The Proposition

„The Proposition” este poate cel mai interesant western pe care l-am vazut. Am um mare respect pentru acest gen de filme, datorita usurintei cu care imbina spectaculozitatea scenelor specifice – cavalcade, dueluri, cadre ample ce surprind peisaje impresionante, cu povestile unor personaje care intrupeaza tipologii umane interesante, aflate in permanenta la cumpana dintre bine si rau, prada propriilor demoni sau in cautarea mantuirii. Se poate spune despre personajele western-urilor ca sunt printre cele mai dramatice ale intregii palete de interpretari cinematografice. Western-ul modern este un gen mult mai complex decat clasicele anilor 30-50, realizate de John Ford, Michael Curtiz, John Huston, Howard Hawks sau John English, in care interpretarile apartineau unor actori precum John Wayne, Henry Fonda, Errol Flynn sau Montgomery Clift. Cenzura impusa in primul rand de mentalitatile epocii, dar si limitarile tehnice au facut ca western-ul clasic sa fie prea putin spectaculos pentru standardele modernitatii. Sfarsitul anilor 80 a adus o schimbare de abordare, atat sub influenta curentului „revisionist”, mult mai realist si mai „politizat”, cat si a genului „spaghetti”, mai putin autentic datorita aerului sau european, dar mai consistent ca dimensiune psihologica si structura a personajelor. Regizori ca Sergio Corbucci, Enzo Barboni sau Sergio Leone, acesta din urma poate cel mai ilustru dintre toti creatorii genului, sau actori ca Franco Nero, Giuliano Gemma sau Clint Eastwood au popularizat „spaghetii western”-ul, facandu-l reprezentativ pentru western-ul anilor 70 si influentand o intreaga abordare cinematografica pentru urmatoarele doua decenii. Cu toate acestea, abia in 1988 Christopher Cain propune prima pelicula de gen care pare in totalitate rupta de trecut, „Young Guns I”, un film despre viata si „activitatea” lui Billy „The Kid”, avand in distributie pe Charlie Sheen, Emilio Estevez, Kiefer Sutherland si Terence Stamp. Filmul a fost bine primit atat de public, cat si de critici, astfel incat, doi ani mai tarziu, neo-zeelandezul Geoff Murphy realizeaza o parte secunda, in care, pe langa distributia deja consacrata in prima parte, mai apar Christian Slater, James Coburn si Viggo Mortensen. Era inceputul unei noi ere a western-ului, devenit mai dinamic, mai dramatic si mai riguros ca scenariu si interpretare. Personajele nu mai sunt niste simpli eroi spectaculosi, cu o vocatie neconditionata in practicarea binelui, ci unele care aproape devin „victime” ale conflictului interior dintre bine si rau. „Tombstone”, „Dances With Wolves”, „The Last Outlaw”, „All The Pretty Horses”, „Blueberry”, „The Assasination Of Jasse James By The Coward Robert Ford”, „Seraphim Falls”, „3:10 to Yuma”, „Appaloosa” sunt doar cateva dintre productiile remarcabile ale genului, extrem de bine reprezentate atat regizoral, cat si la nivelul intrepretarii, din ultimii 20 de ani.
Cand am auzit prima oara despre „The Proposition”, m-a interesat in special datorita faptului ca scenariul si muzica erau compuse de Nick Cave. Regizorul filmului, John Hilcoat, mai colaborase cu Nick Cave la o pelicula conceputa parca dupa chipul si asemanarea lui Cave – „Ghosts… of the Civil Dead”. Ramasa totusi la nivelul unei pelicule cu un usor aer avangardist si destul de greu de „digerat” datorita violentei, aerului sau tenebros si a povestirii construite pe doua tipare suprpuse, unul al naratiunii si altul al evolutiei propriuzise a actiunii, intocmai ca in stilul lui Terence Malick, dar fara a avea melodicitatea filmelor sale, „Ghost…” nu a lasat prea multe urme. Lui Hilcoat, care ralizase filmul in anul 1988 i-a trebuit sa astepte pana in 2005 ca sa realizeze cu adevarat o capodopera – „The Proposition”. Avandu-i in distributie pe Guy Perce, Ray Winstone, John Hurt, Danny Huston, Emily Watson, Richard Wilson si David Wenham, filmul descrie conflictul dintre lege si libertate, dintre umanitate si salbaticie, prezentand una dintre cele mai autentice imagini ale spiritului uman in conflict cu el insusi. Actiunea este plasata in desertul australian, catre sfarsitul secolului XIX si trateaza un model clasic al filmelor „outlaw western”, incercarea unei autoritati de a instaura legea acolo unde haosul si salbaticia reprezinta modul de a fi al lucrurilor. Pentru fratii Burns, Arthur, Charlie si Mike, „bushrangers” acuzati de o crima a carei circumstante raman destul de tulburi, autoritate nu inseamna legitimitate politiei si a judecatorului de a aplica reguli scrise, ci dreptul natural de a trai liber, neavand alta constrangere decat datoria fata de cei de-un sange cu tine. Constienti de acest lucru este atat Arthus, cel mai mare dintre fratii Burns, dar si capitanul Stanley. Acesta din urma reuseste capturarea lui Charlie si Mike, conditionand eliberarea mezinului Mike de predarea lui Arthur, liderul grupului. Incercand sa evite executarea fratelui sau mai mic, Charlie pleaca in cautarea lui Arthur. Ascuns in desert, acesta din urma isi gaseste acolo, asemenea unui pustnic, o vocatie spirituala care pare ca, pe masura ce-l indeparteaza de oameni, il apropie tot mai mult de esenta ultima a lucrurilor. Dincolo de bine si de rau, ca un adevarat erou nietzsche-nian, Arthur pare sa se caute in afara lui Dumnezeu si a nemuririi, in piatra, nisipul fierbinte si arsita desertului. Grija pentru ceea ce el numeste familie, pare meschina si egoista, dar absoluta prin faptul ca nu se raporteaza la nimic omenesc, la nimic care sa-l apropie in vreu fel de semenii sai si de ceea ce inteleg acestia prin existenta. „Outlaw” perfect, Arthur nu este doar un rebel, unul situat in afara legilor omenesti, ci o „entitate” amorala si inumana, care pare sa respinga tot ce tine de institutia umana si de orice fel de compomis facut celorlalti. Chiar si atunci cand fratele sau mai mic este flagelat pana la moarte, razbunarea sa nu pare a fi plina de patima, ci mai degraba una motivata de un calcul rece de asezare a lucrurilor intr-o ordine numai de el stiuta. De aceea, atunci cand fratele sau i se opune, ucigandu-l, moarte sa capata dimensiuni apocaliptice, totul, nu doar spiritul sau, parand sa se contopeasca cu desertul.
Coloana sonora, compusa de Nick Cave si de Warren Ellis, colegul lui Cave de la „The Bad Seeds” se potriveste ca o manusa filmului, accentuand senzatia de etern crepuscul si existenta la cumpana dintre doua lumi pe care o lasa scenariul. De altfel, cei doi vor colabora din nou, doi ani mai tarziu, in anul 2007, la coloana sinora a filmului „The Assassination of Jasse James by the Coward Robert Ford”, o alta capodopera a genului, despre care vom povesti alta data. „The Proposition” este un film mare, bine realizat tehnic, cu un ritm bun si dialoguri bine scrise, filosofic si psihanalitic, care ofera fiecarui personaj posibilitatea de a spune o poveste. Din punctul meu de vedere, se situeaza, pana acum, in topul 3 al celor mai bune western-uri vazute de mine…

Nici in Australia iarna nu-i ca vara...

Debutul jocurilor olimpice de la Vancouver mi-au prilejuit, comparand cu ceea ce se intampla in jurul meu, o serie de concluzii amare. Nu este tocmai normal ca intr-o tara predominant montana, situata intr-o zona cu clima temperat continentala si in care iernile dureaza din noiembrie pana in martie, sa nu apara un schior, fie pe disciplinele nordice, fie pe cele alpine, care sa emita pretentii, nu zic la vreu Glob de Cristal, dar macar la un Top 30, acolo… Asta in conditiile in care toti snobii de Bucuresti se calca pe degete ca sa mearga la schi in Austria, partiile din Romania devenind deja… mult prea „coca” pentru gusturile lor de corporatisti „rafinaţi”. In Romania mai schiază doar Vladescu si Nuţi Udrea, dar si lor le place mai mult sa se dea cu ciolofanul. In rest, desi sunt partii, unele dintre ele chiar sfintite din telescaun de un sobor de preoti, si desi ar fi zapada, pana acum performantele nu ne recomanda ca o natiune demna de luat in seama la sporturile de iarna.
Din punct de vedere sportiv, in ciuda declinului accentuat din ultimii zece ani, Romania nu este o tara tocmai de lepadat. Chiar si fara un sprijin material serios, sportivii romani au excelat in discipline la care natiuni mai avute nu s-au uitat decat de la distanta. Gimnastica, box, canotaj, handbal, atletism, rugby, scrima, înot, tenis de masa, tenis de camp sau fotbal sunt domenii in care compatriotii nosti s-au remarcat prin prestatii demne de pastrat in istoria sportului. In comparatie cu Olanda, Danemarca, Austria, sau Portugalia, tari mai bogate, Romania a reusit performante sportive mult peste recomandarile statutului sau material, uman si chiar moral. De multe ori obisnuim sa spunem despre compariotii nosti ca sunt… ma rog… asa cum sunt… lenesi, needucati, dedemni de incredere, dar in materie de sport, acolo unde toate aceste defecte sunt contraindicate, reusim… sa ne intrecem pe noi! Ceea ce, evident, e mai mult decat bine…! Responsabil pentru toate aceste lucruri nu este insa capitalismul democratic de ultimi douazeci de ani, ci, paradoxal sau nu, metoda sovietica de pedagogie sportiva, care îmbina ideologia patriotarda cu biciul si cu recompensele moderate, intocmai la fel ca in cazul animalului de povara care, pentru a munci cu spor, este hranit numai atat cat sa stie ca-i este foame. Gloria unei medalii olimpice eclipseaza prin stralucire toate aceste lipsuri si privatiuni, astfel incat orice sportiv care a urcat pe un podium olimpic sau mondial, la sfarsitul carierei, va spune ca nimic nu a fost facut in zadar. Si, intr-adevar, sa te situezi in primele 10-15 natiuni olimpice, nu-i deloc un lucru de lepadat…
In cazul sporturilor de iarna, dupa cum spuneam, lucrurile nu au mers la fel de bine cum merg… sau, de fapt, cum au mers, in cazul celor de vara… Doar o medalie de bronz obtinuta in 1968, la olimpiada de la Grenoble, de Ion Panturu si Nicolae Neagoe. In rest, doar bune intentii… si sperante… Ca Paul Pepene, care a castigat la sfarsitul lui ianuarie cursa de pursuit 30 km de la Hinterzarten, Germania, intr-o competitie de juniori, sau ca Pertica Hagiu, castigator la aceeasi proba, dar pe distanta de 20 de kilometri. Sau ca Eva Tofalvi, care a ocupat locul 18 din 88 de concurente, la proba de sprint 7,5 km, la olimpiada care tocmai a inceput. Viitorul ne va arata daca aceste performante sunt sau nu meteorice. Lipsa banilor este. Intotdeauna, argumentul adus de sportivi cand se pune in discutie performantele slabe. Si este cu atat mai trist cu cat, conform calculelor unor nasuri lungi de la nu stiu ce institut specializat, fiecare iarna aduce in Romania pagube de 2 miliarde de euro, provocate in special de deficientele de infrastructura, accentuate de aparitia viscolului si a zapezii. Ceea ce inseamna ca, probabil, cand Romania isi va rezolva problemele de infrastructura, vor apara si medalii la olimpiadele de iarna, pentru ca, odata scapati de "stricaciunile" bugetare provocate de acest anotimp, poate vor mai ramane ceva parale stranse pentru finantarea sporturilor de sezon. Unde, ca performante, suntem depasiti de Australia, care are un aur obtinut intr-o cursa de short track skating in 2002, la Salt Lake City, ramasa de pomina ca urmare a unui carambol in care au fost implicati, cu douazeci de metri inainte de finish, toti participantii, mai putin ultimul clasat, Steve Bradbury, care astfel a devenit campion olimpic… Bradbury este din Sidney. Stie cineva cate grade celsius sunt acum la Sidney?… Pentru ca acolo e fix miezul verii!

Watta day!

Una dintre legile lui Murphy spune ca „orice lucru care incepe bine, se termina prost”. Sangele de irlandez verde al lui Murphy il recomanda, fara indoiala, sa nu-i iubeasca prea tare pe scotieni, astfel incat nebunia de sambata de pe Millenium Stadium din Cardiff nu-i putea oferi decat satisfacţie. Dincolo de toate aceste perspective pline de cinism, se poate spune ca sambata Scotia a suferit una dintre cele mai mari drame din istorie, perfect similara in ochii multor ecosezi cu tragedia de la Culoden Moor, cu atat mai mult cu cat in fata aveau aceiasi oameni imbracati in rosu… doar ca de data aceasta nu mai erau infanteristii englezi „red coats”, ci rugbistii galezi. Si, ca lucrurile sa mearga la fel ca la Culloden, totul a inceput cum nu se putea mai bine pentru scotieni – in minutul 8, flankerul John Barclay duce balonul in terenul de tinta galez, strapungand barajul a doi adversari. Paterson transforma si scotienii incepeau sa-si spuna… „de ce nu!?” Gluma continua sa se ingroase pentru galezi, care dupa zece minute incaseaza inca un eseu un eseu, de la aripa Max Evans. La pauza scorul arata 18-9 in favoarea Scotiei, galezii fiind tinuti in joc doar de penalitatile transformate de Stephen Jones. Scotienii, in schimb, il pierdusera deja pe Chris Paterson, accidentat la jumatatea primei reprize, „omul cu sutul” devenind uvertura Dan Parks. Chiar si asa, scotienii aveau toate motivele sa fie optimisti, intrucat aratasera o buna forma fizica in duelurile cu adversarii, ramanand concentrati si evitand greselile in defensiva. Pe linia a III-a se dovedisera foarte bataiosi, iar mijlocasii lor avusesera mintea limpede si reactii foarte bune in deschiderea atacurilor pe linia de treisferturi. Dan Parks marcase un drop-goal si pastrase ridicat moralul scotienilor, in momentul in care acesta parea sa se zdruncine dupa accidentara lui Paterson. Si ca totul sa fie perfect, inca din primul minut al reprizei secunde, Parks mai adauga inca trei puncte, in urma unei penalitati acordata la o greseala comisa de galezi chiar in fata buturilor. Era 21-9 pentru scotieni, iar acestia sperau la o victorie in fata Tarii Galilor, pe care nu o mai invinsesera in deplasare din aprilie 2002. Nici macar eseul lui Lee Byrne din minutul 55 nu parea sa zdruncine apararea eroica a scotienilor, excelent coordonata de Chris Cusiter de la nivelul mijlocasului la gramada. Ca orice echipa mare, Scotia raspunde zece minute mai tarziu cu un drop-goal magistral reusit de Dan Parks, care l-a facut pe comentatorul Sky Sports, Shaun Rusk, de altfel o fire deloc impresionabila, sa exclame „ …today he can walk on water!” Galezii preseaza, imping jocul in jumatatea oaspetior, dar nu reusesc sa gaseasca solutiile cele mai bune in atac. Gramezile spontane repetate ii determina insa pe scotieni sa greseasca – talonerul Scott Lawson intra din lateral maul si primeste cartonasul galben. Era minutul 74, ceea ce insemna ca oaspetii vor juca pana la sfarsitul partidei cu un om in minus. Andy Robinson zambea… galezii aveau nevoie de un eseu transformat si o penalitate ca sa egaleze… „C’mon…!” isi spune englezul si zambeste iar. Zambetul nu l-a parasit nici atunci cand Halfpenny a marcat eseul pe care l-a transformat rapid Stephen Jones. Mai erau trei minute din meci… ce se mai putea intampla!?! Pai… asta nimeni nu poate spune cu exactitate… Doar ca la fluierul de final, tabela arata 31-24 pentru galezi. Zambetul lui Robinson era tot acolo, atarnat in coltul gurii, la fel de nepotrivit ca un pantof in cuier. Pun pariu ca si acum sta la fel. Pentru cei care au vazut ce s-a intamplat de fapt in ultimele trei minute, totul pare rupt dintr-o realitate paralela. Dupa minutul 80, galezii primesc o penalitate prin care restabilesc egalitatea, iar doua minute mai taraziu Shane Williams marcheaza eseul victorie gazdelor, la centru, aparand de nicaieri printre aparatorii scotieni, ramasi „bouche-bee”. Scotia a simtit ce inseamna destinul echipelor mici, pentru care minune inseamna, in cel mai fericit caz, ca apa sa se transforme in oţet…




O alta lege al lui Murphy spune ca „orice lucru care incepe prost, se termina si mai prost”. Pentru irlandezi, ultimele intalniri cu francezii s-au dovedit extrem de paguboase, in special la fotbal, unde, in urma unei duble de pomina, „cocoşii” le-au facut o „bucata” de toata frumusetea „verzilor”, marcandu-le un gol cu mana si lasandu-i pe tusa campionatului mondial. Baieti simpatici, dar foarte pizmoşi, irlandezii, carora, rugbistic, anul trecut le-a mers ca mirul la sufletul pacatosului, asteptau meciul de pe Stade de France din Paris pentru a le arata „infamilor” de franţuzi cum binele si dreptatea triumfa intotdeauna, restabilind astfel ordinea morala a lumii deranjata de rautatea omului. Dupa un an 2009 in care Irlanda castigase tot ce se putea castiga, reusind in toamna un egal cu Australia si o victorie cu Africa de Sud si urcand pe locul trei, vreme de o luna, in clasamentul mondial, lumea din insula avea toate motivele sa creada ca in nici un caz Franţa va fi aceea care le va incurca socotelile. Irlanda domina prin experienta pe majoritatea compartimenelor, in vreme ce francezii etalau o echipa tanara, subiect de controverse si de dureri de cap pentru Marc Lievremont, contestat puternic pentru nu atat pentru indepartarea unor nume consacrate, cat pentru strategia sa de intinerire considerata prematura a lotului. Si totusi… francezul a avut dreptate… Cele trei eseuri reusite de Servat, Jauzion si Poitreneaud, cele doua drop-uri ale lui Morgan Parra si Freddy Michalak, plus restul punctelor marcate in procentaj de 100% din penalitati si conversii de Parra au adus Frantei una dintre cele mai categorice victorii in fata Irlandei, 33-10, umplând de lacrimi o natiune care spera la un al doilea Grand-Slam consecutiv. De remarcat nu doar scorul, care peste un an va fi doar statistica rece, ci modul categoric in care Franta si-a dominat adversarii, tinand in permanenta mingea departe de 22-ul propriu, printr-o aparare avansta, sustinuta de toate compartimentele gramezii, in special de linia II si de cei doi flankeri. Agilitatea de spiridus a lui Morgan Parra a furnizat in permanenta mingi rapide centrilor Jauzion si Bastareaud, puternici si rapizi, excelenti spargatori ai apararii irlandeze. Bastareaud, autor a doua eseuri in partida cu Scotia, a reusit din nou un meci bun, cu 10 placaje aplicate si 40 de metri de teren castigat, eclipsandu-l de pe postul sau pe un Brian O’Driscoll mai mult decat discret in joc. Singurii irlandezi remarcati au fost, ca de obicei, juctorii liniei II, Paul O’Connell si Leo Cullen, care prin prestatia lor ireprosabila in tuse au reusit sa mai salveze ceva, ceva din impresia negativa lasata de infrangerea echipei Irlandei. Infrangere cu atat mai grava cu cat ea survine inaintea meciului din deplasare cu Anglia, de pe 27 februarie, meci in care irlandezii nu pot conta pe fundasul Rob Kearney si, daca nu va fi recuperat, nici pe flankerul Stephen Ferris.


Si pentru ca weekend-ul sa continuie in aceeasi nota a surprizelor, ieri seara Anglia era si ea cat pe ce sa strice ziua propriilor suporteri, chinuindu-se teribil cu Italia, la Roma. Doar 17-12, doar un singur eseu marcat de Mathew Tait si un procentaj de 50% a reusitelor pentru transformerul Jonny Wilkinson. De partea cealalta, italienii si-au vadut pielea remarcabil, fiind la un pas de o victorie uriaşa, cea mai mare de la accesul lor in aceasta competitie, in urma cu zece ani. Si chiar daca nu au obtinut acest lucru, s-au acoperit de glorie, facandu-i pe englezi sa le tremure genunchii pentru a obtine doar un scor favorabil care in nici un caz nu poate fi numit triumf.

La final, merita sa remarcam victoria Romaniei in fata Germaniei, 67-5, in urma unui meci in care rugbistii nostri ar fi reusit mai mult ca sigur sa le marcheze nemţilor 100 de puncte, daca nu ar fi fost terenul gen „orezarie” si piciorul de lemn al lui Florinache Vlaicu. Dupa meci, in timpul schimburilor de politeturi, m-a amuzat teribil condescendenta alor nostri fata de amatorii din Germania si privirile piezise ale acestora din urma care pareau sa spuna „ …las’ ca va prindem noi la fotbal…!”

Six Nations 2010... Episodul 1

Sunt indragostit ca un motan de Six Nations. Ca un bun cunoscator al rugby-ului, stiu ca sunt destule alte turnee care intrec in spectaculozitate aceasta competitie, fara a mai pune la socoteala faptul ca, uneori, datorita mizei infasurata parca in poleiala de aur a gloriei eterne, uneori echipele accentueaza aceasta lipsa de spectaculozitate print-o atitudine defensiva, aproape crispata, pentru ca nu cumva balanta victoriei sa se incline in favoarea adversarilor. Chiar si asa, farmecul ireal, magic, al turneului nu te lasa nici o clipa sa uiti ca tot ce se intampla in acele momente intre cele doua terenuri de tinta reprezinta continuarea celei mai frumoase povesti pe care sportul a spus-o vreodata. Pe durata a doua luni, nimic din tot ceea ce tine de rugby nu mai conteaza... nu mai exista echipele australe, nu mai exista teribilele turnee de la antipozi, nu mai exista nici macar un alt rugbist care sa conteze cu adevarat in afara acelora care imbraca tricourile Angliei, Scotiei, Tarii Galilor, Irlandei, Frantei sau Italiei.


Inaintea debutului din acest an a Turneului Celor 6 Natiuni, marea favorita a caselor de pariuri era Irlanda. Decisi sa nu-si „sifoneze” in nici un fel acest statut, irlandezii se pregateau de o confruntare relativ facila, impotriva Italiei, pe Croke Park din Dublin. Fara sa provoace nici un moment vreo emotie suporterilor, Irlanda si-a facut jocul si, fara sa straluceasca, dar si fara sa tremure vreun pic, a castigat cu 29 la 11, marcand doua eseuri, ambele in prima repriza, prin inchizatorul Jamie Haslip si prin mijlocasul la gramada Thomas O’Leary. Restul punctelor au venit de la Ronan O’Gara, care a marcat 16 puncte intr-un procentaj de 100% si de la Paddy Wallace, inlocuitorul din ultimele minute al fantasticei uverturi a lui Munster. De partea cealalta, Robertson, cu un eseu si Craig Gover si Mirco Bergamasco, cu cate o penalitate transformata, au reusit cele 11 puncte ale italienilor despre care se poate spune ca, pana la urma, au scapat cu bine in urma confruntarii de la Dublin. Pe teren insa, lucrurile au stat mult mai categoric in favoarea irlandezilor. Daca pe gramada italienii au opus o rezistenta onorabila datorita in special unei linii I deosebit de combative, compusa din Perugini, Ghiraldini si Castrogiavanni, pe treisferturi au fost ca si inexistenti, singurul remarcat fiind centrul Gonzalo Garcia - din pacate nu pentru elanul sau ofensiv, ci tot pentru modul bataios in care s-a aparat, atat de bataios incat, printre cele 8 placaje decisive pe care le-a aplicat irlandezilor, s-a strecurat si un „spear-tackle” la Brian O’Driscoll, pentru care a primit cartonasul galben, catre sfarsitul primei reprize. De fapt, intregul joc al italienilor a fost unul de aparare, defensiva fiind sustinuta de pe toate compartimentele si pozitiile, atat la nivelul inaintarii, cat si a treisferturilor – 103 placaje si doar 155 de metri de teren castigati cu balonul in brate. Daca mai punem la socoteala si cele 8 tuse pierdute pe propria repunere, avem, intr-adevar, imaginea unei echipe norocoase ca a plecat acasa cu doar 29 de puncte primite. Cel mai bun om de pe teren a fost declarat flankerul David Wallace, decizie cu care pot spune ca nu am fost in totalitate de acord. Am fost in schimb impresionat de Leo Cullen, eroicul capitan al lui Leinster, care a facut o echipa perfecta cu Paul O’Connell in linia a II-a, reusind unul dintre cele mai bune meciuri la nationala – 7 placaje decisive si 5 baloane recuperate din tusa pe repunerea adversarului.


Daca la Dublin cele doua echipe au punctat putin la impresia artistica, la Londra, pe Twickenham, cele 80 de mii de spectatori asteptau ceva de care sa-si aminteasca multa vreme. Si aveau toate motivele, intrucat meciul la care asistau avea sa consfinteasca 100 de ani de existenta a legendarei arene, si cum nu se putea mai potrivit, adversarii englezilor erau nimeni altii decat galezii. Trasi la ţol festiv, intr-un echipament care imita la forma pe cel purtat de primii inaintasi care isi lasasera sangele si sudoarea pe iarba de pe Twickenham acum un secol, englezii au fost mai motivati ca niciodata, invingand fara drept de apel, cu 30-17 niste adversari destul de putin decisi sa strice sarbatoarea gazdelor. Desi au avut si momente bune de joc, galezii au fost mult sub parametrii fizici obisnuiti, „gâfâind” in acele faze in care impetuozitatea englezilor s-a dovedit coplesitoare. Efortul gazdelor a fost unul remarcabil, acestia castigand nu mai putin de 424 de metri de teren in urma sarjelor purtate asupra terenului de tinta galez. Oaspetii s-au aparat agresiv, placand de 107 ori, in special cu liniile II si III, dar si la nivelul cuplului defensiv uvertura-centru 1. Eroul apararii galeze a fost flankerul Martyn Williams, cu 18 placaje. De fapt, intreaga linie III galeza a facut un joc de aparare impecabil, placand de 42 de ori si insufland incredere unei inaintari care a fost pe picior de egalitate cu cea a adversarilor. Lipsa de forma in executarea penalitatilor a lui Hook si apatia aripilor, lipsite vreme de mai bine de 60 de minute de aportul lui Halfpenny, au redus spectaculozitatea jocului galez, concentrat doar pe faza defensiva si pe exploatarea greselilor adversarilor. Eseul oaspetilor, opera pilierului Adam Jones nu a fost insuficient pentru a salva imaginea unei echipe care, per total, nu si-a onorat statutul de mare rivala a Angliei. Ziua a fost insa salvata de englezi, care au reusit unul dintre cele mai frumoase meciuri din ultimele 12 luni. Cu un Jonny Wilkinson recuperat miraculos si revenit la un maxim de forma, cu o linie III (Haskell, Moody, Easter) extrem de mobila, englezii si-au asigrat o victorie relativ usoara, in conditiile in care nu putini erau aceia care prefigurau un meci strans si chiar un succes al galezilor. Si ar fi fost pe deplin indreptatiti la o asemenea parere, intrucat, la o analiza a posturilor, galezii pareau superiori, in special pe linia I, unde Paul James, Gareth Williams si Adam Jones i-au avut ca adversari directi pe englezii Tim Payne, Dylan Hartley si David Wilson, acestia din urma situandu-se mult sub valoarea teribilei linii I Vickery-Mears-Sheridan, cea care domina fara drept de apel gramezile in turneul precedent. Dar, mai mult decat atat, galezii nu au reusit sa fructifice superioritatea liniei de treisferturi, cazand in capcana jocului fizic in care i-au atras adversarii lor. Recunosc ca nici nu mi-am dat seama ca pe teren se afla Shane Williams… si cu asta am cam spus totul despre treisferturile Tarii Galilor. Cel mai bun om de pe teren a fost Lewis Moody, desi oficial a fost declarat, pentru cele doua eseuri marcate, Jimmy Haskell, iar cel mai bun galez Martyn Williams. In tuse, Nick Easter si Steve Borthwick au creat in permanenta avantaj pentru englezi, castigand 9 tuse si „furand” 3 pe repunerea adversarilor. La sfarsitul partidei, se putea concluziona victoria clara si pe deplin meritata a englezilor, cu atat mai mult cu cat ea venea, in cadrul acestui turneu, dupa o pauza inceputa in anul 2006.


Ultima partida a etapei a opus Scotia si Franta, pe Murrayfield. Previzibil, Franta a castigat cu 18-9, intr-o victorie la fel de categorica precum cea a irlandezilor in fata italienilor, in ciuda scorului relativ strans. Spiritul de sacrificiu al scotienilor si moderatia in privinta risipei de energie a francezilor nu au permis decat marcarea a doua eseuri, de catre oaspeti, prin centrul Mathieu Bastareaud, in rest doar lupte la nivelul inaintarii, suturi de urmarire si multa alergatura sterila… 777 de metri pentru, dupa cum spuneam, doar doua eseuri, si acelea marcate in primele 30 de minute. Remarcatii intalnirii au fost Chris Paterson, fara a carui precizie in executarea loviturilor de picior le-ar fi greu scotienilor sa obtina puncte in fata unor adversari mai puternici, si linia I franceza: Domingo-Servat-Mas, suverana in majoritatea gramezilor regulate.

Prima etapa a Six Nations a debutat cu un meci bun, Anglia-Tara Galilor, si cu doua rezultate previzibile, respectiv victoriile Irlande si Franţei. Etapa urmatoare aduce o intalnire cu adevarat interesanta, Franta-Irlanda, prima in care se poate decide campioana din acest an, si doua cu rezultate previzibile, Tara Galilor-Scotia si Italia-Anglia… Doar daca n-or bea italienii apa mâţei si se apuca sa bata pe englezi…

Irlanda-Italia

"Italianul" Craig Gover, in lupta cu apararea irlandeza


Paul O'Connell, irlandezul zburator


Eseul lui Jamie Heaslip


Ronan O'Gara



Anglia-Tara Galilor

Gramada prabusita


Adam Jones, cu singurul eseu al oaspetilor


Danny Care plonjand in terenul de tinta


Bucuria englezilor la eseul lui Haskell


Nick Easter "plutind" dupa balon


Jonny Wilkinson


Martyn Williams "the welsh pride"


James Haskell, man of the match


Scotia-Franta

Sean Lamont incercand sa-l evite pe Ouedraogo


Mathieu Bastareau, marcator a doua eseuri pentru francezi



Chris Paterson, the man with the kick


Imanol Harinordoqui, omul meciului.

De ce nu iubim capitalismul

Zilele trecute „lumea buna” capitalista s-a adunat la Davos, sub auspiciile Forumului Economic Mondial sa discute… Ce anume sa discute, conteaza mai putin; oricum, truisme de genul „regandirea strategiilor”, „pietele emergente”, „politica de capital” si alte denumiri sforaitoare precum cele cu care ne plictisesc obscenii de pe „Money Chanel” in dorinta lor de a ne arata cat de bun este capitalismul si cate binefaceri aduce el umanitatii. Dispretul nostru de anarhisti cu frica lui Dumnezeu fata de detaliile tehnice ale unei asemenea intalniri ne impiedica sa intram in descrierea tuturor amanuntelor, care s-ar putea limita la planul unei strategii simple, rezumata la un „cum sa facem sa luam de la saraci si sa dam la bogati, pentru ca cei mai bogati sa fie si mai bogati, iar cei mai saraci sa se aleaga doar cu un gol de aer in stomac. De aceea, pentru a face cat mai masticabila abordarea, ne vom limita la cateva reflectii de bun simt, explicand onorabilului popor de ce suntem atat de plini de spume proletare cand auzim pronuntandu-se cuvantul „capitalism”.
Urmarind CNN, am vazut cum o fatuca cu nume balcanic transmitea, din mijlocul unor amarati haitieni despre cum porcuşorul sef al Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab pe numele sau, n-a putut sa puna geana pe geana, zbatandu-se in somn si inecandu-se cu bale, de grija ca „problema haitiana” sa fie pusa in fruntea listei de discutii a intalnirii. Era, pe cuvant daca nu, sa-mi scap gantera in cap, pentru ca tocmai faceam niste exercitii pentru triceps! Pai… din cate stiu eu, care in mod sigur nu sunt la fel de informat ca membrii forumului mondial, „problema haitiana” exista de vreo douazeci de ani. Saracie, malnutritie, mortalitate infantila, dictatura, violenta… sunt doar cateva dintre „realizarile” sociale, politice si economice cu care nefericitul stat caraibian se poate lauda ca le-a dezvoltat sub atenta grija a capitalismului globalist. Fara a mai pomeni de dieta cu turte de pamant (da, ati citit bine!) intrata in regimul alimentar al haitienilor, in ultimul deceniu. In orice caz, afirmatia lui Schwab m-a umplut de amaraciune si regret… Daca as fi cunoscut bunele lui intentii, i-as fi trimis inca de acum zece ani o scrisoare in care l-as fi informat, atat cat stiam si eu, despre situatia grea a bietilor haitieni si poate solutia acestei chestiuni triste s-ar fi gasit mai demult, intrand in timp util in sfera de atentie a bogatilor lumii… Si poate, cu ocazia asta, m-as fi „lipit” si eu la un Nobel pentru pace… Lipsa mea de initiativa, insa, ma face sa ma simt, intr-un fel, vinovat pentru soarta unei parti din lumea a treia si mai ales pentru faptul ca, a fost nevoie de un cataclism natural pentru ca Klaus Schwab sa realizeze ca exista o „problema haitiana”.

Si totusi… de ce nu ne place capitalismul, in conditiile in care toata lumea nu isi doreste decat sa se scalde in fluviul de lapte si miere pe care il genereaza aceasta gaselnita economica. In nici un caz, nu pentru ca ne place sa ne recomandam ca fiind de stanga, pentru ca, daca este sa fim sinceri, sunt o gramada de lucruri gresite, mincinoase sau de-a dreptul ridicole aferente socialismului. Dar asta este deja o alta discutie…
Cand ma gandesc la capitalism, de cele mai multe ori imi vine in minte metafora lupului in piele de oaie. Sunt atatea lucruri care par ceea ce nu sunt, de fapt, incat sunt tentat sa consider capitalismul una dintre marile inselatorii ale istoriei. Momentul zero al capitalismului este legat de revolutia industriala engleza si de triumful protestantismului intr-o serie de state din vestul Europei, in special in Anglia, Tarile de Jos si principatele din nordul Germaniei. In ciuda rigorii sale, protestantismul a stabilit o cu totul alta viziune a unei parti a lumii crestine asupra ideii de profit, dobanda si contract, stabilind practic diferentierea dintre dimensiunea religioasa a lumii si cea politico-economica. Se poate spune, fara teama de a gresi ca, in incercarea sa de a reforma crestinismul „decadent” de tip catolic, protestantismul a dat din „lac in put”, asociera sa cu capitalismul iniţiind de fapt desacralizarea acestei lumi, transformând lacomia in virtute si egoismul violent in model just de actiune. N-o spun eu, ci Max Weber. Dar cum asemenea argumente de natura filosofico-morala nu sunt in masura sa satisfaca setea de adevar a niciunui liber cugetator, vom cauta sa indreptam critica noastra inspre puncte mai palpabile simturilor comune, evitand pe cat posibil speculatii situate in afara a ceea ce este considerat conventional si concret. Astfel, vom incerca sa demontam principala prejudecata legata de capitalism, conform careia acesta ar fi generator de bunastare, libertati civile si armonie sociala. In schimb, vom sustine faptul ca, aproape fara exceptie, capitalismul este imperialist, atat in forma sa trecuta, coloniala, cat si in forma sa actuala, globalist-corporatista, ca nu influenteaza deloc natura regimului politic si ca nu poate fi, in nici un caz, un motor de dezvoltare a umanitatii, tocmai din cauza ca in ceea ce priveste politica economica practica ceea ce se numeste „dublu standard”, deopotriva nedrept, nedemocratic si păgubos pentru una dintre parti.

Pentru cele mai multe dintre capetele patrate care se declara partizanii neconditionati ai capitalismului, este de neconceput ca, uitandu-te la tari precum Statele Unite, Marea Britanie, Germania sau Olanda sa declari ceva impotriva acestui sistem asemanator parca unui corn al abundentei. Evident, mecanismul mental care a generat o asemenea judecata cimentata la stadiul de convingere este perfect similar aceluia prin care parintii acestor mici fanatici priveau cu jind si veneratie catre democratiile populare din Uniunea Sovietica, China sau Coreea de Nord, pentru ca, pana la urma, inteligenta, in esenta ei, este un lucru care se transmite ereditar, cu capacitatea remarcabila de a se adapta situatilor impuse de evolutia vremurilor. Cu toate acestea, in ciuda entuziasmului si credintei pline de curatenie a acestor neo-politruci, lucrurile nu stau deloc asa… Si nu au stat asa niciodata…
Inca de la aparitia sa, in timpul revolutiei industriale, capitalismul s-a aratat nepasator fata de oameni. Atat de nepasator, incat i-a sacrificat in favoarea… oilor. Este de notorietate decizia parlamentului englez prin care micii proprietari de pamant au fost constransi, prin marirea taxelor, sa-si vanda terenurile agricole pentru a fi transformate in pasuni pentru oi. Lana acestora era transformata in postav in tesatoriile din Flandra, profitul unei asemenea intreprinderi fiind impartit intre coroana, proprietarii de turme si negustori. In acest fel s-a nascut o aristocratie negustoreasca, burgheza, capabila sa contribuie substantial la vistieria regalitatii, primind in schimb protectia diplamatica si militara necesara dominarii pietelor, rutelor comerciale si ocuparii de noi teritorii, transformate in colonii ale Imperiului Britanic. Reversul medaliei l-a constituit aparitia unei adevarate clase de paria, agricultorii lipsiti de toate cele necesare subzistentei incepand sa ingroase randurile vagabonzilor si cersetorilor. Intrati sub incidenta legilor anti-vagabondaj, acesti dezmosteniti nu vor avea alta cale de evitare a inchisorii sau a pedepselor corporlale stabilite de legislatia sus mentionata doar alaturandu-se proletariatului mizer, lucratorilor din manufacturi, fabrici, centre metalurgice si miniere. Prost hraniti, mereu datori, lipsiti de orice fel de drepturi in fata patronilor, saraci lipiti pamantului, proletariatul avea sa fie, in primele doua secole ale dezvoltarii capitaliste, cea mai mizera patura sociala, cu nimic mai presus decat sclavii din perioada antica sau decat şerbii din Evul Mediu. Secolele XVIII-XIX se remarca, din punct de vedere social si economic, prin contrastul puternic dintre opulenta aristocratiei burgheze si mizeria lucratorilor industriali.
Daca ar fi continuat in aceeasi tendinta, este foarte probabil ca aceasta oranduire sa fi fost rasturnata intr-o maniera violenta de catre paturile sociale majoritare, din ce in ce mai nemultumite de statutul lor, rezultatul fiind instaurarea unei perioade de anarhie premegatoare unei noi ordini sociale, probabil a unui soi de comunism mistic neo-medieval. Capitalismul a reusit insa sa gaseasca un debuseu perfect pentru aceste presiuni acumulate, iar acesta s-a numit politica de colonizare. Odata cu decaderea Spaniei, primul mare imperiu colonial, stapan absolut al lumii, Angliei i s-a oferit practic lumea pe tava, avand ca singur competitor o Franta dominata totusi de ambitii europene. In ciuda dominatiei engleze absolute, Africa, Asia si Americile, Australia si insulele Pacificului si ale Oceanului Indian au constituit surse suficiente de profit pentru a „linisti apele” in metropole, fie ca acestea s-au numit Anglia, Franta, Spania, Portugalia, Olanda sau Germania. Modele „originale” de imperialism s-au inregistrat in cazurile Rusiei si Statelor Unite. Rusia s-a indreptat dincolo de Urali, inspre Asia cuaucaziana si Siberia, iar Statele Unite spre cucerirea celei mai mari parti a continentului nord american, exterminand populatiile amerindiene sau ocupand prin razboi cea mai mare parte a Mexicului. In ambele cazuri, abordarea nu a fost una nici democratica, nici plina de grija pentru oameni si nici macar una de bun simt. S-a limitat doar la dreptul celui mai puternic de a lua, in dauna celui mai slab. Profiturile obtinute in colonii, prin explatarea resurselor naturale si a fortei de lucru ieftine au alimentat bunastarea metropolelor, cu efecte atat asupra nivelului de trai al cetatenilor acestora, cat si asupra dezvoltarii sistemelor politice caracterizate prin reprezentativitate democratica, largirea spectrului electoral sau chiar prin initierea unor politici sociale. Si chiar daca aceste lucruri pot fi considerate evolutii in plan politic si social, nu trebuie sa uitam faptul ca ele au fost posibile numai acestui transfer de capital dinspre colonii… Acestuia, precum si presiunii exercitate de aparitia socialismului si de afilierea la mesajul sau politic a majoritatii proletare. Prin urmare, putem afirma ca profitabilitatea politicilor imperialiste si nu initiativa individuala au impulsionat capitalismul si ca, in nici un caz, capitalismul nu a fost elementul cheie in liberalizarea societatilor occidentale. Nu putem decat sa consideram intemeiate afirmatiile socialistilor din tarile foste colonii, care sustin faptul ca bunastarea sociala si explozia economica a Europei occidentale, începând cu jumatatea secolului XIX se datoreaza politicii coloniale de exploatare a resurselor naturale si a populatiilor din colonii. Pentru ca, intr-adevar, pana la urma este vorba doar de redistribuirea unor resurse limitate, dupa o schema asemanatoare impartitului de doua paie la cinci magari… Inevitabil vom avea magari cu burta goala. Daca inaitea epocii coloniale, capitalismul provocase saracirea celor multi, o saracire mai acuta chiar decat cea din perioada medievala, in mod foarte dubios considerata de istorici o periada neagra a omenirii, odata cu exploatarea capitalului din colonii, s-au putut „cârpi” crapaturile provocate de alterarea crescanda a nivelului de trai a majoritatii populatiei. Cei care vor avea de suferit vor fi, de aceasta data, populatiile din colonii, care vor fi transformate in mana de lucru ieftina, aproape gratuita, fiindu-le distrus modul de viata traditional, fiindu-le trasate granite artificiale si impunandu-li-se legi care nu erau ale lor. Aceste lucruri, dupa decolonizarea din anii 50-70 ai secolului XX vor constitui cauze ale cumplitelor razboaie civile care vor insangera Africa si Asia, pana in zilele noastre.

Nici astazi lucrurile nu stau altfel. Globalizarea, de fapt un model neo-colonialist, initiat si promovat, la fel ca acum doua secole, de companiile comerciale sprijinite de super-puterile politice si militare, aplica acelasi model economic de exploatare a resurselor si a fortei de lucru ieftine din zone in curs de dezvoltare precum India, China, Pakistan, tarile Orientului Mijlociu si Caucaz, Ameica Centrala si de Sud sau Estul Europei. Profitul obtinut alimenteaza fie „visul american”, fie statele bunastarii sociale din Europa, fie doar conturile pastrate in paradisuri fiscale de catre cativa magnati. Si nu ar fi vorba doar de acest lucru, daca punem in balanta alte chestiuni aferente acestei stari de lucruri, cum ar fi efectele dezastruoase pentru mediul inconjurator, perpetuarea unor regimuri politice corupte si dictatoriale, care servesc scopurilor marilor companii occidentale si nu a popoarelor pe care ar trebui sa le conduca in spiritul interesului national. De exemplu, cine mai indrazneste, la nivel de guverne occidentale, sa mai puna problema legitimitatii interventiilor represive ale Chinei inpotriva tibetanilor sau a miscarii Falun Gong, in conditiile in care statul asiatic a devenit, in ultimii ani, principalul creditor al Statelor Unite. Sau cine indrazneste sa-l mai numeasca dictator pe Pervez Musharraf daca acesta, pentru a masca traficul de opiu din Afganistan necesar producerii heroinei pe teritoriul Pakistanului de catre prietenii sai americani, se declara trup si suflet dedicat luptei impotriva terorismului. Si nu in ultimul rand, cine mai vorbeste despre incalcarile flagrante, devenite fapte cotidiene, ale drepturilor omului in India, de catre politie. Fara a ma pune la socoteala modul in care stratificarea sociala rapeste de la nastere dreptul unora de a-si croi destinul, transformand regimul politic din India intr-una dintre cele mai mari batai de joc la adresa democratiei.
Criza economica actuala a ilustrat cum nu se poate mai bine insuficienta unei astfel de abordari capitaliste. Europa si America, obisnuite de cel putin jumatate de secol cu un anumit standard de viata, a resimtit falimentul serviciilor publice provocat de transferul productiei catre acele zone in care existau premizele scaderii costurilor de productie, efectul fiind diminuarea locurilor de munca, scaderea veniturilor populatiei, precum si scaderea incasarilor la bugetul de stat a sumelor necesare sustinerii politicilor sociale. Lacomia a transformat capitalismul intr-un sarpe care isi mananca coada… Incercarile de readucere a productiei in tarile de origine presupun riscuri uriase, de la cresterile de cost si regandirea unor noi strategii comerciale, in conditii de acutizare a concurentei, pana la riscul derapajelor politice cu rezultate nefaste pentru climatul politic mondial, ca urmare a abandonarii pietelor din tarile in curs de dezvoltare. Se vor remarca aceleasi efecte politice si economice ca in cazul post-colonialismului, cu deosebirea ca de data aceasta vor fi afectate mai multe zone ale globului, ajungandu-se pana la implinirea „profetiilor” lui Sam Huntington care intuia inca din urma cu aproape 20 de ani reculul negativ politic si social, al globalizarii.

O alta prejudecata legata de capitalism este aceea conform careia regimurile democratice si liberale nu se pot dezvolta decat sub soarele binefacator al unui astfel de tip de oranduire economica. Evident, este acelasi tip de democratie sclavagista antica, in care bunastarea economica si politica a unui mic grup de cetateni era sustinuta prin munca si sacrificiile unui numar mare de sclavi. Oricat de mult incerc sa-mi storc creierii, chiar nu pot sa-mi dau seama ce are de castigat politic de pe urma capitalismului globalist indianul care trudeste pentru o companie occidentala, atunci cand este platit cu 50 de dolari pe luna?!?... Daca tot ii este scris sa „lucreze pe nasturi”, atunci se poate bucura de siguranta vietii intr-un stat de drept, in care macar din punct de vedere legal libertatile lui cetatenesti ii sunt garantate?!? Evident ca nu…! Ce fel de democatie exista pe „pietele emergente” ale Americii Centrale si de Sud in anii 60-70, moment la care companiile americane si europene isi faceau intrarea in scena? Ce fel de democratie exista in Chile, in Brazilea, in Argentina? Mai mult, pentru a facilita profitul acestor companii, sub pretextul luptei impotriva comunismului, Statele Unite au sprijinit logistic si finantat unele dintre cele mai oribile dictaturi ale secolului XX, mentinand la putere tirani care au dus razboaie nemiloase impotriva propriilor popoare. Este foarte usor sa vorbesti despre democratia din Elvetia si sa o pui pe seama spiritului liberal care il anima pe bijutier, pe ceasornicar sau pe ciocolatier. Incercati insa sa va ganditi de unde provin aurul, pietrele pretioase sau boabele de cacao care asigura acestora traiul lipsit de griji, in mijlocul unei armonii sociale perfecte… In mod sigur acestea nu sunt culese sau exploatate de pe crestele sau din vaile Alpilor, asa cum eronat suntem tentati sa credem privind reclama la ciocolata Milka. Nu este suficient argumentul existentei democratiei de tip american sau de tip european, care sunt si ele oricand pasibile criticilor, pentru a extinde aceste modele la nivelul de „doctrine oficiale” a oranduirii capitaliste. Cum s-ar aplica acest principiu „democratiilor” din India, Pakistan, China sau tarilor din Orientul Mijlociu si Caucaz… Pentru ca ele reprezinta coloana vertebrala ale noului capitalism…

Poate parea o exagerare ipoteza conform careia capitalismul este vinovat pentru tot raul din aceasta lume. Asa si este… pana la urma, oamenii sunt vinovati pentru acest rau. Ignoranta, bigotismul, nepasarea si egoismul, sau chiar si naivitatea sunt cauzele uriasului ocean de suferinta care apasa asupra omenirii. Lacomia, omul lup pentru om, instrainarea de semenii nostri, singuratatea ne indeparteaza de idealul lumii in care ar trebui sa traim. Capitalismul nu este decat unul dintre coltii fiarei…