Back home... sailin' on a raging sea...

Se pare ca putine mai sunt lucrurile care pot stopa caderea libera a Springboks. Dupa ce au incasat in doua meciuri contra Noii Zeelande, aproape fara nici un fel de reactie, 63 de puncte si 8 eseuri, devenise foarte putin probabil ca miracolul unei reveniri sa se produca in ultimul meci al deplasarii din Noua Zeelanda si Australia, disputat sambata la Brisbane, in compania Wallabies. De cealalta parte, australienii „adulmecasera” slabiciunile adversarilor, astfel incat erau hotarati sa nu lase sa le scape o victorie mai la indemana ca niciodata, si totusi inca de prestigiu, in fata campionilor mondiali. Lucru care l-au si reusit, ce-i drept nu intr-o maniera atat de categorica precum cea a neo-zeelandezilor, dar convingatoare, vreme de peste 60 de minute australienii neprimind de la adversarii lor decat 3 puncte, printr-o penalitate transformata in minutul 17 de Morne Steyn, marcand in schimb 23 de puncte, gratie eseului lui Drew Mitchell si a loviturilor de picior reusite de Matt Giteau si Jimmy O’Connor. Cand totul parea ca se indreapta spre un dezastru pentru Springboks, Jacque Fourie si Gurthro Steenkamp marcheaza doua eseuri, create mai degraba de pulseul de ambitie al sud-africanilor, decat de raportul de forte din teren, gazdele apropiindu-se la doar 10 puncte de Wallabies. Mai erau 10 minute de joc, iar lucrurile ar fi putut lua o alta turnura… Precipitarea in aparare a sud-africanilor ii face pe acestia neglijenti, iar demiul Will Genia profita de bresele lasate de adversari, culcand balonul la centrul terenului de tinta, la doar trei minute dupa reusita lui Steenkamp. O’Connor transforma, ducand scorul la 30-13 si ingropand definitiv sperantele sud-africanilor.

Australia a surprins prin modificarile de operate in compartimentul de treisferturi, unde absentele lui Stirling Mortlock si Berrick Barnes, lasat rezerva si neutilizat din pricina unei accidentari de antrenorul neo-zeelandez al lui Wallabies, Robbie Deans, au fost suplinite de Rob Horne si Matt Giteau, coborat de pe pozitia de uvertura pe cea de centru interior, ca aripi jucand Drew Mitchell si James O’Connor. Quade Cooper a fost lasat sa joace pe postul care l-a consacrat la Quensland Reds, acela de uvertura, iar Adam Ashley Cooper pe acela de fundas, australianul dovedind inca o data faptul ca este unul dintre cei mai buni si completi „utility backs” din rugbiul actual. Surpriza gazdelor a venit insa de la nivelul liniei I, unde Robbie Deans a ales sa mearga pe mana a doi debutanti, Salesi Ma’afu (pilier pe partea inchisa) si Saia Faingaa (taloner), ajutati de Ben Robinson, desi sud-africanii le opuneau o linie mai mult decat consistenta si experimentata, formata din Steenkamp-Smit-B.J. Botha. Iar inspiratia fostului boss de la Crusaders a fost din nou la cote maxime, tinerii care au primit votul sau de incredere nedezamagind, mai mult chiar, Ma’afu impresionand prin vigoarea jocului sau defensiv, reusind 9 placaje decisive, iar Faingaa prin precizia repunerilor din tusa si prin rapiditatea replierilor in scopul sustinerii aglomerarilor spontane. Desi mai este inca mult loc pentru o imbunatatire a jocului, Australia din acest an pare mult schimbata de cea de anul trecut, cand exceptand victoria din fata Africii de Sud, repurtata tot la Brisbane, un fel de stadion-talisman pentru Wallabies, aceasta a pierdut toate celelate cinci partide. Meciul de sambata viitoare, de la Melbourne, in care australienii vor da piept cu All Blacks va fi cel mai bun barometru prin intermediul caruia se va putea evalua progresul real al „cangurilor”, dar si masura in care acestia pot fi pretendenti la titlul Tri Nations din acest an.

Springboks isi incheie asadar cele trei deplasari programate in cadrul competitiei, avand timp pana pe 21 august, data urmatoarei partide pe care o va disputa impotriva Noii Zeelande la Soweto, sa reflecteze asupra greselior facute si, mai ales, asupra modului in care ele pot fi reparate, pentru a se mai salva ceva dintr-un sezon inceput dezastruos. Misiunea lui Peter de Villiers pare sa fie insa in primul rand domolirea temperamentului elevilor sai, deveniti indisciplinati si irascibili, Springboks acumuland, dupa doar trei partide, patru cartonase galbene si 15 saptamani cumulate de suspendare pentru trei dintre jucatorii sai, ultimul alaturat grupului format din Bakkies Botha (noua saptamani) si Jean de Villiers (doua saptamani) fiind centrul Jacque Fourie care, din cauza unui „spear-tackle” foarte urat aplicat lui Richard Brown, a fost si el „potcovit” cu patru saptamani de catre comisia de disciplina, sud-africanul urmand sa rateze urmatoarele doua partide de Currie Cup pentru Western Province si meciul contra Noii Zeelande, din Tri Nations. Cele patru saptamani de pauza ar putea fi un sfetnic bun pentru Bokies, acestia trebuind sa gaseasca un remediu atat nervozitatii excesive, cat si lipsei de initiativa in atac a unor treisferturi care au devenit de nerecunoscut. Revenirea pe postul de centru a lui Jean de Villiers si titularizarea ca fundas a lui Ruan Pienaar sunt solutii care ar putea creste rapiditatea paselor si o mai buna reactie la balon a aripilor, pentru ca este evidenta izolarea in 22-ul propriu a lui Kirchner, ca si lipsa unui centru interior vitezist, ca Jean de Villiers, care sa bata linia avantajului inaintea pasei finale. Dar, probabil ca atat de preocupatul Peter de Villiers stie mai bine ce are de facut, iar solutiile sale sper sa fie cele castigatoare pentru echipa care a impresionat in ultimii ani prin frumusetea si sinceritatea rugbiului jucat.

P.S. … intrucat, de data aceasta, consecventi angajamentelor luate, anume de a nu ne mai lasa pe tanjeala si de a fi mai activi literar, am fost mai rapizi decat Graham Henry si Robbie Deans, care au anuntat ca vor prezenta titularii pentru meciul de sambata abia catre jumatatea saptamanii, vom reveni cu un preview al partidei urmatoare cel mai probabil vineri, pentru ca Australia-Noua Zeelanda se anunta un meci care chiar are nevoie de o prezentare speciala…

Father and son - Peter de Villiers si John Smit


Capitanul Wallabies, Rocky Elsom, pregatindu-se de confruntarea cu Springboks


Linia I a Wallabies, la ultima sesiune de antrenamente


Pisici de Brisbane, inaintea meciului...


Eliminarea lui Jacque Fourie nedumerindu-l pe John Smith


Eseul lui Drew Mitchell


James O'Connor luandu-se la bataie cu toata linia III a Springboks


Schalk Burger doborat de micutul Will Genia


Dannie Russouw si Rocky Elsom "vanand" un balon din tusa


Matt Giteau pacalind placajul lui Pierre Spies


Cel mai spectaculos placaj al meciului - Jimmy O'Connor luandu-l cu fulgi cu tot pe uriasul Steenkamp


"Spear tackle" al lui Quade Cooper la Morne Steyn, atac pentru care australianul a primit doua saptamani de suspendare


Pasa din placaj reusita de Ryan Kankovski


Incrancenarea lui John Smit


Eseul lui Will Genia a incheiat definitiv conturile partidei


Pierre Spies neintelegand... cum a fost posibil...

Le Tour...

Aproape pe nesimtite, cele trei saptamani extraordinare ale Turului Frantei se apropie de sfarsit. Marturisesc ca sunt putine lucruri care ma fac sa vibrez atat de mult cum reuseste aceasta competitie. Sunt pasionat de ciclism si pot spune ca urmaresc aproape toate tururile importante, cat si principalele clasice de primavara. Dar, pot spune cu mana pe inima ca nu este acelasi lucru... Este la fel ca si cum ai compara un meci de Top 14 sau de Guiness Premiership cu unul de Six Nations. Poate doar Il Giro, dintre tururi, sau Dauphine Libere (de fapt, tot un fel de Le Tour, dar mai mic) sa inspire acelasi tip de fascinatie, dar la o scara mai mica.
Anul acesta am incercat insa un sentiment contadictoriu, dureros dar si eliberator fata de Tur. La fel ca atunci cand o iubirea pentru care arzi dispare, la fel ca atunci cand lucrurile care dau sens existentei tale dispar peste noapte si, cu toate acestea, inca esti in viata. Iar motivul tuturor acestor reflectii profunde extrapolate domeniului ciclist a fost, cine altul, decat eternul Lance Armstrong. Poate ca locul doi de anul trecut, de care texanul a parut ca s-ar agata intr-o incercare de a salva o competitie care parea fara stralucire si mediocra fara pedalele sale extraordinare din Alpi si Pirinei, era o poveste care merita un altfel de epilog... Unul asemanator romanului „Dupa douazeci de ani”, in care batranul de acum Lance „D’Artagnan”, eliberat de toate patimile desarte ale gloriei, se dedica unei misiuni la capatul careia nu pare sa fie nimic altceva decat purificarea. Pentru ca nimic altceva nu poate inspira chipul cuiva care, la capatul catararii de pe Col de Tourmalet, una dintre cele mai „cainoase”, cu o medie a inclinarii pantei de 8%, iese zambitor din negura care se lasa odata cu inserarea pe acoperisul Pirineilor. Batranul lup pare sa-si fi gasit in sfarsit linistea, nu in ambitia oarba a victoriei ci, ca un intelept zen, in acceptarea lumii asa cum este ea, ca o interfata a patimilor noastre cautand a fi imblanzite. Daca pe Lance l-am iubit greu, si numai dupa ultima sa victorie in Tur, si numai ca pe un mare campion si ca pe un mare caracter, pot spune ca abia acum, cand legenda sa este mai puternica decat prezenta sa fizica, am inceput sa-l iubesc ca pe un om animat in actiunile de un vis atat de puternic, incat nici un cuvant sau expresie nu pare suficienta sa-l descrie. Un vis pornit nu din incrancenare, nu din lupta cu limitele, ci din dragoste... Iar aceasta este cea mai sincera si umana retragere posibila... nu cu pumnul strans si cu dintii inclestati, ci cu un zambet linistit pe buze.

In rest, nimic altceva in afara de ceea ce era, de altfel, de asteptat... Contador l-a batut pe Schleck, in ciuda intamplarii cu „lantul buclucas”, din timpul catararii de pe Luchon, cand cele 31 de secunde ale luxemburghezului s-au spulberat din cauza ghinionului, dupa unii, sau a neglijentei si nerabdarii in schimbarea pinioanelor bicicletei, dupa altii. Spaniolul nu a dat niciodata impresia ca ar putea rata tricolu galben la Paris, desi au existat momente in care oponentul sau luxemburghez a parut capabil sa intoarca in favoarea sa soarta Turului. Tineretea, lacunele sale tehnice de la contratimp si nu in ultimul rand prietenia sincera si plina de respect cu Contador l-au determinat pe Schleck sa-si accepte poate prematur, dar conform unei aprecieri corecte a situatiei, infrangerea, considerand just si deloc lipsit de glorie locul al doilea si tricoul alb, acordat celui mai bun tanar din clasamentul general. Chiar si asa, desi nu sunt putini aceia care recomanda luxemburghezului sa se orienteze mai degraba pe celelate tururi si curse de sezon, cred totusi in sansa lui Schleck de a triumfa in Tur, in 2-3 ani. O echipa mai buna decat cea de care a avut parte la Saxo in acest an, imbunatatirea cadentei sale pe plat si, mai ales, la contratimp, o mai buna colaborare si cu alti coechipieri decat fratelel sau, Frank si sporirea concentrarii in momentele decisive ale atacului, care sa-l fereasca de efectele acelor pulsee de adrenalina care, uneori, sfarsesc in pierderea controlului si in accese de panica.
Despre Alberto Contador se poate spune ca a castigat cel mai usor Tur de pana acum, fara nici o victorie de etapa si fara sa se confrunte cu nici un adversar fata de care ar fi lasat vreun pic impresia ca nu l-ar putea invinge. Mai mult, pentru a nu stica amicitia de multi considerata „neprincipiala”, „imatura” si „neproductiva” spectacolului si spiritului competitiv (sic!) cu Schleck, l-a lasat pe acesta din urma sa castige catararea de pe Tourmalet, ca o reparatie morala pentru incidentul nefericit in care luxemburghezul a fost tradat de bicicleta sa, pe Luchon. Pana la urma, Contador si-a aratat superioritatea la contratimpul de ieri, reusind sa egalizeze ecartul de dinaintea incidentului atat de comentat, din etapa 15, absorbind fix 31 de secunde. Victoria spaniolului este, pana la urma, una pe deplin meritata, „El Pistolero” parand sa se incadreze pe o curba ascendenta a succesului in Turul Frantei, pe care pare perfect capabil sa-l domine cel putin in urmatorii doi ani.

Chiar acum, la momentul la care scriu aceste randuri, plutonul intra in suburbiile Parisului, intr-o ultima etapa in care toti rutierii, dincolo de reflectiile asupra succeselor si esecurilor din ultimele trei saptamani, sunt multumiti ca totul s-a incheiat cu bine, pentru ca in afara statisticilor din clasamentele generale, o victorie in sine reprezinta simpla prezenta in ultima etapa.
Si pentru ca tot am pomenit de clasament, in afara de ierarhia tricoului galben, in cadrul careia podiumul il mai cuprinde, in afara de Contador si Schleck, pe rusul Denis Menchov de la Rabobank, merita sa-i amintim si pe cailalti castigatori de tricouri si, vom incepe, evident, cu cel mai iubit tricou de catre francezi, acela ald cu buline rosii, acordat celui mai bun catarator. Dupa ce intre anii 1995 si 2004, victoriile la catarare devenisera o afacere exclusiv franceza, repurtate de Richard Virenqeue (de 7 ori), Laurent Jalabert (de doua ori) si Christophe Rinero (o data), sir impresionant intrerupt doar in anul 2000 de columbianul Santiago Botero, in ultimii cinci ani francezii s-au vazut pusi in situatie de a pierde aceasta suprematie in fata lui Rasmussen, Soler sau Pellizotti. In acest an, cel mai bun pentru francezi din ultimii ani, cu sase victorii de etapa, dintre care 4 in etape montane, era firesc ca un francez sa poarte la Paris acest tricou, „alesul” fiind Anthony Charteau de la Bouygues.
Tricoul alb, al celui mai bun tanar, i-a revenit lui Andy Schleck, in vreme ce in clasamentul pe echipe, Radioschack, echipa lui Lance Armstrong, a castigat sefia clasamentului general. Contratimpii din debutul si din penultima etapa au fost transati fara drept de apel de catre elvetianul Fabian Cancellara, rutier fara adversar in acest moment la aceasta disciplina. Singura dilema ramane cea legata de clasamentul sprinterilor, unde batalia inca se mai da intre italianul Alessandro Petacchi, norvegianul Thor Hushovd si britanicul Mark Cavendish, cu un usor avantaj pentru italian, care poarta acest tricou inaintea sprinturilor de pe Champs Elysees.

Lipsit de spectaculozitate, prea putin combativ si previzibil in privinta castigatorului, Turul din acest an are totusi un specific festul de... neobisnuit celor din ultimul deceniu, anume lipsa scandalurilor de dopaj si a atitudinilor sceptice in fata victoriilor din etape. Cineva spunea, mai in gluma, mai in serios, ca din moment ce francezii au castigat atatea etape in acest Tur, atunci corectitudinea sa este dincolo de orice dubiu... Ramane de vazut, in saptamanile urmatoare, daca aceasta „banuiala” va fi si confirmata de imaculatul rezultatelor testelor anti-doping ce urmeaza a fi analizate. Dincolo de aceast aspect, Turul Frantei pare sa intre intr-o noua era, odata cu retragerea definitiva a lui Lance Armstrong, omul cu care Turul s-a confundat in ultimul deceniu. Contador este fara indoiala un campion capabil sa reprezinte cu onoare in urmatorii ani imaginea uneia dintre cele mai pline de farmec competitii sportive ale planetei. Daca isi va gasi si un adversar pe masura, unul de care sa fie mai putin legat sentimental decat este legat de Andy Schleck, atunci spectacolul unei rivalitati autentice nu va intarzia sa apara...

Springboks, cu scut sau pe scut...

Inaintea celei de-a doua partide dintre Noua Zeelanda si Africa de Sud putini erau aceia care indrazneau sa proclame favoriti pe oaspetii de pe Westpack Stadium din Wellington. Chiar si asa, bataia rusinoasa incasata in urma cu o saptamana parea sa deschida apetitul de revansa rugbistilor Springboks. Dar cum lucrurile nu sunt deloc usoare atunci cand ai in fata Noua Zeelanda, iar simpla dorinta nu-ti aduce neaparat victoria, Africa de Sud a trebuit sa paraseasca Insula Neagra invinsa in ambele meciuri, cu opt eseuri primite si fara nici un punct in clasament.
Si totusi, in ciuda partidelor bune reusite, inaintea Tri Nations, cu Franta si Italia, multi au sesizat o usora pierdere de ritm si o reducere a fortei de joc a masinariei de rugby care se numeste Springboks. Imediat dupa incheierea editiei 2009, incheiata triumfal de elevii lui Peter de Villiers cu 5 victorii din 6 meciuri, a devenit vizibila aceasta stare de relaxare, care a permis „sifonarea” palmaresului Bokies cu acele doua infrangeri rusinose din toamna anului trecut – 13-20 cu Franta, la Toulouse si 10-15 cu Irlanda, la Dublin. Si chiar daca la nivelul echipelor provinciale, angrenate in Curry Cup si Super 14, reprezentarea a ramas una buna, in cazul ultimei competitii mentionate, finala editiei 2010 disputandu-se intre doua echipe sud africane – Bulls si Stormers, echipa nationala era cat pe ce sa se faca de toata minunea, realizand in luna iunie doar o victorie scurta – 34-31, in fata Tarii Galilor, pe Milenium Stadium din Cardiff. Era cat se poate de clar ca Africa de Sud nu trece prin cele mai fericite momente, nici chiar categorica victorie de pe 12 iunie, din fata Frantei (42-17), neavand darul de a convinge asupra faptului ca momentele grele au fost depasite. Si intr-adevar, analizand ultimele doua prestatii, se poate concluziona ca burii se afla intr-o situatie deloc roza, acest lucru intamplandu-se intr-un moment deloc potrivit, cu doar un an inaintea Cupei Mondiale. Pentru majoritatea celor care graviteaza in jurul Springboks, suporteri, jurnalisti si chiar pentru unii oficiali, a solutie ar fi schimbarea lui de Villiers de la timona echipei si, eventual, schimbarea capitanului, daca o asemenea decizie nu ar fi luata in conditiile unei crize de timp care nu permite o reconstructie rapida a echipei, in scopul apararii onorabile a titlului cucerit in 2007. Astfel incat, cel mai probabil, Africa de Sud va trebui sa se conformeze principiului „pe astia ii avem, cu astia defilam” si sa spere in revenirile accidentatilor sau in revenirile de forma ale acelora care, din cauza prestatiilor slabe, nu au mai fost convocati pentru prima echipa. Pentru ca este evident faptul ca, oricat de mult se straduie Francois Louw si in ciuda faptului ca este coleg la Stormers cu celalalt flanker – Schalk Burger, nu reuseste sa atinga nivelul unor Juan Smith sau Heinrich Brussow, acest lucru reflectandu-se negativ mai ales in jocul defensiv al Springboks, la fel cum, poate si mai ingrijorator, lipsa de disciplina a lui Bakkies Botha, cel care numai in acest an a strans peste zece saptamani de suspendare din cauza lipsei de autocontrol, afecteaza prestatiile in gramada si in tuse a unei linii II, considerata alta data „piesa de rezistenta” a echipei. In acelasi timp, absenta lui Fourie du Preez, aflat inca in convalescenta dupa operatia suferita in urma cu cateva saptamani, macina buna comunicare in atac dintre gramada si treisferturi. Treisferturi care, desi nu prezinta modificari majore fata de sezonul trecut, sunt si ele intr-o vizibila suferinta, in special din cauza apatiei lui Brian Habana, dar si a lipsei lui Francois Steyn, centrul lui Metro Racing castigand mult in ultima vreme atat in forta, cat si in incisivitate. In plus, Steyn ar fi o solutie buna si pentru postul de fundas, mai ales ca Zane Kirchner pare foarte nesigur in aparare, acesta fiind poate si motivul pentru care Peter de Villiers a optat pentru o linie de centrii sustinuta in defensiva, din partea dreapta, de un alt centru de meserie, Jean de Villiers. Dupa cele doua infrangeri din aceasta editie a turneului, este greu de crezut ca sud-africanii mai pot emite vreo pretentie la titlu. Evident, pot incurca pe oricare dintre echipele All Blacks sau Wallabies, dar cu greu poti numi totusi asta „glorie sportiva”. Urmatoarea partida o vor disputa la Brisbane, in compania Australiei. Frustrati de rezultatele ultimelor sezoane, atat din Tri Nations, cat si din Super 14, este greu de crezut ca Wallabies isi vor ierta orice pas gresit in fata unor adversari care par sa treaca prin momente inimaginabile anul trecut, pe vremea asta...
Dupa meciul de sambata vom stii cu siguranta daca Noua Zeelanda poate fi considerata marea favorita din acest an. Mult mai entuziasti decat sezonul trecut, All Blacks sunt hotarati sa gaseasca, cu doua editii de Tri Nations inaintea marelui regal mondial de la anul, formula care sa-i propulseze catre cel de-al doilea titlu suprem. Iar meritul pare sa fie numai al lui Graham Henry, la randul sau, la fel ca si de Villiers, un personaj foarte contestat acasa, antrenor care a intuit ca problemele de anul trecut ale neo-zeelandezilor nu sunt unele de natura a alcatuirii lotului, ci mai degraba unele de mentalitate. Astfel, in afara de Rudy So’oialo, lasat in afara lotului si de „retrogradarile” la New Zealand Maori ale lui Luke McAlister, Isaac Ross, John Afoa, Hosea Gear si Corey Flynn si Neemia Tialata (acestia din urma poate singurele pierderi notabile pentru lotul All Blacks), Henry a mers pe mana unor oameni esentiali in ultimii ani – Woodcock si Mealamu in linia I, Brad Thorne in linia II, Richie McCaw si Jerome Kaino in rolul celor doi flankeri, Dan Carter la deschidere si pe triunghiul eccelent in ambele faze ale jocului, de aparare-atac, compus din centrii Ma’a Nonu, Conrad Smith si din fundasul Mils Muliaina. In plus, alegerea fericita a lui Kieran Read, la inchidere, Tom Donnelly, in linia II si Owen Franks, pornit sezonul trecut ca rezerva a lui Tialata, in linia I, par sa-l transforme pe selectionerul neo-zeelandez in cel mai inspirat om din Insula Neagra.
Sambata trecuta Noua Zeelanda si-a trecut in cont o victorie poate chiar mai usoara decat cea din prima etapa, chiar daca, la un moment dat, Africa de Sud parea capabila sa restabileasca echilibrul jocului. Forma ingrozitoare a lui Dan Carter, care a avut cea mai neinspirata zi din intreaga sa cariera de jucator, poate, cu doar 3 reusite din lovituri de picior, din 8 incercari, nu a intimidat insa elanul ofensiv al All Blaks, care dupa 11 minute de joc marcasera deja doua eseuri, prin Nonu si Muliaina. Abia catre sfarsitul reprizei, Danie Rossouw, trimis pe „sin bin” in minutul 4 pentru niste degete bagate in ochii lui Richie McCaw, gest urmat, evident, de o scurta repriza de imbranceli si ghionturi, a reusit sa marcheze eseul care, odata transformat, ii lasa pe Springboks, catre sfarsitul primei reprize, la 6 puncte in urma adversarilor: 7-13. Iar ca sperantele oaspetilor sa capete cote de alarma, Morne Steyn ii aduce la doar trei puncte in spate, in urma unei executii precise dintr-o penalitate dictata in minutul 42. Neo-zeeloandezii nu se sperie, iar trei minute mai tarziu, aripa debutanta Rene Ranger culca balonul la coltul terenului de tinta, scorul aratand mai mult de un eseu transformat. Weepu isi asuma executarea unei penalitati destul de dificile, pe care o transforma, pentru ca in minutul 65 un alt debutant, tot din pozitia de aripa, sa puna batista pe tambal cu un eseu in care Pierre Spies si Schalk Burger au fost pacaliti de viteza si fentele din corp ale jucatorului lui Highlanders. Africa de Sud era invinsa pentru a doua oara in decurs de doar o saptamana, nici chiar eseul lui Schalk Burger, izbutit cu cinci minute inainte de final, nereusind sa inlature impresia de neputinta lasata de elevii lui Peter de Villiers. Faptul ca All Blacks au marcat cu treisferturile spune multe despre filosofia de joc a acestei echipe si de uriasa diferenta dintre caracterul lucrativ al rugby-ului croit pe atac si cel al rugby-ului economicos si timorat, practicat de echipele in care defensiva primeaza, atacul nefiind decat o serie de momente de fixare cu inaintarea, treisferturile nefiind activate decat, eventual, la momentul ultimei pase.
Inaintea meciului cu Australia, Africa de Sud nu poarte doar povara celor doua infrangeri categorice cu Noua Zeelanda, dar si pierderile accidentatilor John Smith si Ricky Januarie, precum si cea datorata suspendarii lui Jean De Villiers vreme de doua saptamani, pentru un placaj la gat aplicat lui Ranger. Inlocuitorii acestora, Bismarck du Plessis, Ruan Pienaar si Gio Aplon au de infruntat o alta echipa in care treisferturile par arma cea mai redutabila: Drew Mitchell si James O’Conner – aripi, Matt Giteau si Rob Horne – centrii, Adam Ashley-Cooper – fundas, serviti de pe postul de uvertura de Quade Cooper. Pentru prima oara, dupa multi ani, australienii par favoriti, dar chiar cu riscul de a ma insela de aceasta data, indraznesc sa fiu sentimental si sa pariez pe dorinta de revansa a Springboks.

Graham Henry la ultina sesiune de antrenament, inainte partidei


"Amicalitati" intre Richie McCaw si Dannie Rossouw


Eseul lui Mils Muliaina


Jean de Villiers, cautand fenta in fata lui Jerome Kaino


Brian Habana, Jacque Fourie si Mils Muliaina intr-un duel aerian pentru balon


Kieran Read, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, rezistand unui placaj "sanatos"


Impetuozitate lui Liam Meesam


Cursa si eseul debutantului Rene Ranger



Richie McCaw depasind apararea sud-africana


"Off-load" marca Kieran Read


Israel Dagg, gonind spre eseu, felicitat apoi pentru reusita de castre colegii sai



Capitanul Richie McCaw prezentand "Freedom Cup"

Marele razboi al sudului

Unul dintre lucrurile pe care le astept cu infrigurare in fiecare miez de an, alaturi de Turul Frantei si IRB Nations Cup, este Turneul celor Trei Natiuni. Daca despre IRB Nations Cup (despre care am sa va povestesc din cauza ca trebuie sa ne laudam cu cine ne-am ras si pe cine am cunocut… persoane importante, oricum…) ne-am convins… in sensul ca de la anul nu se va mai organiza deloc, dupa principiul „s-a rezolvat, nu se poate…”, despre Turul Frantei inca mai tragem nadejdea ca limba lunga de un cot a lui Armstrong din timpul catararii de pe Col de la Ramaz nu va fi ultima imagine cu care vom ramane despre marele campion al „Buclei”.

Si iata ca a inceput, asa cum ii sade bine unui astfel de competitii, cu un meci de zile mari, disputat sambata, la Auckland, pe Eden Park, intre Noua Zeelanda si Africa de Sud. In ciuda parerilor impartite referitoare la forma celor doua echipe, pareri in urma carora pariorii au concluzionat cote favorabile Africii de Sud, gazdele au reusit o victorie mai mult decat categorica: 32-12, marcand patru eseuri, amploarea scorului in favoarea All Blacks fiind limitata mai mult de ezitarile la executarea loviturilor de picior spre buturi ale lui Carter, decat de determinarea defensivei Springboks. Accidentarile lui Fourie du Preez si Heinrich Brussow, absenti cel putin in primele trei partide ale sud-africanilor, trecerea lui Jean de Villiers din postura de centru in cea de aripa, odata cu disparitia din lot a lui Adi Jacobs, fapt cu consecinte asupra stabilitatii defensive a cuplului de centrii - Jacque Fourie nefiind capabil de aceeasi buna comunicare cu noul sau coleg, Wynand Oliver, ca si ciudata subtirime a liniei I, in alte conditii una dintre armele de temut ale burilor, au facut posibil un veritabil „masacru al inocentilor”, la sfarsitul caruia sud africanii nu stiau in ce colt sa se mai ascunda de rusine, in vreme ce neo-zeelandezii pareau proaspeti si dornici de a o lua de la capat. Nimic nu a dezamagit mai mult insa decat gestul lui Bakkies Botha, care l-a lovit cu fruntea in ceafa, in timpul unui placaj, pe demiul Jimmy Cowan, doar norocul chior ferindu-l pe acesta din urma de un deznodamant fatal. Astfel, cele noua saptamani de suspendare dictate impotriva lui Botha par putine, lucru acceptat chiar de capitanul John Smit, care a criticat gestul colegului sau, de altfel un rugbist renumit pentru violenta jocului sau.
Pe langa aceste neajunsuri tactice si disciplinare, chiar cu riscul de a folosi un cliseu fotbalistic, se poate spune ca sud-africanii au fost in primul rand coplesiti de entuziasmul si dorinta de victorie a neo-zeelandezilor. Pentru prima oara in ultimii doi ani linia I a Springboks a tremurat serios in fata adversarilor mult mai motivati, duelul atat de asteptat intre Gurthro Steenkamp si Owen Franks transandu-se clar in favoarea ultimului. Presiunea exercitata pe impingere de gramada All Blacks s-a rasfrant si asupra celuilalt pilier, Jannie du Plessis, care s-a vazut nevoit sa iasa accidentat de pe teren, cu dureri in zona spatelui si a umerilor, sud-africanul fiind astfel indisponibil pentru urmatoarea etapa. La nivelul liniei II, in afara brutalitatii absolut inutile a lui Bakkies Botha, Springboks au dejamagit printr-un joc neclar, atat in gramezi cat si in tuse, la acest ultim capitol situatia fiind salvata de interventiile inspirate din postura de ultim om in tusa ale inchizatorului Pierre Spies, poate cel mai bun jucator al sud-africanilor. Lipsiti de inspiratia unor treisferturi apatice si putin dispuse jocului de contact, Springboks s-au cramponat intr-un joc defensiv purtat aproape in totalitate de inaintare. Precizia si pragmatismul lui Morne Stein, care a transformat la buturi toate penalitati utile dictate importiva All Blacks, a fost lucrul care a ferit echipa oaspete de o infrangere inca si mai categorica.
Derpre Noua Zeelanda nu se poate spune ca a iesit din nota dominanta a jocului ei, diferenta fiind facuta mai degraba de lipsa de viziune si disciplina a Africii de Sud. Si totusi, dorinta de revansa a All Blacks, invinsa in ultimele trei meciuri directe, a determinat echipa gazda sa profite de momentele de slabiciune ale oaspetilor, administrandu-le in cele 80 de minute ale partidei nu mai putin de patru eseuri. Conrad Smith, Ma’a Nonu, Kieran Read si Tony Woodcock, acesta din urma ajutat de intreaga inaintare neo-zeelandeza, au marcat incercarile partidei, restul punctelor fiind reusite de Dan Carter. All Blacks au dominat fazele de atac, pasand de 175 de ori (fata de cele 91 de pase ale adversarilor), au initiat 131 de sarje ofensive (fata de 75 ale adversarilor) si au acoperit 558 de metri cu balonul in mana (fata de doar 222 ai sud-africanilor). Remarcabila a fost linia I a gazdelor, compusa din Woodcock-Mealamu-Franks, cea de la care a pornit impetuozitatea ofensiva a All Blacks.

Maine se va disputa cea de-a doua partida, intre aceleasi combatante, intalnirea avand loc pe Westpack Stadium din Wellington. Singura modificare in lotul neo-zeelandezilor se anunta a fi mutarea lui Piri Weepu in locul demiului Jimmy Cowan, in vreme ce Springboks cauta o solutie de inlocuire a lui Bakkies Botha, cei mai probabili candidati pentru acest post fiind Danie Rossouw si Filip van der Merwe, in vreme ce in linia I CJ van der Linde va lua locul accidentatului Jannie du Plessis. Se asteapta un meci interesant, cunoscut fiind faptul ca burilor nu le prea place sa fie baturi de doua ori la rand, mai ales atunci cand adversarii se numesc All Blacks. Cu toate acestea, usoara instabilitate a echipei Africii de Sud, provocata din interior de rivalitati si „bisericute”, nu pare sa recomande in nici un caz perspectiva revansei. Dar, find vorba de Springboks, cea mai nebuna echipa de rugby din lume, cred si sper ca totul sa fie posibil in meciul de maine.

P.S. Promit sa-mi bag mintile in cap si pe viitor sa fiu mai promt cu cronicile meciurilor... Sunt constient de jenibilul situatiei. Peste nici 24 de ore se va disputa meciul al doilea, iar eu abia vorbesc despre prima etapa... 

Kapa o Pango cu Richie McCaw


Conrad Smith, culcand mingea in terenul de tinta sud-african


Pierre Spies, eroicul inchizator bokkie


Eseul lui Ma'a Nonu



Dan "Magic Leg" Carter


Kieran Read, unul dintre cei mai buni oameni ai All Blacks



Scena tandra intre Cory Jane si Morne Stein


Schalk Burgher "acrosat" de Keven Mealamu


Zborul lui Tom Donelly


Thorne incercand sa reziste placajului celui mai mare baiat de pe teren, Gurthro Steenkamp


Blood and mud cu Big Vic


Imbracat la tol festiv, Bakkies Botha, "lovit" de comisia de disciplina a IRB

Back in business

Din motive de lene cronica si lipsa de interes pentru zbaterile desarte ale acestei lumi, mi-am permis o luna si jumatate de amorteala blogger-istica. Cu toate acestea, mintea si ochiul au ramas treze, o gramada de lucruri interesante si pe alocuri chiar frumoase petrecandu-se cu noi… („you know… the royal „we”… the article…”, cum bine spunea bunul nostru prieten Jeff Lebowski).

In orice caz, am luat hotararea istorica de a deveni mai ordonat, mai sarguincios si mai activ, in general, in toate acele activitati care imi aduc bucurii… respectiv Monica si celelate hobby-uri. Unul dintre aceste hobby-uri este chiar blogul de fata, care sper sa aiba numai de castigat de pe urma acestui demers plin de voiosie si elan proletar.