Prolog Six Nations - Italia si Scotia

Turneul celor Sase Natiuni bate la usa. Pentru echipele angrenate in competitie, acesta este cel mai important test inaintea Cupei Mondiale din aceasta toamna - de aceea interesul jucatorilor si tehnicienilor pentru pregatirea meciurilor va fi unul deosebit, aceste preocupari putandu-se concretiza in partide interesante si pline de neprevazut, asa cum, de altfel, numai Six Nations poate oferi.
Italia este una dintre echipele cele mai demne de respect. Cu o traditie aproximativ similara cu a noastra in ceea ce priveste jocul de rugby, italienii si-au propus, incepand cu anii 90 sa acceada la nivelul inaltei performante, printr-o restructurare a sistemului de selectie si a celui competitional. Un alt factor, deloc de neglijat, care a contribuit la ascensiunea rugby-ului italian in ultimul deceniu l-a constituit titularizarea masiva a italo-argentinuenilor, lucru vizibil si in actualul lot al „azzurrilor”, compus in punctele forte ale osaturii sale din sud-americani cu posibile origini din Mezzogiorno.
Multa vreme, italienii au trait si au crescut, ca si noi, de altfel, la umbra rugby-ului francez. Odata cu decizia comitetului Five Nations de acceptare a Italiei in competitie insa, in afara perioadei mandatului de doi ani al francezului Pierre Berbizier, inceput in 2005, la conducerea tehnica a echipei s-au aflat numai „sudisti”, neo-zeelandezii Brad Johnstone si John Kirwan in trecut, iar in prezent sud-africanul Nick Mallett. Iar rezultatele au fost in general bune, Italia avand o medie de cel putin un meci castigat in Six Nations si aducand in prim-plan jucatori de reala valoare. Mai mult, incepand cu anul trecut, ca o recunoastere a meritelor rugby-ului itaalian, doua echipe din peninsula au fost acceptate in Cupa Celtica – Treviso si Aironi, ambele cu rezultate modeste, dar asta doar deocamdata…
In sezonul trecut de Six Nations Italia a castigat un meci, 16-12 cu Scotia si a pierdut „la mustata” cu Anglia, 12-17. A urmat apoi un turneu de vara in Africa de Sud, unde a disputat doua partide, pierdute insa, in compania Springboks, marcand doua eseuri dintr-un total de 24 de puncte. In toamna, Italia a primit trei vizitatori – Argentina, Australia si Fiji, comportandu-se de aceasta data mult mai onorabil, pierzand greu cu Argentina (16-22) si cu Australia (14-32), dar castigand cu Fiji (24-16), gratie a opt penalitati transformate magistal de Bergamasco.
Ca orice echipa respectabila, Italia se bazeaza pe o foarte consistenta linie I, dominata de figura carismatica a lui Martin Castrogiovanni, dar si pe inspiratia unui inchizator de mare clasa, la un momendat nominalizat la titlul de cel mai bun jucator al planetei, capitanul echipei si a lui Stade Francais, Sergio Parisse. Treisferturile nu arata nici ele prea rau, aripa Mirco Bergamasco si centrul exterior Gonzalo Canale fiind doua dintre „piesele” cele mai grele ale echipei.
Italia poate produce surprize, dar poate fi si „ciuca batailor”. In comparatie cu forta Angliei, Frantei sau a Irlandei, „azzurri” au in continuare o echipa in care mai este mult loc pentru progrese, iar acest lucru ii face foarte vulnerabili. Chiar daca sunt convins ca vor arata mai mult decat bine pe alocuri, nu-i vad, in acelasi timp, mai sus de ultimul loc, mai ales ca, in acest an vor disputa „derby-ul lingurii de lemn” in deplasare, in Scotia.


Scotia care a continuat si in ultimele meciuri evolutiile ezitante, cu doua victorii in iunie impotriva Argentinei si cu una, in noiembrie, impotriva Africii de Sud. In rest, perspective deloc pe masura pretentiilor unei natiuni care altadata reusea triumful suprem in Turneu. Daca n-ar fi fost si Italia prin preajma, Scotia ar fi reusit, fara indoiala, un sir „istoric” de linguri de lemn de-a lungul unui intreg deceniu. Dincolo de componenta lotului, la nivel de individualitati superioara italienilor, dar destul de mult sub nivelul gelezilor, de exemplu, scotienii par sa sufere la capitolul tactic, jucand un rugby deloc in pas cu vremurile, de multe ori aratand ca o echipa „in curs de dezvoltare”, ca una care abia acum invata acest joc si nicidecum ca o natiune co-inventatoare a rugby-ului.
In acest an, Scotia va juca meciul contra Italiei acasa, ceea ce constituie un avantaj. Cu toate acestea e bine sa ramana precauta, deoarece este posibil sa prinda o gramada deosebit de motivata a italienilor, mai ales ca partida se va disputa in ultima etapa, dupa ce, probabil, ambele vor fi suferit infrangeri in linie, astfel incat meciul va fi unul decisiv pentru stabilirea codaşei din acest an a Turneului. Greul va cadea pe primele doua linii, cele care vor cauta penalitati bune de a fi transformate in puncte de catre Dan Parks, Phil Godman sau Chris Paterson. Iar aceste linii sunt unele deloc de neglijat, Allan Jacobsen, Ross Ford si Euan Murray, sustinuti din spate de de doi dintre Haynes, Gray, Mc Leod sau Kellock, acesta din urma desemnat capitan al echipei pentru acest turneu, fiind punctele forte ale unei nationale care, chiar daca nu prea mai reuseste performante notabile, isi are inca renumele unui grup care isi vinde foarte greu pielea. Totusi, ar fi o minune daca in acest an si in actualele conditii ale lotului, Scotia va reusi sa termine mai sus de locul 5. Cel mai probabil vor invinge Italia si se vor bate pe viata si pe moarte cu englezii, pe Twickenham, doar pentru a muri frumos…

Concluziile anului 2010 - Wallabies

De cand Robbie Deans a preluat Australia, putini au fost aceia care s-au aratat sceptici in fata viitorului stralucit al Wallabies, stiut fiind faptul ca magicianul din Canterbury este un tehnician inteligent si bine pregatit, dar mai ales capabil sa formeze echipe valoroase prin descoperirea maximului de potential la fiecare dintre elevii sai. Desi a fost invinsa in toate cele trei intalniri cu Noua Zeelanda si intr-un meci contra sud-africanilor, in Tri Nations, este evidenta cresterea de forma a Australiei, multi vazand deja viitoarea finala mondiala ca fiind una dintre Wallabies si All Blacks.
Australia a fost dintotdeauna o echipa care a impresionat. Trei finale de cupa mondiala jucate, dintre care doua castigate, par si acum ireale pentru o natiune in care „aussie ruls”, cricket-ul si rugby-league sunt atractiile sportive principale, rugby-union putand fi situat cu indulgenta pe un loc 4 in randul interesului australienilor pentru acest gen de indeletniciri competitionale. In plus, firea australienilor, de „larrikinis”, pentru care portretul lui Ned Kelly poate sta oricand deasupra tabloului reginei, nu-i recomanda in nici un caz pentru practicarea cu asemenea succes a unei intreprinderi in care rigoarea si disciplina tactica sunt coordonatele performantei. Cu toate acestea, australienii au aratat mai mereu ca una dintre cele mai frumoase echipe ale lumii, fiind autorii unor partide memorabile si redescoperind, de la o generatie la alta jucatori fabulosi.
Inaintea Tri Nations, Australia era cotata cu sansa a doua, multi indraznind chiar sa o aseze in spatele Africii de Sud, in special aceia pentru care dezastrul din anul 2010 al Springboks era de neconceput la o asemenea scara. Dupa preluarea echipei, la sfarsitul lui 2007 de catre Robbie Deans, multi au asteptat un reviriment spectaculos, sperand castigarea unui nou titlu Tri Nations, al treilea dupa dubla consecutiva din 2000 si 2001 ce a precedat teribilul an 1999, cel al triumfului mondial de la Cardiff. Australia insa nu a mai castigat Tri Nations, in 2008 obtinand trei victorii (dar si suferind o infrangere rusinoasa impotriva Springboks – 8-53, la Jo’burg), in 2009 situatia parand a se agrava, dupa doar o victorie si cinci infrangeri, pentru ca in 2010 Wallabies sa obtina doar doua victorii, plus una in afara turneului, dar contand, totusi, pentru Bledisloe Cup. Performante deloc pe masura pretentiilor unei duble campioane mondiale, dar exista ceva foarte bine cladit in aceasta echipa a Wallabies, ceva ce poate crea premizele pentru succes. Iar acest lucru bine cladit in constituie compartimentul median si treisferturile, incluzand aici, intr-un mod deloc ortodox si tactic, fundasul.

Gramada australiana este una care nu arata in nici un caz ca una in masura sa sperie. Cu o linie I pe care Italia, bunaoara, a dominat-o intr-un meci disputat pe 20 noiembrie la Florenta si castigat de Wallabies cu 32-14 si cu o linie II destul de stearsa, in care mai mult numele lui Nathan Sharpe si mai putin forma si abilitatile fiecarui component par sa o conteze la „impresia artistica”, australienii se prezinta de multe ori ca o echipa care nu se poate baza pe primele cinci tricouri. Imbunatatirea apare insa odata cu linia III, in care Elsom si Pocock formeaza o pereche de flankeri perfect comparabila cu aceea a neo-zeelandezilor sau a sud-africanilor, pereche inchisa destul de bine la nivelul numarului 8 fie de Richard Brown, fie de Ben McCalman.
Nimic insa nu pare sa se compare cu excelentul angrenaj - linie mediana-treisferturi. In cea mai pura traditie „aussie”, preocupati de agilitate si tehnica de manuire a balonului pe fondul schemelor derulate in viteza, Wallabies au prezentat in acest an cel mai bun joc de atac in faza a II-a de posesie, austalienii devenind cu adevarat redutabili, odata trecut „hop-ul” castigarii balonului de catre un cap de gramada de nivel mediu. Accidentarea indelungata a lui Fourie du Preez l-a impus pe australianul Will Genia ca cel mai bun mijlocas la gramada din lume, mobilitatea sa in jurul „melle”-ului si rapiditatea gasirii solutiilor tactice ideale impunandu-l ca cel mai util om al echipei sale. Cele mai interesante descoperiri ale australienilor provin insa de pe acea pozitie denumita de ei si numai de ei „utility back”, un fel de „strutocamila” – nici uvertura, nici centru interior, nici aripa si nici fundas, dar care presupune rapiditate, vigoare in jocul fizic si o buna acuratete a suturilor. Pe langa versatilii Adam Ashley Cooper, Berrick Barnes, Drew Mitchell si Matt Giteau, si-au facut loc Quade Cooper, James O’Connor si Kurtley Beale, fiecare dintre acestia avand capacitatea de a schinba cu usurinta partile si de a suplini cel putin doua pozitii specifice treisferturilor. Si, ca orice „ausiie”, mai trebuie pomenit excelentul joc de picior al tuturor, mai sus de tricoul cu numarul 9 neexistand nici un jucator in actualul lot al Wallabies care sa nu fie capabil sa execute penalitati din sut, sau sa transforme incercarile. Cei mai buni oameni, dupa Genia, cred ca pot fi nominalizati tinerii Kurtley Beale si James O’Connor, primul pentru rapiditatea sarjelor sale si excelentul joc de prinzator in propriul 22, iar al doilea pentru acuratetea executiilor de picior si insistenta sa de a se afla la locul si momentul potrivit, la capatul ultimei pase.

Toamna a decurs pentru Wallabies dupa deja cunoscuta reteta „una rece, una calda”. Dupa ce au incheiat luna octombrie cu o victorie smulsa in ultimele minute Noii Zeelande, la Hong Kong, intr-un meci contand pentru Bledisloe Cup, dar in afara Tri Nations, australienii si-au inceput turmeul european cu o victorie contra Tarii Galilor – 25-16, urmata de inca una, a rezervelor, inpotriva lui Leicester Tigers – 26-15. Dar, ca sa respecte traditia „calcatului in strachini”, au avut grija sa incaseze o mama samatoasa de bataie de la englezi, 35-18, intr-o partida care s-ar fi putut incheia chiar mai prost daca nu ar fi fost insistenta lui Beale, cel care a marcat doua eseuri in a doua jumatate a reprizei secunde, reducand astfel proportiile dezastrului de pe Twickenham. A fost un meci in care englezii au dominat la toate capitolele, primele doua linii ale gramezii gazdelor neavand adversari pe momentele de fixare pe intreg parcursul jocului. Autralienii au gresit, iar Toby Flood si-a rotunjit procentajul reusitelor la 100%, transformand in puncte toate loviturile de picior. Dupa dusul rece primit de titulari in meciul cu Anglia, a fost randul rezervelor sa „muste” gazonul, dincolo de Marea Irlandei, la Limerick, intr-un meci contra selectionatei provinciei Munster. Infrangere cu atat mai usturatoare cu cat, pe o ploaie si un vant de toamna autentica irlandeza, cel care a coborat furtuna in vestiarul Wallabies a fost chiar un australian, fost component al reprezentativei Seven, fundasul Paul Warwick, care a transat victoria de partea thomondezilor prin trei penalitati transformate si doua drop-uri (15-6). Cu doua victorii si doua infrangeri, „cangurii” paraseau insulele britanice pentru ultimele doua confruntari ale turneului, împotriva Italiei si Frantei. Azzurri au opus o rezistenta onorabila pe Artemio Franchi din Florenta, parand chiar sa domine pe capul gramezii, dar capituland la momentele placajelor liniei III si la sarjele treisferturilor australiene. Scorul final 32-14 pentru Wallabies, care priveau cu ingrijorare catre ultimul meci al turneului, de pe Stade de France din Paris, ingrijorare accentuata de faptul ca urmau sa aiba in fata cea mai buna linie I din Europa – Domingo-Servat-Mas, dar si un „compartiment de creatie” experimentat si foarte plin de idei, trasat pe axa mijloc-centru interior, compus din Morgan Parra, Damien Traille si Yannick Jauzion. Asadar, dilema lui Robbie Deans se adancea, intruca trebuia sa gaseasca solutia optima a evitarii, pe cat posibil, a confruntarilor prelungite la nivelul primelor doua linii, dar si de a depasi tactic un adversar caruia ii placea jocul in viteza, cu aripi sustinute adesea de centrul exterior. Titularizarea lui Aurelian Rougerie pe postul de centru exterior, in conditiile in care rugbistul lui Clermont are o lunga experienta de aripa, tradau intentiile lui Marc Lievremont si complicau planurile lui Deans. Se preconiza un meci in care victoria era a celui care alerga mai mult cu balonul si care gresea mai putin in momentul posesiei. Totul a mers insa ca un vis frumos pentru Wallabies, care au prins cea mai buna zi a anului, castigand cu un incredibil 59-16, prin marcarea a nu mai putin de 7 eseuri, Drew Mitchell reusind un hat-trick pe care nu-l va uita multa vreme – nici el, si nici adversarii francezi.

Desi pare bizar sa spun ascest lucru, urmarind tabla scorurilor inregistrate de australieni in sezonul trecut, se poate remarca o crestere consistenta a formei jucatorilor si a filosofiei de joc, neo-zeelandezul Deans parand a fi foarte aproape de a gasi o formula ideala pentru abordarea meciurilor de la Cupa Mondiala. Singura problema ramane rezolvarea hibelor existente in jocul primelor doua linii. Timp insa mai este, cu atat mai mult cu cat urmeaza un sezon de Super Rugby, competitie in care Australia va participa in acest an cu inca o echipa – franchiza celor din Melbourne, denumita cat se poate de „aussie”, Rebels, dar si inca o editie de Tri Nations. Asta inseamna ca paleta de optiuni a selectionerului devine mai larga, intrucat exista atat motivatie, cat si interes in marea insula de la antipozi in perspectiva interesantelor confruntari din aceasta toamna.