De ce doar ursul altora are coada...

In urma ce cateva saptamani, Alin Petrache, presedintele federatiei romane de rugby , declara in cadrul unui interviu cum vede el Romania capabila sa invinga Franta in urmatorii opt ani. Optimist, fostul capitan al nationalei a incercat si un pronostic – 15-0. Cand am auzit una ca asta, era sa ma inec!... Alin este, fara indoiala un baiat simpatic, dar chiar atat de simpatic incat sa spuna una ca asta, nu-l credeam. De fapt, uitandu-ma la nationala de rugby a Romaniei, imi dau tot mai mult seama ca Petrache, ca de altfel toti ceilalti din jurul sau, oficiali, antrenori si jucatori, sunt cu totii baieti simpatici, dar cam atat... Altfel, cu ce etalon poti compara optimismul acestora fata de faptul ca, sambata la pranz, vreme de 40 de minute, Romania nu a reusit sa marcheze Rusiei decat 3 puncte, si acelea venite dupa un „Doamne-ajuta” si tremurand ca nu cumva piciorul de lemn al lui Florin Vlaicu sa „deseneze” o alta „chifla” memorabila, una dintre acelelea cu care, de altfel, transformerul nostru ne-a tot obisnuit. Scorul final al meciului, 21-21 a fost unul care a calificat Rusia la campionatul mondial, punand-o practic in imposibilitatea de a mai pierde locul doi, iar pe noi in situatia de a ne lupta cu Portugalia pentru locul trei si de a disputa inca trei partide, dintre care una tur-retur, pentru a merge si noi, vorba aia, „alaturi de lumea buna”, in Noua Zeelanda. Din fericire pentru ai nostri, in incercarea sa de a promova rugby-ul la nivel mondia, IRB a scazut mult stacheta competentei in ceea ce priveste posibilitatea accesului la turneul final mondial, astfel incat poti avea prestatii ridicole in competitiile continentale de nivel inferior si cu toate acestea sa te poti califica la Cupa Mondiala... Romania este una dintre cele mai „ilustre” beneficiare ale acestui sistem generos initiat de forul international.
Daca in urma cu 25-30 de ani cineva ar fi spus vreunui component al nationalei de rugby ca echipa va ajunge sa piarda in fata Rusiei, probabil ca acesta s-ar fi gandit ca este vorba de vreun „blat”, de vreun aranjament la nivel inalt, astfel incat, cu prilejul „cupei prieteniei si infratirii intre popoarele socialiste”, sa se poata lauda si rusii/sovieticii cu o victorie de prestigiu la rugby in fata unei natiuni importante. Trebuie sa precizez din capul locului ca nu sunt un adept al „teoriei romantice”, conform careia Romania a fost o natiune teribila in rugby. Ca valoare, in vremurile noastre cele mai bune, am fost pe undeva intre valoarea de acum a italienilor si a fijienilor. Adica, am reusit victorii sporadice, de prestigiu, in fata unor echipe puternice, gen Franta sau Tara Galilor, ne-am vandut scump pielea in fata unor natiuni foarte puternice, gen Noua Zeelanda, iar in rest am fost egalii unora despre care in timp am ajuns sa credem, intr-un mod destul de ciudat de altfel, ca-i bateam pe unde-i prindeam, iar aici vorbesc despre italieni si, mai putin, despre argentinieni. Chiar si acest lucru nu este unul deloc de neglijat, intr-un sport atat de greu cum este rugby. Gena sanatoasa a romanilor, munteni bine legati si cu inima sanatoara, spiritul de sacrificiu si modestia, „altoite” cu acel spirit de latini cu sange rece, intalnit poate numai la francezi, au facut ca intalnirile rugbistice cu Romania sa fie grele pentru orice adversar, indiferent de valoarea lui – puteau castiga impotriva noastra, dar nu o faceau fara sa-si numere, la sfarsitul meciului, o colectie impresionanta de vanatai... Vreme de trei decenii, rugby-ul romanesc a fost, pe buna dreptate, un miracol...
Miracol care acum pare sa se fi spulberat precum un balon de sapun. Argumentul cel mai adus in discutie ca scuza pentru situatia actuala este lipsa banilor care, pe de o parte, nu sunt multi, ce-i drept, nefiind insa nici bine gestionati, atatia cat sunt, pe de alta parte. O alta cauza a declinului ar fi promovarea slaba, atat la nivelul media sportive, interesata in ultimii zece ani de orice altceva in afara de sport, cat si la nivelul educatiei tineretului in scoli si universitati, unde sportul in general este o materie disparuta. Aceasta slaba promovare „sustinuta” puternic de o doza consistenta de lipsa de interes fata de fenomenul sportiv a indepartat, cum era si firesc, orice posibili finantatori, atat din sfera privata, cat si de pe langa comunitatile locale, sportul disparand efectiv din numeroase zone, atat in ceea ce priveste cluburile de copii si juniori, cat si echipele de seniori. Vina poate fi aruncata, ce-i drept, pe scaderea indicilor de dezvoltare economica, concretizati prin somaj, scaderea nivelului de trai, lipsa banilor – un exemplu bun constituindu-l cazul zonei Vaii Jiului si a nordului Moldovei, care pentru multa vreme au fost coordonate importante pe harta rugbiului national. Dar, in acelasi timp, se poate vorbi si despre rea vointa si aparitia unei stari de blazare, de acceptare apatica a situatiei, nimeni nevrand sa realizeze ca sportul poate fi cel mai bun mijloc de popularizare a unei tari sau zone, investitiile in acest domeniu putand aduce dupa sine alte investitii aducatoare de profit si bunastare. Cazul, din pacate nu este similar doar sportului cu balonul oval, sportul romanesc per ansamblu fiind afectat de o criza fara precedent din care se ivesc, din ce in ce mai putin, posibilitati de salvare.
Daca in situatia altor sporturi lucrurile nu sunt deloc roz, despre rugby, in ciuda evolutiilor sale deloc onorante din ultima vreme, pare greu a se vorbi inca de o criza reala. Chiar daca masa de selectie scade cu procente importante de la o generatie la alta, inca avem reprezentanti intr-unul dintre cele mai puternice campionate ale lumii, in cel francez, si nu oricum, ci chiar la campioana en-titre, Perpignan – si aici ii numesc pe talonerul Marius Tincu si pe flankerul Ovidiu Tonita. De altfel, intreaga linie I a stejarilor este una bine reprezentata, alaturi de Tincu, gasindu-i pe Paulica Ion, Bogdan Balan, Pertisor Toderasc sau Petru Balan. Si atunci... ce nu merge, totusi, pentru ca in afara de Paulica Ion si Alex Manta, toti „strainii” nostri par mai degraba straini de rugby atunci cand imbraca tricoul nationalei? Cred ca raspunsul la aceasta intrebare, provizoriu si incomplet, dar cel mai bun raspuns pe care il putem avea acum, inceracand sa gasim o explicatie situatiei actuale, il gasim in lipsa de interes a jucatorilor. Eu unul, si sunt convins ca alaturi de mine mai sunt si alti iubitori de rugby care vad lucrurile intr-un mod similar, cred sincer ca Marius Tincu, Ovidiu Tonita, Bogdam Balan, Sorin Socol si altii ca ei nu vin la Nationala animati de dorita de victorie si de spirit de sacrificiu, ci atenti ca nu cumva sa se accidenteze si sa rateze primele de joc de la echipele de club. Pentru ei prezenta la campionatul mondial este, pe de-o parte, o plimbare interesanta, iar pe de alta parte bifarea unei statistici care poate avea relevanta pe piata transferurilor, atunci cand isi negociaza contractul cu vreo echipa de club. Calificarea este deci importanta, dar nu si modul in care este ea realizata. Cand te lauzi cu prezenta la Cupa Mondiala, nu trebuie neaparat sa spui ca ai realizat acest lucru de pe locul trei, dupa ce te-au batut atat Georgia, cat si Rusia si Portugalia.
Nationala de rugby, prin jucatorii, antrenorii si oficialii ei arata ca o echipa care nu mai merita nimic. Treisferturile sunt simple prezente pe foaia de joc, jocul cu piciorul este mai mult decat mediocru, lipsit de precizie si de inspiratie, tehnica manuirii balonului rudimentara iar la nivelul coordonatorilor de joc inteligenta este un lucru rar, chiar inexistent. Oamenii de placaj sunt tematori si lipsiti de forta, opt din zece dintre echipele cu care jucam putand sa bata fara nici un fel de problema linia apararii noastre – de fapt, cred ca suntem aproape singura echipa care nu placam cu centrii si care nu am reusit inca sa explicam aripilor ca rolul lor in teren este si unul defensiv (de parca pana acum ar fi reusit sa „rupa gura tragului” cu calitatile lor ofensive... sic!) Linia I este singurul compartiment cu a carei eficienta reusim sa ne mai laudam, puternica si stabila, dar lipsita atat de inteligenta, cat si de sprijinul pe gramada al liniei II, aceasta din urma chiar fara niciun fel de aport constructiv in jocul echipei, in majoritatea meciurilor neavand alta calitate decat discretia...
Meciul cu Rusia de la Soci ne-a aratat cu o franchete mai mult decat dureroasa pozitia in care ne aflam acum. Suntem o echipa speriata, fara osatura, un grup dezbinat in care individualismul egoist si grija pentru propriul sac de oase primeaza in fata interesului comun. Avem pulsee de entuziasm, de genul celui care ne-a facut sa remontam diferenta de zece puncte inregistrata la pauza meciului cu rusii, dar nu avem nici suficienta vointa si nici o cunoastere buna a jocului, ce poate fi dobandita numai prin antrenament si dragoste pentru acest sport, care sa ne propulseze mai sus. Pentru rugbistii nostri prezenta la nationala este o datorie pe care o duc la indeplinire fara nici un fel de tragere de inima, ca pe un lucru la care trebuie sa te inhami, traind cu sentimentul ca sunt multe alte lucruri mai importante de facut. Rusii ne-au dat o adevarata lectie de pasiune pentru rugby, dar si de joc modern – treisferturi rapide, care dezvolta forta in regim de viteza (aripile lor castigau metri buni de teren, in ciuda placajelor alor nostri) si linii II si III mobile si cu buna capacitate de reactie in faza defensiva. La acest capitol rusii au reusit chiar sa arate ca o echipa mare, placand bine si foarte devreme, nepermitand multe pase din pre-contact si pozitionandu-se in placaj cu un tempo mai devreme decat adversarul care receptiona balonul. Dar, mai mult decat atat, rusii ne-au aratat ce inseamna o echipa care chiar vrea sa mearga la campionatul mondial si care considera acest lucru o onoare mai presus de orice sacrificiu. De celalta parte, echipa Romaniei se imbata cu apa rece vasand cum va invinge Franta peste opt ani cu 15-0, cand de fapt e foarte probabil ca peste opt ani sa nu mai fim in stare sa invingem Rusia.