Nord si sud

Asa cum se intampla in fiecare toamna, echipele nationale din emisfera de sud si-au inceput traditionalul turneu in Europa, ziua de sambata programand intalnirile dintre Anglia si Australia, Tara Galior si Noua Zeelanda si partida disputata de Leicester Tigers contra Africii de Sud.
Capul de afis al intalnirilor din aceasta saptamana l-a tinut meciul dintre Anglia si Australia, contand pentru “Cook Cup”. Englezii porneau increzatori, avand in fata o echipa a Australiei care pierduse sase din ultimele sapte partide disputate. Diferenta de valoare existenta la momentul actual intre cele doua emisfere a facut insa ca balanta meciului sa se incline in fata „sudistilor”, acestia reusind sa castige confruntarea. Wilkinson, care nu mai intalnise Australia din 2003, de la celebra finala a mondialului castigata de englezi prin „drop-goal”-ul lui „Johnny-Boy”, a fost din nou omul meciului pentru Anglia, marcand toate cele noua puncte (doua lovituri de pedeapsa si un drop), dar mai ales remarcandu-se ca cel mai combativ om de pe teren, cu 15 placaje reusite si un „turn-over”. Insuficient insa pentru a opri elanul australienilor, care pana la sfarsitul meciului au reusit doua eseuri, prin mijlocasul la gramada Will Genia si prin fundasul Adam Ashley Cooper, plus alte opt puncte prin uvertura Matt Giteau. Scorul final, 18-9 pentru Wallabies, iar pentru englezi greul abia incepe, respectiv partidele contra Africii de Sud si Noii Zeelande.
In ciuda infrangerii seferite, Anglia nu a aratat rau, dominand tusele prin Steve Borthwick si Tom Croft, de asemenea opunand o rezistenta mai mult decat onorabila in gramezile fixe, in conditiile date de o line I compusa din veterani precum Tim Payne, Steve Thompson sau Duncan Bell. Linia III engleza (Tom Croft, Lewis Moody, Jordan Crane) a fost pe deplin egala australienilor Elsom, Smith si Palu, flankerul Tom Croft aratandu-si inca o data calitatile de rugbist polivalent, utile atat in jocul de tusa, cat si in stabilizarea gramezii la momentele fixe. Punctul nevralgic al englezilor l-a constituit triunghiul defensiv compus din centri-fundas, Shane Geraghty, Dan Hipkiss si Ugo Monye (solutia ciudata a lui Martin Johnson pentru postul de fundas), cei trei reusind impreuna 11 placaje, fata de 18 ale adversarilor Ashley Cooper, Ioane si Quade Cooper, acesta din urma reusind singur sa stopeze de 11 ori atacurile englezilor in momente decisive. Chiar daca au fost ineficiente in atac, aripile engleze s-au revansat in defensiva, Mark Cueto si uriasul Matt Banahan (2.03 m) contracarand cu succes atacurile pe flanc ale australienilor. Si chiar daca eseul lui Adam Ashley-Cooper a fost marcat din placajul prea slab al lui Cueto, este greu sa-i reprosezi prea multe veteranului care a reusit 7 placaje pentru ai sai…
De parte cealalta, australienii au venit cu un capitan nou, Rocky Elsom, cu o gramada puternica pe impingeri, dar slaba in tuse, cu o linie de treisferturi desprinsa parca din rugby-league – rapida, puternica fizic si cu un excelent control al balonului si cu un antrenor in persoana lui Robbie Dean al carui viitor la carma Wallabies depinde de reusirea Grand Slamului in acest turneu european. Iar sanse reale pentru atingerea acestui tel par sa existe, australienii parand, cel putin dupa acest meci, decisi sa depaseasca momentele triste ale unui sezon ratat.

Celelalte doua partide, pe care din pacate nu le-am putut viziona, au fost Tara Galilor – Noua Zeelanda (12-19, cu un singur eseu, marcat de talonerul neo-zeelandez Andrew Hore) si Leicester Tigers – Africa de Sud (22-17 – victorie oarecum surprinzatoare la prima vedere, dar absolut fireasca tinand cont de lotul „subtire” al Springboks, din care au lipsit mai bine de doua treimi dintre titularii de drept).

Vineri se vor disputa Tara Galilor – Samoa si Franta – Africa de Sud, sambata Scotia – Fiji, Anglia – Argentina si Italia – Noua Zeelanda, iar duminica Irlanda – Australia. Cap de afis, of course, Franta – Africa de Sud… De vazut…

Celebrul 702

“Celebrul 702” este una dintre cele mai inteligente realizari ale cinematografiei romanesti. Asta poate si din cauza ca are la baza piesa unui autor inteligent, Alexandru Mirodan, dar si pentru ca a fost realizat sub bagheta regizorala a unui regizor cel putin la fel de spectaculos si de „cu temele facute” ca Liviu Ciulei, Mihai Iacob. Distributia filmului numara actori ca Radu Beligan, in rolul principal, Fory Etterle, Ion Fintesteanu, Florin Piersic, Sanda Toma sau Dem Radulescu.
Actiunea se bazeaza pe povestea lui Kid, un tanar rebel, arestat si condamnat la moarte in urma unei inscenari a unor gangsteri care aveau nevoie de un „tap ispasitor” pentru o crima pe care o comisesera. In ultimul moment, avocatul sau reuseste sa-l convinga pe directorul inchisorii sa amane executia prizonierului, deoarece o celebra editura, „Books & Books”, doreste sa semneze un contract pentru a obtine drepturile asupra publicarii memoriilor lui Kid. Peste noapte acesta devine vedeta inchisorii, cartile sale doborand toate recordurile la vanzari si impunandu-se ca „opere fundamentale” pentru tanara generatie.
Pelicula impresioneaza in special prin claritatea si coerenta dialogurilor, transpunerea scenariului semanand mai degraba cu o piesa de teatru, decat cu modul specific de abordare cinematografica. Radu Beligan, pe atunci in varsta de 44 de ani, reuseste un rol complet din toate punctele de vedere, elegant, intelectual si jovial deopotriva, ca un mixt intre Gregory Peck si Jack Lemmon.
Desi aerul literar pe care il emana este acela al unui absurd kafkanian transpus intr-o maniera postmodernista, filmul trateaza tema depersonalizarii individului in fata autoritarismului mascat sub forma legalitatii, osciland intre tragicomic, trimitandu-ne cu gandul la posibilul concept regizoral pe care Charlie Chaplin l-ar fi avut despre opera orwelliana. Libertatea, adevarul, dreptatea devin forme lipsite de continut, astfel incat dispare orice deosebire intre cei dinauntrul si cei dinafara gratiilor. Astfel, pildele unui condamnat pot fi reperele unei noi etici, artificiala dar profitabila economic si politic pentru toata lumea, chiar daca are ca finalitate suprimarea individului ca fiinta morala. Desi tentatia adevarului si a dragostei apare pe alocuri, in final personajul central capituleaza in fata „ispitelor lumii”, acceptand pentru bunastarea sa imediata pretul distrugerii umanitatii sale.
Ca maniera de realizare, filmul pare sa inspire un expresionism tarziu, decorurile lasate in semiumbra amintind de Robert Wiene sau de Fritz Land, dar si de clasicul noir hollywoodian, pelicula aratand din acest punct de vedere prea putin europeana. Puternic, savuros, plin de replici „destepte”, filmul poate fi asemuit unui „Citizen Kane” autohton.

Dor de lene...

Dupa o luna de concediu si inca o lune de lene crunta, m-am decis sa-mi reiau activitatea blogaristica prin anuntul ca nu am nimic deosebit de comunicat semenilor mei in afara de faptul ca, asa cum se intampla de obicei in lunile octombrie-noiembrie, sunt lovit de obisnuita lene de toamna…
Demult, pe vremea cand abilitatea de a ma minti in privinta lucrurilor si a oamenilor se manifesta in plenitudinea fortelor sale, obisnuiam sa numesc aceasta lene nostalgie, termen pretentios si poate prea artistic pentru sufletul meu de tabla. Mi-au trebuit ani si schimbari fundamentale ale obiceiurilor alimentare pana sa-mi dau seama ca de fapt acea stare de spirit care-mi vibra intre laringe si esofag precum un Stradivarius sub cupola bazilicii Sfantului Petru de la Vatican era o atat de banala si lipsita de glorie lene, suplinita pe alocuri, poate, de o usoara gastrita provocata de consumul de legume si fructe din lunile din urma. Acum, eliberat de patimile lumesti si de tirania sufletului, pot contempla linistit aceasta lene de culoarea frunzelor moarte, precum marele Siddhartha eternitatea de dincolo de bine si de rau. Iar daca acum ceva vreme consideram acest lucru ca pe ceva nociv spiritului, acum, cand am renuntat la el ca la o povara inutila existentei, ma bucur de amorteala acestei trandaveli ca de caldura plapumioarei din par de camila cu care obisnuieste Monica sa ne inveleasca cand pierdem noptile uitandu-ne la filmele lui Truffaut, in fata cu cate o bucata aburinda de dovleac copt si uns cu miere de albine…
Pana la urma, este o stare la care nu as renunta pentru nimic in lume… As putea trai intr-un noiembrie perpetuu, cu zile innorate si reci, cu nopti inghetate si cu miros de iarna, cufundate in ceata… Parca si vinul are alt gust... rece si catifelat, pulsand ca o inima intr-o caseta de otel captusita cu piele de caprioara. In rest, Kate Bush, Serge Gainsbourg si Jacques Brel. Am incercat si putin Sabato, dar l-am abandonat… Am descoperit insa cat de bine se potriveste Monicai „Hounds of Love”… Parca a fost scris pentru ea…