa patania din etapa trecuta, cand s-a vazut invins de irlandezi pe Twichenham, se confrunta cu neplacuta situatie de a mai pierde puncte. Surprinzator, scotienii au fost mai incisivi in atac, purtand jocul in terenul advers si dovedindu-se suficient de insistenti astfel incat englezii sa greseasca si sa ofere penalitati din pozitii favorabile lui Dan Parks. Forma slaba a lui Johnny Wilkinson, jocul modest al inaintarii si slaba reactie in atac a treisferturilor le-au dat scotienilor posibilitatea sa controleze un joc pe care, in conditii normale de joc ale adversarilor din Albion, l-a fi pierdut fluierand... Intr-un fel, acest rezultat de egalitate este oglinda perfecta a mediocritatii aratate in aceasta editie de Six Nations de ambele echipe. Scotia, invinsa de Italia si deja intrata in posesia „lingurii de lemn”, intrucat e foarte, foarte greu de crezut ca va invinge in etapa urmatoare, la Dublin, Irlanda si va scapa de ultimul loc, iar Anglia, cea care a inceput bine cu Tara Galilor si a terminat foarte prost cu Irlanda, asteapta tematoare ultimul joc cu Franta, in urma caruia se vor trage concluzii ce pot fi deloc pe placul lui Martin Johnson, Steve Borthwick si, de ce nu, chiar lui Johnny Wilkinson... De aceea, indraznesc sa spun ca, pentru englezi, meciul de saptamana viitoare este „meciul anului”, meciul marii revanse in special in fata propriilor suporteri, un prilej ideal pentru „dresul busuiocului”.


Despre ultimul meci al etapei, Franta-Italia nu se poate spune decat ca a confirmat pe de-a intregul toate pronosticurile. Franta a marcat sase eseuri si a dominat copios fazele de atac. Italienii, care de-a lungul istoriei s-au intalnit de 32 de ori cu francezii, castigand o singura data, in 1997, nu au rezistat poftei de joc a gazdelor, neputand etala decat o defensiva pe alocuri disperata si in majoritatea cazurilor neputincioasa. Chiar si asa, Italia a lasat impresia ca nu este o echipa de lepadat, taxandu-i foarte prompt pe francezii care, la avantajul celor 46 de pucte, inregistrate cu zece minute inainte de finalul jocului, au redus „turatia motoarelor” – doua eseuri reusite de inchizatorul del Fava si de mijlocasul la gramada Canavosio au stabilit un scor final pana la urma onorabil pentru „azzuri”, 46-20. Franta, care este, fara indoiala cea mai in forma echipa din turneu, are toate motivele sa fie increzatoare inaintea meciului cu Angia, de saptamana viitoare, iar Italia poate privi si ea cu relaxare deplasarea de pe Millenium Stadium, pentru ca, orice s-ar intampla, perspectiva rusinoasa a ultimului loc este imposibila.

Redactia Jocuri si Concursuri va propune...

Sambata nu doar domnii cu "impresii" de huligani s-au inghesuit pe stadion sa-i vada pe Stejari cum le scoate rugby-ul pe nas georgienilor, ci si derbedeii cu aere de domni. Astfel, pe terenul de la Arcul de Triumf, au putut fi observati, amestecati printre oamenii cu inimi curate, Emil Boc, Ion Tiriac, primul ministru al Georgiei, al carui nume nu-l stiu si nici nu ma intereseaza sa-l stiu si... personajul din poza de mai jos...


Intrucat calitatile mele de paparazzo lasa mult de dorit, rapiditatea cu care m-am miscat scotand aparatul, armandu-l si cautand cadrul optim au permis doar o poza din spate a personajului sun mentionat. Stilul sau vestimentar, asemanator cu cel al neveste-sii, m-a determinat sa presupun ca, din cauza stress-ului provocat de meseria de om de afaceri, s-a trezit un pic mahmur si a incurcat garderoba, coborand probabil pe parte dreapta a patului. Intrucat doresc sa dau o usoara nota de interactivitate acestui blog, va propun sa ghiciti cine este personajul, oferindu-va cateva indicii:

- judecand dupa aspectul fizic, chiar daca nu este elegant sa emiti opinii despre oameni legandu-te de acest aspect, seamana cu un dihor burtos „lovit” de o supradoza de laxative.
- este un admirator declarat al sistemului politic din Georgia (tara corcodusiera, nu statul american), cel mai democrat dintre toate statele mafiote.
- l-a facut pe prezidentul Basescu sa izbucneasca in plans, printre lacrimi de mironosita acesta reusind sa ingaime „rusinedinupatriciu”. Intrucant cuvantul nu parea sa apartina niciuneia dintre limbile pamantene cunoscute, s-a presupus ca acesta ar fi un blestem intr-o limba extrateresta, cel mai probabil limba omuletilor albastrii din „Avatar”, acest lucru venind, de asemenea si in sustinerea afirmatiilor acelora care il cred pe Basescu coborat cu harzobul din cer.
- stie sa faca bani din piatra seaca, dar numai daca banii respectivi provin din piatra seaca a bugetului de stat.

Si pentru ca lucrurile sa fie si mai simple, va propun si cateva variante de raspuns:

a) Judecand dupa cizmulite, Ana Lesko.
b) Judecand dupa restul, Dan Bursuc.
c) Puff Daddy.
d) P-Diddy
e) Voda Caragea, denumit astfel dupa celebra ciuma.
f) Fizz.
g) Proprietarul de drept al Taj Mahal-ului, dinainte de nationalizarea acestuia de catre statul indian.

Primii 50 de castigatori vor fi rasplatiti cu o excursie all-inclusive in Georgia, in minunata zona turistica de pe langa granita cu Abhazia si un plin gratuit la statiile Petrom. Mult succes!

O zi cu soare

Sambata, echipa de rugby a Romaniei a obtinut una dintre cele mai importante victorii ale ultimului deceniu. Stati un pic... nu va grabiti sa va inghititi limba! Nu a batut vreo Noua Zeelanda sau vreo Africa de Sud... nu a batut nici macar reprezentativa Tarii Galilor, care, oricum, in acest weekend era plecata la Dublin cu treburi numai de ea stiute... Romania a invins Georgia, iar daca unii dintre onorabilii cititori vor spune ca nu e absolut nici o scofala, ar trebui sa stie ca ultima victorie impotriva gruzinilor dateaza din octombrie 2006, ai nostrii pierzand ultimele trei partide directe. Dar nu victoria in sine este atat de importanta, lucru demonstrat de baietii nostrii in precedentele intalniri, in care, de ce sa nu fim malitiosi dar corecti, au parut indiferenti daca castiga sau pierd (sic!), cat faptul ca aceasta vine intr-un moment deosebit de important, acum cand, incercand sa-l prindem pe Dumnezeu de-un picior, ne chinuim in fata Spaniei si a Portugaliei sa prindem re-recalificarile la Cupa Mondiala. Lucru mai mult decat trist, daca stam sa ne gandim ca aceasta „performanta” este mai mult o calificare pe usa din dos, alaturi de un pluton de „echipe de umplutura” a catror calificare la un asemenea eveniment mondial ca cel de anul viitor, din Noua Zeelanda, reprezinta mai degraba un gest de bunavointa din partea forului diriguitor international, decat o recunoastere a unor merite concretizate in performante sportive... Dar sa lasam rautatile deoparte, desi toti stim cat de greu este acest lucru in conditiile date de situatia actuale.
Trebuie sa precizam din capul locului ca Georgia este deja calificata la Cupa Mondiala, nemaipunandu-se in situatia ei nici macar problema pierderii sefiei clasamentului general al competitiei, pana la sfarsitul acesteia. Astfel incat, trebuie sa luam in calcul atunci cand apreciem victoria alor nostri si posibilitatea unei lipse de motivatii din partea adversarilor, desi acest lucru nu a fost predominant vizibil in evolutia jocului. Romania a dominat gramezile, eseul marcat de Marius Tincu in primele minute ale meciului venind in urma unui efort colectiv al pachetului de inaintare. Dima si Paulica Ion, pilierii Stejarilor au stat foarte bine pe piciore in fata adversarilor directi din linia I gruzina, impingerile foarte puternice si perfect sincronizate ale primelor doua linii romane permitand chiar doua gramezi castigate pe repuneri ale adversarilor. Dragos Dima, atent in momentul repunerilor si foarte bine cooordonat cu talonerul Tincu mi s-a parut, daca nu cel mai bun jucator de pe teren, atunci fara indoiala cel mai bun inaintas, asta in conditiile in care diferentele in favoarea alor nostri s-au facut in special la nivelul introducerilor pe gramada. Tenacitatea Stejarilor si insistenta lor in momentele de fixare au provocat greseli ale adversarilor care i-au oferit posibilitatea lui Dan Dumbrava sa marcheze din patru penalitati, aceste puncte, alaturi de un drop-goal si o transformare rotunjindu-i uverturii noastre un excelent procentaj de 100%. Compartimentul median, alcatuit din Lucica Sarbu (pe demi-de-melee) si Dan Dumbrava (pe uvertura) au fost, alaturi de linia I, punctul forte al Romaniei, presiunea exercitata de adversari in terenul nostru fiind de multe ori indepartata prin suturi in tusa inspirate si excelent executate de catre mijlocasi. Iar daca despre Lucian Sarbu se poate spune ca are uneori probleme de reactie pe introducerile adversarilor, in mod sigur nu se poate spune ca nu este inteligent si rapid in gasirea solutiilor de atac, in urma eliberarilor balonului din gramezile si maul-urile castigate de romani. Si nu in ultimul rand, de remarcat evolutiile din ce in ce mai bune ale lui Iulian Dumitras care, prin jocul curajos si foarte fizic, dar si precis in executiile de picior, pare sa-si fi depasit statutul de „baiatul lui tata” (cine cunoaste, stie... sic!), devenind solutia cea mai buna pentru postul de fundas in fata capriciosului, tematorului si lipsitului de initiativa Florin Vlaicu.
Punctul slab ale Romaniei ramane in continuare momentul tusei, nu neaparat din cauza lui talonerului Marius Tincu, ca executant, cat a lipsei unor prinzatori de calitate, atat Socol cat si Ursache sau Tonita fiind mai degraba mediocrii. Socol insa, suplineste aceasta lipsa prin combativitate, fiind alaturi de inchizatorul Alex Manta (absent din pacate in meciul de sambata) jucatorul cel mai implicat in jocul defensiv. Si pentru ca tot aminteam de defensiva, putem remarca, tot la capitolul „slabiciuni”, „subtirimea” celor doi centrii, croiti pe cu totul alte profile decat pe cele presupuse de postul ocupat in teren, Dimofte si Dascalu aratand in continuare ca sunt ceea ce sunt, uvertura, respectiv aripa, prea putin dispusi sa se apere, cat sa asigure consistenta treisferturilor. Si totusi, defensiva a fost foarte disciplinata si precisa, rezistand cu brio repetatelor atacuri gruzine din ultimele douazeci de minute.
Gruzinii, mai bine claditi fizic decat Stejarii, incep sa arate din ce in ce mai bine, in ciuda infrangerii de sambata. Au o linie III care arata un rugby modern, rapid si in forta, compusa din jucatori bine pregatiti fizic si indemanatici, mijlocasi la gramada inteligenti si „iuti” si o linie de treisferturi care pare sa inteleaga tot mai bine care este rostul unui asemenea compartiment in rugby-ul actual. Si chiar daca fundasul gruzin Kvirikashvili a fost cel mai slab om de pe teren, autor al unor gafe „de zile mari”, nu am putut remarca totusi implicarea sa constanta si impetuoasa in atacul troacarilor, izbutind intercalari utile, asa cum, bunaoara, nu le-am vazut in jocul unui Iulian Dumitras mai defensiv si mai static.
Scorul de 22-10 inregistrat dupa 80 de minute pe tabela Stadionului Arcul de Triumf reflecta, daca nu realitatea diferentelor generale de valoare dintre cele doua echipe, la momentul acesta Georgia fiind usor in fata Romaniei ca valoare a jocului prestat, macar realitatea din teren in cadrul jocului de sambata, Stejarii fiind mai indrazneti, mai bataiosi si mai motivati decat gruzinii. Diferenta de scor este una justa, Romania fiind dincolo de orice dubii, mai buna. O alta surpriza placuta, pe langa victoria alor nostri, a fost atmosfera lipsita de resentimente din teren, atat romanii cat si georgienii aratand fair-play si maturitate, infirmand intr-un mod fericit prejudecata acelora care ne considerau, atat pe noi cat si pe ei, prea... nedusi la biserica...
Saptamana urmatoare urmeaza partida impotriva Portugaliei, cea mai importanta dintre cele care ne-au mai ramas de jucat. Probabil vom castiga si vom merge in recalificari, unde vom juca cu echipe care abia daca sunt in stare sa pronunte cuvantul „rugby”. Le vom bate, ne vom califica la campionatul mondial si vom scuipa in san, gandindu-ne cat de aproape am fost sa ne facem de toata minunea si sa ratam excursia in Noua Zeelanda.

Dan Dumbrava, transformand eseul Stejarilor


Ion Paulica, "buldozerul" de la London Irish


Linia I romana, spulberabd inaintarea gruzina


Tusa castigata de Ovidiu Tonita


Repliere rapida a liniei de aparare


"H"-ul magic


Marsul triumfal...

Explicatii despre "Agora", Monicai si celorlalti...

Am reusit, in sfarsit, sa vad „Agora”, ultimul film al regizorului chilian Alejandro Amenabar, cunoscut pana la acest moment pentru regia filmelor „Abre los ojos” si „The Others”, ca si pentru scenariul peliculei lui Camerom Crowe „Vanilla Sky”. Filmul este bine realizat, atat din punct de vedere tehnic, cu o imagine buna si cu o dinamica armonioasa a cadrelor, cu un colorit frumos si cu decoruri, in parte realizate cu suport digital, care reusesc sa transpuna veridic arhitectura Alexandriei, dar si datorita unei distributii inspirate, cu Rachel Weisz in rolul pricipal. Este posibil ca un segment mai traditionalist al publicului sa considere imaginea filmului un pic „sintetica”, dar in nici un caz nu se poate spune despre aceasta ca nu contribuie pozitiv la melodicitatea filmului.
Povestea este reala si descrie rolul jucat de Hypatia, ilustra ganditoare considerata ca fiind ultima din seria de filosofi antici clasici, neoplatoniocieni, in Alexandria inceputului de secol VI. Personalitate marcanta a epocii sale, matematiciana si astronoama, Hypatia va cadea victima a conflictelor interconfesionale care au macinat orasl pana la totala sa prabusire, in ciuda pozitiei reconciliante pe care ea si familia sa au avut-o. A fost ucisa de crestini? Da, cel mai probabil a fost lapidata si apoi arsa pe rug de un grup de calugari nitriţi, in timpul unor dezordini care au aruncat orasul intr-un adevarat razboi civil pentru urmatoarele doua decenii…
Dar nu aceasta informatie istorica, veridica si verificabila din mai multe surse reprezinta o chestiune de luat in seama, ci modul in carea ea este transpusa cinematografic, trezind celor ce vizionează filmul de la simple impresii, pana la sentimente in toata regula. Monica-Pisica, bunaoara, dupa ce a vazut filmul, s-a uitat cu ochii blanzi si umezi ca doua caprioare, vorba lui Mircea Radu, si m-a intrebat, mai podidind-o plansul: „Si chiar asa au facut crestinii!?!” Am ridicat din umeri si i-am spus si eu „Pai… au facut… ca oamenii mai fac si din’astea…” Mi-am dat seama ca nu o multumeste raspunsul, dar am lasat-o „in pom” cum s-ar spune si m-am apucat de alte lucruri. Am simtit insa ca intrebarea ei poate fi si a altora…

„Agora” este un film care vrea sa spuna mai multe decat simpla poveste a Hypatiei, care in nici un caz nu este mai interesanta decat, de pilda, povestea lui Socrate, despre care, din cate cunosc eu, nu s-a facut nici un film pana acum. Filmul vrea sa ne induca, de fapt, intrebarea care a macinat-o si pe Monica-Pisica, daca, intr-adevar, crestinii au „facut asa” sau nu… Si nici asta nu ar fi adevarata problema, cat faptul ca, pe langa aceasta intrebare la care se poate da un raspuns, se poate induce, publicului superficial si incult de secol XXI, ideea ca, de-a lungul istoriei, cam asta a fost principala preocupare a crestinismului, respectiv ucisul cu pietre si arsul pe rug… Creştinismul a fost in multe etape ale istorie sale intolerant si, pe alocuri, ipocrit. Nu trebuie sa ne temem sa spunem acest lucru, intrucat exista evidente istorice care sa ateste acest lucru. Atat catolicismul, cat si protestantismul au aprins ruguri in „numele credintei” si in scopul „mantuirii” pacatosior, au promovat razboiul religios in scopuri „misionare” si dogma ca adevar suprem. Lumea moderna, flamanda dupa „adevar” si „rigoare stiintifica”, si-a facut un titlu de glorie in a-l prinde pe Dumnezeu de-un picior si a despica in patru firele ratiunii, in special atunci cand vine vorba despre subiecte care pot violenta si şoca simtul comun al oamenilor despre anumite lucruri considerate, cel putin, de bun simt. Iar un astfel de subiect este istoria creştinismului, tratat in toate felurile, de la cartile de taraba ale lui Dan Brown, pana la lucrarile de istorie a religiilor ale autorilor din noul val, caracterizate prin corectitudine politica si „consens” interconfesional si, de ce nu, chiar prin emisiunile foarte larg difuzate pe Discovery Chanel, National Geographic Chanel si, cred ca si pe Animal Planet… Daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, sau daca Mama sa era, intr-adevar imaculata, sau daca minunile descrise in Evanghelii au fost semne ale dumnezeirii, acest lucru conteaza mai putin… Cum la fel de putin conteaza daca Iuda a fost un ticalos sau un baiat de treaba, pe nedrept anatemizat, sau daca Maria Magdalena a fost o pacatoasa sau un model de virtute si intelepciune. Sunt amanunte nesemnificative in raport cu ceea ce inseamna, de fapt, crestinismul – iubire, caritate, speranta si dragoste de adevar. Poate parea lemnos un asemenea limbaj, dar se pare ca in ultima vreme, atunci cand se vorbeste despre crestinism, exista o tendinta regretabila de a se confunda doua chestiuni total distincte: doctrina crestina, care stabileste norme morale si de conduita, menite a transcede dimensiunea lumeasca a existentei si a indrepta fiinta noastra catre ceea ce se numeste Mantuire si Nemurire, pe de-o parte, si actiunea institutionalizata si politizata a unei entitati aferente unei forme de organizare sociala/comunitara, aici referindu-ne la Biserica, pe de alta. Intocmai ca in zicala „fa ce spune popa, nu ce face popa!”, Biserica este pasibila de erori si abordari incorecte. Istoria ofera o sumedenie de astfel de cazuri, incepand, daca vreti, cu cazul nefericit al Hypatiei, continuand cu rugurie Inchizitiei, pana la vanatorile de vrajitoare ale protestantilor germani si ale puritanilor din Noua Anglie. La fel de bine, insa, poate fi supusa unei astfel de critici, de exemplu, institutia justitiei, a armatei sau a politiei, care au facut si continua sa faca numeroase victime inocente sau „colaterale”. Cu toate acestea, nimeni nu si-a pus pana acum problema necesitatii aplicarii in activitatea umana a normelor referitoare la actul justitiei, sau a dreptului natural a fiecarei comunitati de a se proteja impotriva a tot ceea ce poate constitui o agresiune. Cum, mult mai grav, nimeni nu-si pune problema legitimitatii morale a unor teorii economice si politice care isi dau cu presupusul despre „noi ordini mondiale”, propovaduind ca firesti egoismul, concurenta fara scrupule, inechitatea, inegalitatea si transformarea omului intr-un animal amoral, justificarea pentru firescul unei astfel de situatii constituindu-l imperativul ideii de „profit”.
Astfel de „dezbateri” ale lumii moderne (postmoderne, chiar… sic!) nu dovedesc decat ignoranta, dar si o forma bizara si inexplicabila de rea vointa… Pentru ca, dincolo de rea vointa, pare de-a dreptul un caraghioslac ca reprezentantii unei civilizatii care in ultimele doua generatii a provocat, in conflicte armate, de cateva ori numarul total al victimelor tuturor razboaielor pe care oamenii le-au purtat de cand au invatat sa foloseasc focul, sa-si dea cu parerea despre imperativele morale ale unei doctrine care a pus pentru intaia oara dragostea si compasiunea ca filozofie de baza a functionarii camunitatii umane. Amestecarea fara nici o norma a principiilor cu modul in care acestea se regasesc aplicate in actiunea umana este o greseala care sfideaza deopotriva regulile unei logici sanatoase si ale bunului simt. Puritatea ideii nu poate fi afectata de actiunea umana, supusa erorii si lipsei de cunoastere. Asa cum, de foarte multe ori, bunele noastre intentii sfarsesc in acte deloc apropiate ideii de bine. Cei care sunt insa tentati a confunda Crestinismul ca doctrina cu Crestinismul instituionalizat sub forma Bisericii, ar trebui sa analizeze un pic trecutul pre-crestin al omenirii, abordand din perspectiva morala aceasta reflectie.
Pentru ca este un lucru foarte adevarat faptul ca, pana la adoptatea spiritului Noului Testament, atat in ceea ce priveste abordarea „de jure”, la nivelul institutiei legilor, cat si ca perceptie comuna a tot ceea ce se putea considera moral in conduita umana, omenirea traia o mare criza, provocata de lipsa oricarei perspective umaniste asupra ideii de bine. Oamenii aveau legi, aveau institutii politice si cunosteau organizarea de tip economic, dar nu exista nici o filozofie care sa anime toate acestea in spiritul dragostei pentru aproapele tau. „Binele cetatii” insemna de fapt supravietuirea cu orice pret in mijlocul unui mediu ostil, in fata agresiunilor celorlalti, prada superstitiilor si angoasei in fata destinului. Aceasta supravietuire justifica tot, inclusiv razboiul fara scrupule, masacrele, practicile eugeniste, sclavia si violenta legilor. Crima, sacrificiile umane, pruncuciderile, distractiile sangeroase, incestul, pasivitatea in fata suferintei celorlalti si lipsa de consideratie pentru viata in opozitie cu necesitatea supravietuirii, faceau parte integranta a arsenalului „moral” al lumii pre-crestine. Evreii au fost primii care, prin monoteism si prin raportarea la o forma ultima, absoluta, a adevarului, au stabilit primele legi de convietuire umana, sub forma Decalogului inspirat lui Moise de catre Dumnezeu in timpul meditatiilor de pe muntele Sinai, legi care stabileau o ordine nemaicunoscuta pana atunci, punand intaia oara omul in centrul preocuparilor morale, ca scop al actiunii semenilor sai, dar si ca fundament al creatiei divine. Monoteismul permite accesul omului la un statut superior atat moral, cat si metafizic, soarta sa incetand a mai fi doar un capriciu al zeilor, supusa fatalitatii si derulandu-se sub semnul contemplatiei melancolice, pasive. Odata cu Cele Zece Porunci incepe Umanismul antropocentric, omul capatand statutul de cea mai importanta fiinta din univers. Statutul sau va fi intregit odata cu intruparea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, modelul sacrificiului Sau pentru oameni propunând forma morala a omului nou, mantuit prin dragostea lui Dumnezeu. Omul avea astfel deschisa calea spre nemurire si dumnezeire prin respectarea Noii Legi, prin statuarea ca principiu suprem a iubirii pentru cel aproape.
Printr-o astfel de analiza ne putem da seama mai bine asupra modului in care Crestinismul ne-a purtat, printr-o veritabila revolutie a spiritului, de la un stadiu moral la altul. Asta nu inseamna ca oamenii nu au continuat sa fie cruzi, lacomi, insensibile sau doar impasibili la rau, iar institutiile lor, inclusiv cele inspirate de modelul divin, supuse greselilor. In ciuda tuturor acestor tare, exista insa un etalon ideal de raportare, un bine si un adevar absolute, in functie de care toate aceste erori puteau fi corijate. Ceea ce intr-o lume care nu-si putea decat contempla nefericirea sangeroasa, asa cum era lumea pre-crestina, nu prea era posibil…
Din acest punct de vedere, oricat de mult este considerat de bon-ton in zilele noastre a muta monopolul asupra adevarului suprem spiritelor eliberate de voalul superstitiilor, nu pot sa nu constat ca, in acest caz, toata aceasta judecata cu un singur ochi nu face ca „justetea” unui asemenea demers sa fie considerata macar… binevoitoare. Ia aici nu-i vorba numai despre filmul lui Amenabar, sau despre cartile lui Dan Brown, sau despre orice ignorant care, de la nivelul celor cateva scoarţe de taraba rasfoite, emite pareri cu pretentii docte. Este vorba despre toate aceste „maruntisuri” care ajung sa inoculeze mintile slabe, consumatoare fara discermanant a mesajelor de tot felul si care pot arunca lumea intr-o criza morala fara precedent, in care adevarul, ideea de bine si libertatea spiritului isi pierd caracterul absolut, rolul lor fiind luat de creatiile artificiale ale laboratoarelor media.

De ce doar ursul altora are coada...

In urma ce cateva saptamani, Alin Petrache, presedintele federatiei romane de rugby , declara in cadrul unui interviu cum vede el Romania capabila sa invinga Franta in urmatorii opt ani. Optimist, fostul capitan al nationalei a incercat si un pronostic – 15-0. Cand am auzit una ca asta, era sa ma inec!... Alin este, fara indoiala un baiat simpatic, dar chiar atat de simpatic incat sa spuna una ca asta, nu-l credeam. De fapt, uitandu-ma la nationala de rugby a Romaniei, imi dau tot mai mult seama ca Petrache, ca de altfel toti ceilalti din jurul sau, oficiali, antrenori si jucatori, sunt cu totii baieti simpatici, dar cam atat... Altfel, cu ce etalon poti compara optimismul acestora fata de faptul ca, sambata la pranz, vreme de 40 de minute, Romania nu a reusit sa marcheze Rusiei decat 3 puncte, si acelea venite dupa un „Doamne-ajuta” si tremurand ca nu cumva piciorul de lemn al lui Florin Vlaicu sa „deseneze” o alta „chifla” memorabila, una dintre acelelea cu care, de altfel, transformerul nostru ne-a tot obisnuit. Scorul final al meciului, 21-21 a fost unul care a calificat Rusia la campionatul mondial, punand-o practic in imposibilitatea de a mai pierde locul doi, iar pe noi in situatia de a ne lupta cu Portugalia pentru locul trei si de a disputa inca trei partide, dintre care una tur-retur, pentru a merge si noi, vorba aia, „alaturi de lumea buna”, in Noua Zeelanda. Din fericire pentru ai nostri, in incercarea sa de a promova rugby-ul la nivel mondia, IRB a scazut mult stacheta competentei in ceea ce priveste posibilitatea accesului la turneul final mondial, astfel incat poti avea prestatii ridicole in competitiile continentale de nivel inferior si cu toate acestea sa te poti califica la Cupa Mondiala... Romania este una dintre cele mai „ilustre” beneficiare ale acestui sistem generos initiat de forul international.
Daca in urma cu 25-30 de ani cineva ar fi spus vreunui component al nationalei de rugby ca echipa va ajunge sa piarda in fata Rusiei, probabil ca acesta s-ar fi gandit ca este vorba de vreun „blat”, de vreun aranjament la nivel inalt, astfel incat, cu prilejul „cupei prieteniei si infratirii intre popoarele socialiste”, sa se poata lauda si rusii/sovieticii cu o victorie de prestigiu la rugby in fata unei natiuni importante. Trebuie sa precizez din capul locului ca nu sunt un adept al „teoriei romantice”, conform careia Romania a fost o natiune teribila in rugby. Ca valoare, in vremurile noastre cele mai bune, am fost pe undeva intre valoarea de acum a italienilor si a fijienilor. Adica, am reusit victorii sporadice, de prestigiu, in fata unor echipe puternice, gen Franta sau Tara Galilor, ne-am vandut scump pielea in fata unor natiuni foarte puternice, gen Noua Zeelanda, iar in rest am fost egalii unora despre care in timp am ajuns sa credem, intr-un mod destul de ciudat de altfel, ca-i bateam pe unde-i prindeam, iar aici vorbesc despre italieni si, mai putin, despre argentinieni. Chiar si acest lucru nu este unul deloc de neglijat, intr-un sport atat de greu cum este rugby. Gena sanatoasa a romanilor, munteni bine legati si cu inima sanatoara, spiritul de sacrificiu si modestia, „altoite” cu acel spirit de latini cu sange rece, intalnit poate numai la francezi, au facut ca intalnirile rugbistice cu Romania sa fie grele pentru orice adversar, indiferent de valoarea lui – puteau castiga impotriva noastra, dar nu o faceau fara sa-si numere, la sfarsitul meciului, o colectie impresionanta de vanatai... Vreme de trei decenii, rugby-ul romanesc a fost, pe buna dreptate, un miracol...
Miracol care acum pare sa se fi spulberat precum un balon de sapun. Argumentul cel mai adus in discutie ca scuza pentru situatia actuala este lipsa banilor care, pe de o parte, nu sunt multi, ce-i drept, nefiind insa nici bine gestionati, atatia cat sunt, pe de alta parte. O alta cauza a declinului ar fi promovarea slaba, atat la nivelul media sportive, interesata in ultimii zece ani de orice altceva in afara de sport, cat si la nivelul educatiei tineretului in scoli si universitati, unde sportul in general este o materie disparuta. Aceasta slaba promovare „sustinuta” puternic de o doza consistenta de lipsa de interes fata de fenomenul sportiv a indepartat, cum era si firesc, orice posibili finantatori, atat din sfera privata, cat si de pe langa comunitatile locale, sportul disparand efectiv din numeroase zone, atat in ceea ce priveste cluburile de copii si juniori, cat si echipele de seniori. Vina poate fi aruncata, ce-i drept, pe scaderea indicilor de dezvoltare economica, concretizati prin somaj, scaderea nivelului de trai, lipsa banilor – un exemplu bun constituindu-l cazul zonei Vaii Jiului si a nordului Moldovei, care pentru multa vreme au fost coordonate importante pe harta rugbiului national. Dar, in acelasi timp, se poate vorbi si despre rea vointa si aparitia unei stari de blazare, de acceptare apatica a situatiei, nimeni nevrand sa realizeze ca sportul poate fi cel mai bun mijloc de popularizare a unei tari sau zone, investitiile in acest domeniu putand aduce dupa sine alte investitii aducatoare de profit si bunastare. Cazul, din pacate nu este similar doar sportului cu balonul oval, sportul romanesc per ansamblu fiind afectat de o criza fara precedent din care se ivesc, din ce in ce mai putin, posibilitati de salvare.
Daca in situatia altor sporturi lucrurile nu sunt deloc roz, despre rugby, in ciuda evolutiilor sale deloc onorante din ultima vreme, pare greu a se vorbi inca de o criza reala. Chiar daca masa de selectie scade cu procente importante de la o generatie la alta, inca avem reprezentanti intr-unul dintre cele mai puternice campionate ale lumii, in cel francez, si nu oricum, ci chiar la campioana en-titre, Perpignan – si aici ii numesc pe talonerul Marius Tincu si pe flankerul Ovidiu Tonita. De altfel, intreaga linie I a stejarilor este una bine reprezentata, alaturi de Tincu, gasindu-i pe Paulica Ion, Bogdan Balan, Pertisor Toderasc sau Petru Balan. Si atunci... ce nu merge, totusi, pentru ca in afara de Paulica Ion si Alex Manta, toti „strainii” nostri par mai degraba straini de rugby atunci cand imbraca tricoul nationalei? Cred ca raspunsul la aceasta intrebare, provizoriu si incomplet, dar cel mai bun raspuns pe care il putem avea acum, inceracand sa gasim o explicatie situatiei actuale, il gasim in lipsa de interes a jucatorilor. Eu unul, si sunt convins ca alaturi de mine mai sunt si alti iubitori de rugby care vad lucrurile intr-un mod similar, cred sincer ca Marius Tincu, Ovidiu Tonita, Bogdam Balan, Sorin Socol si altii ca ei nu vin la Nationala animati de dorita de victorie si de spirit de sacrificiu, ci atenti ca nu cumva sa se accidenteze si sa rateze primele de joc de la echipele de club. Pentru ei prezenta la campionatul mondial este, pe de-o parte, o plimbare interesanta, iar pe de alta parte bifarea unei statistici care poate avea relevanta pe piata transferurilor, atunci cand isi negociaza contractul cu vreo echipa de club. Calificarea este deci importanta, dar nu si modul in care este ea realizata. Cand te lauzi cu prezenta la Cupa Mondiala, nu trebuie neaparat sa spui ca ai realizat acest lucru de pe locul trei, dupa ce te-au batut atat Georgia, cat si Rusia si Portugalia.
Nationala de rugby, prin jucatorii, antrenorii si oficialii ei arata ca o echipa care nu mai merita nimic. Treisferturile sunt simple prezente pe foaia de joc, jocul cu piciorul este mai mult decat mediocru, lipsit de precizie si de inspiratie, tehnica manuirii balonului rudimentara iar la nivelul coordonatorilor de joc inteligenta este un lucru rar, chiar inexistent. Oamenii de placaj sunt tematori si lipsiti de forta, opt din zece dintre echipele cu care jucam putand sa bata fara nici un fel de problema linia apararii noastre – de fapt, cred ca suntem aproape singura echipa care nu placam cu centrii si care nu am reusit inca sa explicam aripilor ca rolul lor in teren este si unul defensiv (de parca pana acum ar fi reusit sa „rupa gura tragului” cu calitatile lor ofensive... sic!) Linia I este singurul compartiment cu a carei eficienta reusim sa ne mai laudam, puternica si stabila, dar lipsita atat de inteligenta, cat si de sprijinul pe gramada al liniei II, aceasta din urma chiar fara niciun fel de aport constructiv in jocul echipei, in majoritatea meciurilor neavand alta calitate decat discretia...
Meciul cu Rusia de la Soci ne-a aratat cu o franchete mai mult decat dureroasa pozitia in care ne aflam acum. Suntem o echipa speriata, fara osatura, un grup dezbinat in care individualismul egoist si grija pentru propriul sac de oase primeaza in fata interesului comun. Avem pulsee de entuziasm, de genul celui care ne-a facut sa remontam diferenta de zece puncte inregistrata la pauza meciului cu rusii, dar nu avem nici suficienta vointa si nici o cunoastere buna a jocului, ce poate fi dobandita numai prin antrenament si dragoste pentru acest sport, care sa ne propulseze mai sus. Pentru rugbistii nostri prezenta la nationala este o datorie pe care o duc la indeplinire fara nici un fel de tragere de inima, ca pe un lucru la care trebuie sa te inhami, traind cu sentimentul ca sunt multe alte lucruri mai importante de facut. Rusii ne-au dat o adevarata lectie de pasiune pentru rugby, dar si de joc modern – treisferturi rapide, care dezvolta forta in regim de viteza (aripile lor castigau metri buni de teren, in ciuda placajelor alor nostri) si linii II si III mobile si cu buna capacitate de reactie in faza defensiva. La acest capitol rusii au reusit chiar sa arate ca o echipa mare, placand bine si foarte devreme, nepermitand multe pase din pre-contact si pozitionandu-se in placaj cu un tempo mai devreme decat adversarul care receptiona balonul. Dar, mai mult decat atat, rusii ne-au aratat ce inseamna o echipa care chiar vrea sa mearga la campionatul mondial si care considera acest lucru o onoare mai presus de orice sacrificiu. De celalta parte, echipa Romaniei se imbata cu apa rece vasand cum va invinge Franta peste opt ani cu 15-0, cand de fapt e foarte probabil ca peste opt ani sa nu mai fim in stare sa invingem Rusia.

Cei 15 care au speriat Londra

Prin conjunctura clasamentului si a calendarului meciurilor, se spoate spune ca vineri si sambata s-a disputat cea mai importanta etapa a Turneului celor Sase Natiuni. Victoria Frantei in fata Tarii Galilor pe Millenium Stadium si un succes acasa al Angliei asupra Irlandei ar fi pastrat misterul Grand Slam-ului din acest an pana in ultima etapa, cand francezii si englezii ar fi dat piept unii cu ceilalti pe Stade de France, intr-o confruntare de „care pe care”. In meciul pentru „lingura de lemn”, la Roma, Italia intalnea Scotia, aceasta din urma ravasita de ultimul meci pierdut dramatic la Cardiff si dornica de a scapa de gustul amar provocat de aceasta infrangere, printr-o prestatie victorioasa in fata italienilor. Pornind de la aceste auspicii, etapa a treia a turneului se anunta ca fiind interesanta si dramatica, cu sanse de a trasa in linii mari clasamentul din acest an al competitiei. Iar asteptarile nu s-au lasat deloc inselate...


In primul meci al etapei, la Carfiff, galezii primeau vizita Frantei, intr-o partida care pe care oaspetii o considerau cruciala in atingerea scopului propus – castigarea turneului si Grand Slam. Galezii, care fusesera invinsi de englezi in prima etapa si batusera greu Scotia, in prelungiri, doreau sa „dreaga busuiocul” printr-o prestatie ireprosabila in fata unui adversar care se recomanda ca fiind cel mai puternic al competitiei. Galezii incepeau meciul cu o formula schimbata fata de meciul precedent, cu Huw Bennett tiular pe postul de taloner, cu o linie II total schimbata – Bradley Davies si Deiniol Jones, cu Jonathan Thomas in locul lui Andy Powell pe partea inchisa a liniei III si cu Richie Rees titular pe postul de mijlocas la gramada. De cealalta parte anrenorul Marc Lievremont a ramas fidel sistemului sau de alcatuire a echipei de start, pastrand aceeasi structura a inaintarii, schimband doar pe Fulgence Ouedraogo cu Julien Bonnaire pe linia III si incepand meciul cu o formula a aripilor Alexis Palisson-Julien Malzieu. Iar alegerea s-a dovedit una mai mult decat inspirata, intrucat in minutul 6 Palisson inscrie primul eseu al meciului, dupa o cursa in care defensiva galeza a fost lasata „bouche-bee” de impetuozitatea tinerei aripi franceze. Superioritatea francezilor in momentele de fixare, rapiditatea deschiderii liniei de treisferturi, cat si greselile in aparare vizibile in special in pozitionarea defensiva a triunghiului centrii-fundas, au permis ca oaspetii sa reuseasca pana la pauza si eseul al doilea, venit dupa o pasa gresita din placaj a lui Shane Williams, in bratele lui Trihn-Duc, uvertura franceza neintalnind nici un adversar pana la centru terenului de tinta galez. Dupa 40 de minute, tabela arata un dezoland 0-20 in defavoarea galezilor, cu doua eseuri primite, restul de 10 puncte fiind incasate din bocancul lui Morgan Parra. Repriza secunda a aratat insa total diferi de prima! Galezii au inceput bine, pana in minutul 61 reusind sa marcheze 13 puncte, prin eseul lui Halfpenny si punctele lui Stephen Jones, apropiindu-se la doar un eseu transformat de oaspeti. Miracolul din partida cu Scotia nu s-a mai produs insa, francezii linistind jocul in urmatoarele 20 de minute, prin posesii prelungie pe inaintatre, care i-au facut pe galezi sa greseasca in pozitii favorabile pentru sut. Freddy Michalak si Parra au pus alte sase puncte in dreptul Frantei, astfel incat eseul galez din ultimul minut, reusit de Shane Williams, nu a avut decat efectul unui foc de paie. Scorul final a fost 26-20 in favoarea francezilor, care au dat si omul meciului, in persoana lui Julien Bonnaire, ca o dovada in plus a inspiratiei in alcatuirea echipei de catre Lievremont. Impresia lasata de acest meci a fost aceea a superioritatii indiscutabile a gramezii franceze, care a castigat 7 maul-uri si o gramada pe repunerea adversarului, dar si a defensivei ultra-precise, care a dat in total 95 de placaje in situatii decisive adversarilor galezi.


Sambata, dupa nebunia din ajun de la Cardiff, se anunta un meci deosebit de interesant si la Roma, intre Italia si Scotia. Cine pierdea se putea considera invinsul absolut al turneului, prin prisma jocului si valorii aratate fiind greu de crezut ca vreuna dintre cele doua echipe ar fi capabile sa mai ia alte puncte in afara acelora din meciul direct. Chiar si asa, Italia venea dupa doua partide bune, impotriva Irlandei, in deplasare, si Angliei, pe teren propriu – in acest din urma meci italienii fiind „la un varf de sulita” de o performanta uriasa, in vreme ce Scotia reusise un meci precedent mai mult decat bun, care ar fi insemnat fara indoiala o victorie daca partida s-ar fi incheiat dupa fix 80 de minute. Italienii au inceput in forta, dominand gramezile si fortand doua penalitati transformate de aripa Mirco Bergamasco. Dan Parks, uvertura scotiana, nu ramane dator, la pauza scorul fiind egal, 6-6. Repriza a doua a continuat duelul celor doi transformeri, Scotia venind pentru prima oara in avantaj abia in minutul 64, dupa un drop-goal si o penalitate reusite de Parks (12-9). Bucuria scorienilor a durat insa doar doua minute, intrucat rezerva de mijlocas la gramada Pablo Canavosio ia initiativa unui atac rapid prin linia defensiva a adversarilor si marcheaza un eseu la centru, transformat ulterior de Bergamasco. 16-12 a fost scorul final in favoarea italienilor, care scapa de „ligura de lemn”, reusind in acelasi timp o victorie merituorie, asupra unui adversar in fata caruia a fost mai buni, dincolo de orice dubii...


Meciul cel mai interesant a avut insa loc pe Twickenham si a opus, intr-o confruntare care va insemna intotdeauna mai mult decat sport, Anglia si Irlanda. Inaintea partidei, englezii erau singurii, alaturi de francezi, care mai pastrau sansa Grand-Slam-ului, dat fiind faptul ca irlandezii fusesera invinsi, fara drept de apel ,in meciul precedent, la Paris. Martin Johnson stia insa ca nu va fi usor echipei sale sa faca fata grupului de 15 irlandezi artagosi veniti parca sa dea foc Londrei. Istoria ultimului deceniu nu tinea deloc cu gazdele, iar istoria ultimelor secole ii recomanda pe irlandezi la o perpetua cautare a razbunarii in fata englezilor. La fel ca in cazul incaierarilor cu politia loialista de pe strazile catolice ale Belfastului, irlandezii au aplicat tactica „da si fugi!” Cand inca englezii nici nu se dumirisera ca partida incepuse, Brian O’Driscoll reuseste un turnover la centrul terenului, paseaza la Sexton, iar acesta trimite un balon de urmarire interceptat de aripa Tommy Bowe, care atinge coltul terenului de tinta. Pana la pauza punctele vor fi marcate doar de Wilkinson si de Sexton, din lovituri de pedeapsa, irlandezii intrand la vestiare in avantaj – 8-6. Englezii jucasera bine, mai ales pe gramada, linia I compusa din Payne, Hartley si Cole parand intr-un usor avantaj in fata adversarilor directi Healey-Best-Hayes. Adevarata suferinta a Albionului a constituit-o linia II, atat de contestata in insula de adversarii lui Martin Johnson, Steve Borthwick pierzandu-l dupa doar cinci minute pe colegul sau Simon Shaw, accidentat la umar, asta in conditiile in care englezii aveau in fata cuplul reunit de la Munster, O’Connell-O’Callaghan. In repriza secunda irlandezii au inceput la fel de agresiv ca in prima, presiunea lor asupra adversarilor cancretizandu-se in eseul lui Keith Earles din minutul 55. Englezii strang randurile, realizand ca sunt pe cale sa piarda un meci important, cu efecte atat pentru moralul, cat si pentru imaginea echipei si a antrenorului ei. Cinci minute mai tarziu englezii isi imping inaintarea pana in terenul de tinta irlandez, pilierul Dan Cole marcand eseul prin care englezii stabilesc egalitatea la 13. Si ca totul sa fie perfect, Wilkinson, ezitant la fel ca in meciul cu Italia, pune batista pe tambal si marcheaza un drop-goal cu zece minute inainte de final, prin care isi aduce echipa in avantaj. Irlandezilor nu le vine sa creada ca pot scapa printre degete o victorie care intotdeauna va semana cu o revansa istorica, cu atat mai mult cu cat il pierdusera si pe Brian O’Driscoll, accidentat stupid de propriul sau coechipier, Paul O’Connell. Scos pe targa de pe teren si cu gatul imobilizat, cel mai mare erou al Irlandei de la Michael Collins incoace le transmite coechipierilor sai ca este OK, fiind liberi de orice griji sa-i invinga pe englezi. Ceea ce irlandezii si fac, marcand in minutul 73 un eseu la centru prin Tommy Bowe. Irlanda castiga cu 20-16, iar inchizatorul Jamie Heaslip este declarat, pentru a doua oara in aceasta editie de Six Nations, omul meciului.

Etapa urmatoare avem un meci interesant – Irlanda-Tara Galilor, unul care ar trebui sa fie interesant macar prin prisma traditiei – Scotia-Amglia si unul al carui rezultat nu reprezinta nici o surpriza pentru vreun parior – Franta-Italia...