Concertu' lu' Madona

Nu, nu, nu…! N-am fost la concert… Sufar de agorafobie, niciodata nu support mai mult de cinci persoane in jurul meu fara sa-mi tremure mainile. Au fost in schimb colegele mele, birocratele, care mi-au povestit ceea stia deja toata lumea…adica ca a fost nashpa, din punct de vedere muzical, organizatoric si… si nashpa, in general.
Colega Diana este o colega cu gusturi in materie de muzica. Am intrebat-o de ce se duce, mai ales ca a dat pe bilet 160 de lei, o suma pe care poti s-o convertesti foarte usor intr-o sticla de Jack si in trei grame de ierburi verzi, ceea ce inseamna mai mult „fun” decat sa asculti tristeturile „divei”. Ea mi-a spus ca din curiozitate, ca oricum n-o s-o mai vada pe Madonna a doua oara, chiar daca ar fi sa mai vina… Argument just, din punctul meu de vedere, dar asta si datorita faptului ca dansa, Diana, nu Madonna, nu obisnuieste nici spirtoase si nici fumuri tari. Asadar, Dina are o scuza… Restul insa, desi s-au bulucit mai ceva ca la moastele sfinte, s-au plans ca totul a fost sub asteptari…

Si la ce altceva s-ar putea astepta publicul. Madonna nu este decat un produs publicitar, bun de inghitit pentru imbecilii care consuma hamburgeri, beau cola, se imbraca ca toata lumea, pentru ca asa este „la moda”, sunt mediocrii si in general fara nimic in cap, se apuca de fumat, ca asa este „cool”, dar fumeaza numai „ultralights” si socializeaza pe facebook, convinsi deja ca hi5 este numai pentru cocalari. Muzical, Madonna este zero… numai sclipici si cioburi colorate. A inceput cu o imagine de rudie-girl made in New York, un fel de Cyndi Lauper, dar mult mai artificiala, a continuat cu o atitudine ultra-erotica de Marilyn Monroe esuata in pornografia anilor 90, pentru ca, odata cu noul mileniu sa devina modelul conceptului de diva postmodernista, doar o imagine si atat, fara nici un mesaj cultural sau artistic de transmis, expresia unui consumerism imbecil transbordat de la toale de plastic si junk-food in vagonul incapator al culturii de mase. Intocmai ca si Kylie Minogue, Beyonce, Rihanna sau Andreea Balan… Pe langa „activitatea muzicala”, Madonna s-a ocupat si de filme, si aici nu ma refer doar la relatia maritala cu Guy Richie, care dovedeste inca o data lipsa proverbiala de inspiratie a englezoilor in materie de muieri, ci la filmele acelea ridicole si incredibil de proaste, mai proaste chiar decat filmele cu Elvis. Si nu in ultimul rand, ar mai fi proiectele „sociabile” ale divei, dupa cum spunea fatuca de la proteveu care adulmeca avioanele de pe Baneasa, cautand sa-si dea seama in care s-ar putea afla Madonna, proiecte concretizate in doua-trei vizite in Africa, poze cu copiii infestati cu HIV si cu virusul malariei si printr-o tentativa nereusita de a achizitiona una bucata copil subnutrit, dupa modelul domnului si doamnei Angelina Jolie. Daca ar fi prospectat mai bine piata, asa cum au facut domnul si doamna, si-ar fi dat seama ca in Asia este atat mai ieftin, cat si oferta mai variata, in plus avand si posibilitatea unei mediatizari mai bune, pentru ca acolo exista mai multe televizoare si canale media decat in Africa. Avand, insa, un PR de cacat, a trebuit sa se multumeasca doar cu simpatia publicului cretinoid fata de lacrimile ei de mama indurerata…

Dar sa lasam, vorba lui Costi Ionita, „rautacismele” si sa ne focalizam atentia asupra evenimentului si asupra mediatizarii lui…
Cu aproximativ o saptamana inainte, a inceput balamucul mediatic: cine este „diva”, cum a crescut ea intr-o familie cu noua frati si o singura pereche de pantofi, cum a ajuns ea „regina muzicii pop”, dar si „regina sexului”, cum a dat-o dansa „cotita” pe Kabala („o religie foarte la moda la Hollywood”, ca s-o citam din nou pe pisica de la proteveu), cum a socat ea lumea cu videoclipul piesei „Like a Prayer”… P-asta, ultima, chiar n-am inteles-o… Pentru cei care nu cunosc videoclipul, este vorba despre un negru pe care-l caftesc niste albi, intr-un decor de anii 50 si care se metamorfozeaza intr-un personaj cristic, alaturi de care, spre finalul piesei, Madonna canta si danseaza. Videoclip prost, melodie proasta - Sandra, de exemplu… stiti voi, aia creatza maritata cu Michael Ctretzu, canta mai bine… In plus, nu vad ce-i asa de socant in mesajul melodiei… De la Tecora, la Nelson Mandela, albii i-au tot caftit pe negrii. Lucru regretabil si dezonorant, cu atat mai mult cu cat albii obisnuiau sa-si dea, intre un autodafe si o tranzactie cu sclavi, „impresii” de crestini prea-piosi. Dar asta tine de trecut, intrucat albii si-au bagat, cel putin la nivelul atitudinii politice, mintile in cap, au abolit sclavia, au desfiintat apartheidul, au promovat drepturile civile si au ales primul presedinte de culoare al Americii. In 1989, anul lansarii piesei, societatea mondiala nu mai tinea cont de diferente de rasa sau de religie… Ce-i drept, Mandela inca era in inchisoare, dar asta nu avea nimic a face cu Ku Klux Klan, cruci arse sau Oxford Town sau chestii despre care vorbea Madonna in „Like a Prayer”. Probabil ca la acea data Madonna habar nu avea de cine este Nelson Mandela, situatie care probabil persista si acum... Asa ca, pe langa calitatea precara a materialului discografic si a videoclipului aferent, mai gasim si niste chestii la moda in tineretea lui Marley sau a lui Bob Dylan, nicidecum pe finalul epocii disco. Poate si din cauza asta Madonna s-a desteptat relativ repede si si-a dat seama ca pornul este mai profitabil decat „bullshit”-urile alea cu albii cei rai si negrii cei baturi de soarta. Drept pentru care s-a orientat catre cinematografia porcoasa, filmand „In pat cu Madonna” si „Body of Evidence”, productii premiate cu Zmeura de Aur, un fel de cele mai de rahat filme” ever made”…
Dar iar ne-am incurcat in amanunte nesemnificative si am omis spectacolul in sine… Diana, saraca, s-a plans de praf, cozi la toate – de la bauturi, pana la toalete, de sonorizare proasta, de faptul ca trei sferturi din public nu vedea nimic si, mai grav, de faptul ca, in afara de coregrafie si de beculete coorate, din punct de vedere muzical, spectacolul nu i-a transmis absolut nici un fel de emotie. Doar praf si nervi… Cam ca la spectacolele pesedeului, cu mici, bere si Marian Vanghelie, doar ca platesti 50 de euro! Cand a ajuns acasa, biata fata, era mai plina de praf decat lada de zestre a bunicii, pentru ca idiotii de organizatori nu s-au gandit absolut deloc de unde vine faima Bucurestilor de cel mai imputit oras din Europa… Se gandeau, probabil ca din cauza ca scuipa tiganii coji de seminte pe jos.
Singura multumita de concert a fost Nikita, cea care, in timp ce deplangea soarta unui pedofil ajuns de la parnaie in pragul suicidului, la emisiunea lui Cabral de pe acasateve, a tinut sa precizeze: „… sunt la o prietena care are apartament langa parcu’ Izvor si stam la geam s-o vedem si noi pe Madonna ca… vorba aia… nu putem sa pierdem o artista de talia ei!”…

"Blackdisloe Cup"

Bledisloe Cup reprezinta seria cea mai importanta a turneului celor Trei Natiuni. Intalnirile anunale dintre Australia si Noua Zeelanda au loc incepand cu anul 1931 si isi poarta numele in onoarea Lordului Charles Bathurst Bledisloe, guvernatorul de atunci al Noii Zeelande, un mare iubitor de rugby si unul dintre marii protectori ai acestui sport. Noua Zeelanda a castigat 37 de meciuri, Australia 12, in vreme ce doar 4 partide s-au incheiat la egalitate. Pentru ambele echipe, Bledisloe Cup inseamna pasiunea suprema si fructul unei rivalitati sportive istorice, neexistand onoare mai mare pentru vreunul dintre componentii celor doua echipe, decat castigarea acestui trofeu.

Meciul de sambata de la Sydney era unul decisiv pentru ambele echipe, pierzatorul nemaiavand nici o sansa la castigarea turneului. Presiunea exercitata atat de acesta situatie, cat si de modul autoritar in care sud-africanii au castigat primele trei intalniri au indus o stare de crispare combatantilor de pe ANZ Stadium, ambele echipe afisand un joc defensiv lipsit de spectaculozitate, presarat cu numeroase erori tehnice si lipsuri de inspiratie in fazele decisive. De semnalat revenirile lui Dan Carter, pentru All Blacks si a lui Rocky Elsom, pentru Wallabies, lucru vizibil de ambele parti, uvertura neo-zeelandeza marcand 14 puncte, in vreme ce flankerul australian a fost cel mai bun aparator al echipei sale, cu 12 placaje reusite. Un alt lucru de remarcat a fost titularizarea ca fundas a lui Jimmy O’Connor, tanarul australian fiind insa departe de evolutia buna din meciul precedent, cel contra Springboks. Unicul eseu al meciului a apartinut neo-zeelandezilor, acestia culcand balonul in terenul de tinta in minutul 64 prin centrul Ma’a Nonu. Desi au condus aproape pe tot parcursul jocului, australienii au gresit in minutul 78, la scorul de 18-16 in favoara lor, facand cadou vecinilor din Insula Neagra o lovitura de pedeapsa aproape centrala, la aproximativ 30 de metri de buturi. Dan Carter nu rateaza, iar Noua Zeelanda castiga Bledisloe Cup, obligandu-l pe primul ministru al Australiei sa poarte toata saptamana o cravata cu insemnele All Blacks, ca urmare a pariului pierdut in fata omologului sau neo-zeelandez.

Mai multe nu ar mai fi de spus despre aceasta partida, intr-atat de „antrenanta” incat, pe la jumatatea reprizei secunde mi-a provocat o toropeala usoara in urma careia mi s-a „rupt filmul” pentru vreo zece minute… Sambata ii vom vedea din nou pe teribilii Springboks, care isi incep seria de trei partide in Australia si Noua Zeelanda. In primul meci, la Perth, pe Subiaco Oval, terenul de casa al franchizei Western Force, sud-africanii vor infrunta o echipa australiana iesita total din carti, dar cu un orgoliu intr-atat de ultragiat incat o poate face mai periculoasa decat un leu ranit. De aceea, este foarte posibil sa asistam la o amanare a bucuriei sud-africanilor provocata de castigarea celui treilea titlu Tri Nations.



Prezentarea trofeului inaintea meciului de catre capitanii Richie McCaw si George Smith


Cei doi oameni ai meciului - Dan Carter si Matt Giteau



Lupta aeriana intre Richie McCaw si Adam Ashley Cooper


Try!


Richie McCaw zburand cu balonul


Placaj in tusa al lui Dan Carter asupra lui Jimmy O'Connor


Matt Giteau strapungand apararea adversa


Rugby aerian



Sfarsitul meciului


Bucuria oamenilor in negru...





... si tristetea lui Nathan Sharpe


Primul ministru al Noii Zeelande "incoltit" de niste huligani

Basescu... intre spritz, femei si poporul sau

Nu-mi este simpatic Basescu. N-am nimic personal cu dansul… sta mai degraba in firea mea politica de anarhist cumsecade sa ma zburlesc in fata oricarei forme de autoritate si sa privesc cu scepticism pe orice muritor care se-si aseaza pe frunte sau sub fund coroane, tronuri sau alte simboluri ale puterii lumesti. Cu toate acestea, recunosc ca l-am votat, tradandu-mi in acest fel principiile si conceptiile despre lume si politica. N-am votat decat o singura data in viata mea, desi am aproape 30 de ani si ocazii am tot avut, ca doar traim intr-o democratie in care practicile electorale sunt la mare cinste, alaturi de chefurile cu manele, si ca orice imbecil patologic am votat din convingere… Nu stiu cum i-a reusit, dar chiomparliul m-a „imbarligat” pana la urma, astfel ca m-am dus la sectia de votare si i-am pus ştampila pe mecla, sprand ca tot raul din aceasta tara, din aceasta lume chiar, sa dispara sub rasuflarea etilica a Basescului. Raul n-a disparut insa, iar eu m-am vazut pus in situatia de a admite ca pe masura ce imbatranesc, devin tot mai prost…

Evolutiile ulterioare ale Baselului m-au determinat insa sa trag niste concluzii… cel putin interesante. Trebuie sa precizez din capul locului ca mi se rupe de politica lui si a pedeleului… Stiu doar ca partidul este fost membru al Internationalei Socialiste, sub conducerea lui Petre Roman si se numea PD (Partidul Democrat). Dupa care, in urma puciului basescian, Roman a fost inlaturat iar partidul a inceput s-o cotesca spre dreapta, pentru ca era la moda sa te dai pro-european de dreapta, dar si pentru ca puteau, la o adica, sa reprezinte interesele noii clase cripto-securiste de imbogatiti post-revolutionari, erijati in afaceristi de succes, care, desi au supt cu totii de la tzatza generoasa a partidului securisto-comunist, au vazut un act foarte profitabil, dar si trendy-fancy, in a te recomanda capitalist si neoliberal. Scarbiti de jocul dublu al pedeilor (actual pedelei), Internationala Socialista a considerat oportun sa le dea un sut in cur si sa-i lase sa se descurce singuri. Iar pedeii s-au descurcat, nefiind pana acum patru ani, niciodata la guvernare, dar nici in opozitie, practicand un joc de-a curul in doua luntrii, cand dandu-se in barcuta PSD-ului (cu care, vorba aia, este de-o mama… sau, mai bine zis, de-o Bunicuta), cand cu dreapta liberala. Daca stam sa privim istoria lipsita de glorie si bun simt a partidului portocaliu, avem imaginea unei formatiuni inconsecvente, ariviste, fara onoare si promotoare a interesului de gashca, mai precis a gashtii din jurul prezidentiabilului. Intr-un cuvant ii dispretuiesc atat de mult incat de cele mai multe ori si uit ca exista. Cu Basescu, situatie e insa alta… Daca personaje precum Boc, Videanu, Pogea, plus restul muierilor politice nu starnesc decat scarba si chiar mila pentru starea lor de predominanta servitute si permanent pupincurism la adresa „tatucului” cu fruntea lata, Basescu reuseste de multe ori sa enerveze sincer, reusind in cateva randuri sa ma revolte intr-atat incat l-am considerat chiar, de cateva ori, singurul responsabil pentru starea de paupertate morala si materiala a acestei tari.

Se spune despre dom’ presedinte ca-i cam plac spirtoasele, dar chiar daca ar fi adevarat, asta n-ar fi o problema… Si Winston Churchill era alcoolic si cu toate astea a scos invingatoare din razboi o insula a Marii Britanii care la un moment dat parea sa se scufunde la propriu sub bombardamentele aviatiei germane, in cel de-al doilea razboi mondial. Problema lui Basescu este aceea ca, spre deosebire de alti betivani, el nu este unul simpatic… Stie sa rada la toate glumele de cacat, scotand inflexiuni ale vocii specifice copiilor nascuti cu deficiente de memorie, dar tot lipsit de umor ramane. Atat de lipsit de umor, incat imediat poate sa-i „sara capsa” si sa te faca „gaozar” sau „tigan imputit” daca sesizeaza la tine atitudinea tendentioasa a unui „tonomat pa ieuro”… In plus, nici nu stie sa-si aleaga partenerii de pahar… Cand nu iese cu nevasta-sa la nu stiu ce terasa de pe litoral, sa bea un spritz de vara si sa danseze o macarena, iese cu Gigi Becali… si cu asta am cam spus totul… Aveam impresia falsa cum ca Basescu este un chefliu simpatic, volubil si interesant, dar nu-i adevarat… Daca nu s-ar fi „ajuns”, ar fi fost doar un „white trash”, alcoolic si mitocan, care si-ar fi batut la betie nevasta si copii, ar fi baut banii de paine si de intretinere si ar fi umblat pe sapte carari, cu slitul descheiat…

Apoi sunt muierile… sau cum le numesc gurile rele atat din opozitie, cat si din randul partenerilor de guvernare, „curvele lu’ Basescu”. Dintre acestea nu ne vom opri decat asupra lui Nutzi Udrea si Monicai Ridzi. Daca Nutzi Udrea mai merge de-un „clei”, scoaba ai-lalta e total lipsita de… Dar nu despre asta e vorba…
Despre Nutzi Udrea se stiu relativ putine lucruri… Este blonda, este inculta, a terminat o facultate particulara de cacat, umbla zvonul c-ar fi fost curva, se imbraca ca o pitipoanca de Crangasi, este nevasta lui Dorin Cocos si amanta Baselului. Barbata-su… Cocos nu Basescu, este un om lipsit de onoare, dubios si, probabil, impotent. Nu spun aceste lucruri din rautate, ci dintr-o revolta izvorata din solidaritate masculina, neputandu-mi inchipui ce fel de om este acela care, in primul rand, se insoara cu o dama de moravuri dubioase, pentru ca apoi s-o vare in patul „sefului”, pe atunci doar primar al Capitalei, pentru trei parcari si doua borduri. Trebuie sa fii degenerat sa accepti un asemenea lucru… De ce nu-i trimiti zilnic cate trei femei, una dimineata, una la pranz si una seara? Chiar trebuie sa-i dai nevasta?... Parca suntem in evul mediu… Numai atunci, cand seniorul tau avea o erectie spontana, ii puneai la dispozitie cea mai la indemana muiere, care de cele mai multe ori era nevasta, in speranta ca te va tine minte si-ti va da ca rasplata un cal de rasa si vreo doua-trei sate de iobagi… Dar cine suntem noi sa intelegem apucaturile amoroase ale celor prea-inalti…? Iar Basescu, dupa ce-i „scapa” una-doua prin locurile moi Nutzichii, in loc sa-i lase doua bancnote de 100 de RON pe perna, ii creaza minister si o face ministresa… Ai zice ca astia n-au vazut pizda in viata lor, la cat sunt de disperati – unul o ia de nevasta, altul ii face, din pamant din iarba verde, minister… Cat de nefutut trebuie sa fii, ca sa faci politica cu pantalonii in vine!? Din punct de vedere politico-sexual, Basescu sfideaza patologicul... Probabil ca nu a primit suficient piept cand era mic…
Cealalta muiere, nici macar curva nu reuseste sa fie… Monica Ridzi este atat de lipsita de feminitate si pare… atat de vai de capul ei… incat emana acelasi sex-appeal ca un pui de pisica abia scapat de la innec. Ministra… sau, pardon, fosta ministra a tineretului si sportului, desi n-a purtat in viata ei un trening si nici tanara nu cred ca a fost vreodata, Monica Ridzi a reusit performanta de a fi primul ministru demis si pe cale de a fi trimis la puscarie pentru un matrapazlac de cateva sute de mii de euro (suma care-i face, probabil, sa rada si cu curu’ pe toti smecherii care au gaurit cu zecile de miloane bugetul national) si care, culmea ironiei, a fost demascat de un ziarist sportiv de mana a saptea, care abia daca-si scotea banii de tigari scriind osanale la curu lu’ alde Gigi Becali, si il numin aici pe Catalin Tolontan. (Eu n-am citit nimic scris de asta… Scrie, macar, corect gramatical?) De data asta, Basescu s-a comportat ca un adevarat barbat – daca a vazut ca n-o poate scoate „basma curata” pe madama, s-a distantat de ea, recomandand organelor de ancheta sa actioneze profesionist si in spiritul legii, desii domnul Tibi, consort al Monicai si primar al Pertosanilor, a fost unul dintre sustinatorii financiari ai campaniilor electorale ale familiei Basescu, atat ale aluia batran, cat si a analfabetei aleia mici, cu creierul aburit de bashini de Bamboo… Desi prapadita de Ridzi si-a pus pielea la saramura s-o scoata europarlamentara pe „fata lu’ tata”, desi Basescu a profitat de banii familiei Ridzi, obtinuti prin contracte cu statul si redirectionati catre partidul basescian, cand a fost vorba sa-i sara in aparare si sa spuna de la inaltul scaunului prezidential „Totul e minciuni… inventate de moguli!”, Baselul a dat-o cotita, transmitandu-i nefericitei ex-ministrese un incurajator si plin de compasiune „Sugi pula!” Ca orice mascul alfa, prezidentul a dat de inteles familiei Ridzi ca valoarea ei in partid, apreciata dupa criterii sexuale, este aceeasi cu a unei babe rancede.

Pe langa femei si spritz, prezidentului ii mai plac si prietenii… Dar nu aia critici sau potentiali critici… pentru astia poate, cel mult sa verse o lacrima atunci cand le trage scaunul de sub cur si-i trimite la balamul, sa se caute prin scafarlie… Lui ii plac prietenii astia sinceri, care-i torna in pahar si ii canta romante dragi, de incep sa planga si sticlele de pe masa… prieteni ca Boc, Videanu, Cocos, Blaga si… ca restul pedeleului. De fiecare data cand privesc la raportul dintre Basescu si partidul sau, imi vine in minte o vorba de-a lui Dumitru Sechelariu, carte Gigi Becali: „Ba, Gigi, ba… sa nu uiti asta… Tu nu ai prieteni, ai doar slugi!” Mai mult, are o capacitate pe care numai Snoop Doggy Dogg o mai are, anume aceea de a-i transforma pe toti in curvele sale, cu singura diferenta ca amicul de peste ocean isi manifesta magnetismul farmecelor sale numai in ceea ce priveste femeile. Lui dom’ presedinte, pe langa muieri, ii mai plac si intelectualii… sau „intelectualii mei”, cum obisnuieste sa le spuna in discutiile sale particulare, parafrazand-o pe Elena Ceausescu. Drept care, „intelectualii lui” devin euro-parlamentari iar acestia, drept multumire, ii compun o oda in care il compara cu Corneliu Coposu… cam asa cum ai facut matale, dom’ profesor Preda! Pentru ca pe dom’ presedinte nu-l iubeste doar societatea, ci si societatea civila…
Sunt curios cum or sa se comporte pacalicii astia in momentul in care jupanului o sa-i sara caciula de pe cap, o sa piarda alegerile si o sa inceapa sa bata salile tribunalului, in incercarea de a fenta puscaria. Pentru ca Basescu, de cand si-a inceput cariera politica, nu si-a facut nici un prieten, doar relatii bazate pe interes, dar nici un adversar onorabil, care sa-l respecte si pe care sa-l respecte, nefiind capabil decat de tradari, machiavelicuri si smenuri politice. Din pacate pentru el si pentru elita politica pe care o reprezinta, cand va fi in genunchi, nu va fi demn de onoarea invinsilor… Va fi legat de coada unei iepe nebune si tarat prin colb. Iar cei care vor da bice iepei vor fi poate chiar aceia care astazi ii zambesc plini de servitute…

No more Waltzing Matilda...

Intotdeauna este greu sa dai un pronostic inaintea unui meci dintre Africa de Sud si Australia. Rivalitatea lor incepe dinanul 1933, cand Wallabies efectueaza primul turneu in Africa de Sud, pentru o serie de cinci meciuri, la capatul careia sud-africanii au iesit invingatori cu scorul de 3-2. De atunci, s-au disputat 66 de meciuri intre cele doua echipe, Springboks castigand 39, Wallabies – 26, o singura partida incheindu-se la egalitate. Ambele echipe sunt singurele din lume care se pot lauda cu cate doua titluri mondiale castigate, nici una dintre ele nesituandu-se vreodata mai jos de locul 5 in clasamentul IRB.

Cu toate acestea, in ciuda unor pronosticurilor „amabile” care creditau si Australia cu sanse la victorie, meciul de sambata a avut un istoric simplu si previzibil. Wallabies au inceput bine – foarte bine chiar, marcand eseu chiar in primul minut, prin fundasul Adam Ashley-Cooper, Matt Giteau trecandu-si in cont punctele transformarii. Era minutul 2 si australienii pareau capabili sa produca o surpriza in fata Springboks, care veneau dupa doua saptamani deosebit de grele, in care jucasera dubla impotriva Noii Zeelande. Pana la pauza insa, sud-africanii si-au revenit, reusind sa marcheze un eseu, prin Victor Matfield, cinci lovituri de pedeapsa si un drop-goal, prin uvertura Morne Steyn. Scorul inregistrat pe tabela, 23-10, arata faptul ca Springboks controlau jocul, singura intrebare planand asupra diferentei finale de scor, nicidecum asupra victoriei. Australienii erau deja afectati de cele doua eliminari de cate 10 minute, dictate in minutele 34 si 36 impotriva lui Mat Giteau si a flankerului Richard Brown, dar mai ales de numeroasele greseli in aparare si in tuse. Lipsa de inspiratie a flankerilor Smith si Brown, slaba reactie in aparare a centrilor Barnes si Mortlock, „croiti” mai degraba pentru atac, precum si slaba coordonare in tuse a cuplului aruncator-prinzator, Stephen Moore-Nathan Sharpe, au facut din echipa Wallabies o victima a propriilor erori, in repriza secunda acestia incasand inca 6 puncte din penalitati, transformate pentru Bokies de acelasi Morne Steyn, plus un cartonas galben, primit de flankerul George Smith. Desi au marcat inca un eseu, prin Matt Giteau, australienii au plecat invinsi de la Cape Town cu 29-17, diferenta mai mica, oricum, decat diferenta de valoare relevata de jocul prestat. Australia are dupa doua meciuri un singur punct, „ciupit” ca bonus defensiv in urma intalnirii cu Noua Zeelanda. Lipsa alternativelor pentru intarirea lotului, absentele flankerilor Rocky Elsom si Phil Waugh, mai buni in aparare decat George Smith sau Richard Brown, precum si a lui Lote Tuqiri – aripa de origine fijiana incheindu-si contractul cu federatia australiana, creeaza imaginea de perdanta sigura in acest an a echipei Australiei. In plus, mai este si accidentaea capitanului Stirling Mortlock, acesta putand fi indisponibil pentru partidele viitoare. Urmatoarele trei meciuri le va juca pe teren propriu, unul impotriva All Blacks si doua impotriva sud-africanilor, urmand sa incheie turneul in deplasare, la Wellington. Vor obtine, probabil, o victorie, personal indraznind chiar un pronostic – cel putin 4 puncte si cel mult 5. Pe de alta parte, australienii sunt imprevizibili, putand oricand sa contrazica chiar si pe cei mai abili pariori…
Week-end-ul acesta este pauza in Tri Nations, urmand ca pe 22 august, la Sydney, Australia sa intalneasca Noua Zeelanda. Este o sansa pentru ambele echipe sa-si dreaga imaginea serios sifonata in urma meciurilor cu sud-africanii. Citeam zilele trecute ca in parlamentul de la Wellington s-a discutat intr-o sedinta extraordinara situatia All Blacks, dar si faptul ca Dan Carter va reveni in prima echipa, iar pentru australieni aceste vesti nu pot fi deloc imbucuratoare… Dar, dupa cum spuneam, Wallabies au fost mereu capabili de figuri frumoase, astfel incat nu putem decat sa asteptam cu interes meciurile urmatoare…


Jimmy O'Connor evitand placajul lui Victor Matfield


Tatafu Polota-Nau inaintand impetuos prin apararea sud-africana


Pierre Spies, unul dintre cei mai buni sud-africani de pe teren, "tamponandu-l" pe Richard Brown


Matt Giteau si Richard Brown ispasindu-si pacatele...


Drop-goal a la Morne Steyn


Bakkies Botha si "Beast" Mtawarira pregatindu-se sa-l inalte in tusa pe "Big" Vic


Jean de Villiers in lupta pentru balon cu Berrick Barnes


Placaj marca Heinrich Brussow


Pierre Spies in lupta cu aproape intreaga inaintare a Wallabies

Ispravile lui Batman in partidul republican

Am vazut si eu, ca tot omul, ultima gaselnita a fortelor reactionare de peste ocean, refractare la politicile de deschidere si consens inter-confesional si inter-rasial, precum si la cea de intr-ajutorare tovaraseasca intre diferitele clase care alcatuiesc societatea americana, promovate de presedintele Barack Obama – caricaturizarea imaginii sale pana la asemanarea cu personajul Joker din „The Dark Knight” (vezi foto). Asta pentru ca, sustin fortele reactionare, presedintelui ii place sa „o arda” cu fratii lui africanii, are „neobrazarea” sa sustina ca islamul nu promoveaza violenta si terorismul si, mai ales, are tendinta de a fi risipitor si de a arunca banii castigati din greu, cu sudoarea milioanelor de chinezi, pakistanezi, indieni si bangladeshi angajati cu contracte de colaborare de catre companiile multinationale cu sediile pe Wall Street, pe programe de protectie si investitii sociale, riscand sa transforme America, Doamne fereste!, intr-o Suedie sau Finlanda… Asa ca, au stat dansii si s-au gandit cum sa-i spuna prezidentului… I-ar fi spus „nigger”, asa cum probabil il numesc in discutiile particulare, dar si-au dat seama ca o societate atat de sensibila la chestiunile legate de corectitudinea politica, ca societatea americana, nu ar inghiti usor asemenea vorbe grele. Asa ca i-au spus „socialist”, care in limbajul democratiei de pe-acolo s-ar traduce intr-un soi de „ma-ta-i curva!”.

Niciodata n-am inteles de ce americanii fac atatia clabuci la bot cand vine vorba de socialism. Pana la urma, ce-i asa de rau in socialism si cei asa de bine in capitalism, de au ajuns toti prostii sa se inchine la el mai mult decat la icoane? Eu sunt socialist si mereu am recunoscut acest lucru. Socialismul mi se pare mult mai uman si cu efecte mai benefice ca liant social decat capitalismul. Acesta din urma propune egoismul si dorinta de inavutire prin orice mijloace ca reteta a implinirii absolute, prezinta lumea ca pe un spatiu al concurentei acerbe, dupa tiparul „dog eat dog”, promoveaza consumerismul si corporatismul si substituie libertatile politice calculelor de natura economica. Alaturarea falsa a liberalismului politic principiilor liberalismului economic este doar o minciuna a dreptei, o ideologie la fel de falsa precum cea in care comunismul de dreapta foloseste in discursul sau termenul de „democratie”. Liberalismul politic acopera, in spatiul doctrinar contemporan, o buna parte a principiilor social-democrate (sau socialiste, daca vreti!), din acest motiv, americanii si britanicii considerand liberalismul mai degraba un curent de stanga. Din punct de vedere economic, liberalismul este insa un lup in piele de oaie, folosindu-se de democratie pentru maximizarea profitului economic. Acest lucru nu ar fi o problema, pentru ca, pana la urma, toti ne dorim sa traim in societati prospere, daca nu s-ar promova individualismul la rang de ideologie. Astfel incat, capitalistii liberali doresc progresul economic pe calea individualismului, fara sa se gandeasca la faptul ca, in final, pestele cel mai mare ii va inghiti pe cei mai mici, triumfand, in cele din urma, conceptia despre „drept si libertate” a celui mai puternic. Acest lucru poate fi vazut in corporatismul modern, forma de organizare economica si sociala care prefigureaza sfarsitul capitalismului, in cadrul careia, respectandu-se principiul „concurentei pe o piata libera”, companiile cele mai mari le inghit pe cele mai mici. In final rezulta structuri de tip monolit, in care accesul produselor pe piata, reglementarea nivelurilor de pret si aria de optiuni ale consumatorilor vor fi stabilite strict de corporatia care domina piata. Nu se poate spune, asadar, ca drumul spre iad nu este pavat cu bune intentii! De asemenea, de la acest punct, nu vad cum „democratia” si „libertatea” nu sunt ninic mai mult decat simple vorbe in vant, folosite, eventual, doar ca sloganuri pentru mobilizare electorala, asta atata timp cat se vor mai considera necesare alegerile libere si nu se va considera mai degraba oportuna luarea deciziilor politice in cadrul consiliului de administratie al Companiei.

Desi pare orwellian, un astfel de scenariu este in conditiile noii ordini mondiale unul perfect realizabil. Este de notorietate, deja, influenta pe care marile companii americane o au asupra luarii deciziilor politice la nivelul executivului si banuiesc ca nimeni nu mai este atat de natarau incat sa creada ca ultimele conflicte din Irak si Afganistam in care sunt implicate Statele Unite au izbucnit din cauza ca ultra-consevatorii lui George Bush Jr. (un fel de natinalisti, gen Romania Mare, dar cu vederi economice de dreapta) nu mai puteau sa puna noaptea geana pe geana din cauza amenintarilor teroriste venite din partea unor crescatori de capre si nici din cauza grijilor pentru popoarele oropsite sub regimul lui Saddam Hussein ori al talibanilor afgani. Inchisorile CIA, abuzurile armatei americane si ale firmelor de securitate care au concesionat servicii de paza si protectie in zonele de conflict, sutele de „suspecti” incarcerati fara nici un temei legal, in virtutea unor „ordine secrete” sunt doar cateva dintre dovezile acestor griji. Si totul pentru ca masinaria energetica americana, aflata in totalitate sub controlul companiilor private (pentru ca, deh, asa e in capitalism), are nevoie de petrol ieftin, petrol obtinut cu sangele soldatilor americani si al civililor afgani si irakieni.
Faptul ca presedintele Obama a luat hotararea sa limiteze costurile financiare si umane ale acestor razboaie a starnit un val contestator fara precedent, nu din partea americanilor de rand degraba belicosi si dornici sa-si sacrifice vietile pe altarul democratiei, ci din partea opozitiei republicane, inca sub puternica influenta a grupului ultra-conservator. Inchiderea inchisorii de la Guantanamo si anularea unor contracte ale firmelor de securitate care actionau in teatrul de razboi i-au transformat pe presedintele american in dusmanul numarul unu al securitatii nationale. Faptul ca Obama nu mai are nevoie de acest razboi, fara indoiala nu se datoreaza modului sau „hippie” de a gandi si vedea lumea. Poate ca nu mai are nevoie de petrol, care este oricum pe sfarsite, si se gandeste la o reorientare a strategiei energetice americane, cu atat mai mult cu cat colegul sau de partid Al Gore a si fost premiat de Parlamentul Norvegiei cu Premiul Nobel pentru Pace, ca recunoastere a meritelor sale si ale grupului sau de lobby pentru grija sa fata de mediul inconjurator, prin promovarea combustibilior nepoluanti. Chiar si asa insa, ca gest pur umanitar, decizia lui Obama nu poate fi decat una laudabila.

Al doilea motiv pentru care opozitia republicana a luat foc a fost decizia executivului american de a initia o noua abordare in ceea ce priveste sistemul serviciilor sociale, in special cele din sanatate si educatie. Daca problemele educatiei nu au starnit atatea controverse dat fiind faptul ca interesul publicului pentru crearea de fonduri pentru educatia copiilor era scazut si relativ neprofitabil pentru companiile de asigurari, sau, dupa cum s-ar spune in familia Bush „niggers and rednecks don’t need school, anyway… They could join the Army!”, chestiunea asigurarilor de sanatate a fost una care, in ultimii douazeci de ani a tinut capul de afis al discutiilor referitoare la necesitatea redefinirii politicilor sociale. In plina recesiune si in conditiile in care statul american si-a asumat responsabilitatea salvarii companiilor private cu fonduri de la buget, adoptarea unor masuri tip „welfare state” este o chestiune de bun simt, menita sa arate tuturor contribuabililor, nu numai unora dintre ei, ca America inca mai este o democratie solidara. Bun simt care, intre noi fiind vorba, a fost destul de mult ultragiat in momentul in care reprezentantii marilor companii au venit cu avioanele private sa cerseasca la Washington coltucul de paine care le-ar fi ajutat sa treaca peste lunga vara secetoasa. Aceleasi companii, prin vocea purtatorilor de cuvant implantati in partidul republican, il denumesc acum pe Barrack Obama „socialist”, adica in cel mai urat fel in care poate fi denumit un american, spunand ca este inadmisibil ca banii pe care acestea le varsa la bugetul central, prin platirea de taxe si impozite sau prin introducerea in tara a profitului scos de pe urma exploatarii in regim de sclavaj a mainii de lucru din tarile lumii a III-a (ca, deh, asa e daca ne-a placut globalizarea!) sa fie atat de prost administrati si redirectionati catre un lucru atat de ridicol, precum sanatatea publica! Nimeni nu a vorbit insa de risipa atunci cand s-a pus problema suplimentarii cu sume de-a dreptul paranoide a bugetului pentru aparare, lucru insa lesne de inteles in conditiile in care razboiul a devenit calea cea mai la indemana pentru promovarea spiritului antreprenorial american, chiar si in zone in care oamenii locului nu au nevoie de acest lucru… Iar vina este numai a presedintelui american, care in loc sa dea de-a dura cu impertinentii pe scarile Casei Albe si sa le explice, intocmai ca pe limba lor, ca in capitalismul American lucrurile nu stau la fel ca in capitalismul romanesc, in care cifra de afaceri a companiilor private e rotunjita numai de afaceri cu statul, pe bani publici, a acceptat sa negocieze cu acestia infuzii de lichiditati de ordinul miliardelor de dolari, tiparind moneda si riscand un indice inflationist fatal pentru o economie aflata in criza, fie ea si economia americana.

Ce mi s-a parut totusi, interesanta, a fost alegerea personajului in jurul caruia sa se realizeze caricaturizarea meclei prezidentiale – personajul Joker din ultimul Batman. Jokerul lui Chris Nolan nu este acelasi Joker lovit de o ticneala deopotriva malefica si burlesca, precum Jokerul lui Tim Burton. Personajul lui Nolan este mai mefistofelic, sugerandu-i dileme faustiene unui Batman aflat in fata unor alegeri la capatul carora, indiferent de optiune, isi va pierde sufletul… Intocmai dupa cum, conform celor sustinute de dusmanii presedintelui, deciziile Casei Albe, impuse si majoritatii democrate a parlamentului, vor intina spiritul curat, pur si dur al democratiei americane, esuandu-o spre o zona „periculoasa”, vecina cu acele ideologii periculoase promovate de niste trogloditi scandinavi… Noroc insa cu Batman, care probabil va avea si el ceva de spus... un cuvant greu!
Cum ar spune Mark Renton: „Sneaky bastards, don’t you think…?” Capitalisti fara suflet, dar mintosi intr-ale umblatului printre simbolurile artei… Chiar si asa, vorba pastorului din Galileea: „Degeba minte, fara suflet!”

Vom continua spurcarea capitalismului odios si cu alte ocazii…

Vuitton se pregateste sa moara...

Ieri am vazut la stiri ceva care o sa intristeze pe toti amatorii de chilipiruri “originale”… cica primaria din Venezia a luat hotararea sa asmuta politia impotriva negustorilor de marafeturi si sa reglementeze comertul stradal. Si au aratat imagini cu niste africani care carau niste gentoaie cat toate zilele in care erau indesate niste gentute mai mici… Viutton, Gucci… fleacuri… din’astea… “Eftin si bun!” Pentru 20-25 de euro fiecare domnita isi putea achizitiona o gentuta “original, sir, trust me!”, din piele, cu cusatura, pana si cu staif de la “mama lui”. Pai ce… ii cade mana chinezului sa scrie Vuitton cu doi de”t”? S-au dus vremurile lui Ruibok, Mike sau Adibas… doar n-o sa se duca Vuitton sa dea in judecata atelierele ambulante de pe Dumnezeu stie ce vapor bantuitor pe oceanele lumii si sa-i ceara daune pentru dreptul la proprietete intelectuala.
In plus, toata lumea este multumita. Cel mai multumit este, in primul rand, chinezul de pe vapor, care cu o masina de cusut de fabricatie cehoslovaca si folosind musamaua cu care se capitoneaza camerele de presurizare ale vaporului face niste Gucci-uri si Vuittoane mama, mama! Ajunge vaporul in port mai adus de spate, dar cu cala plina de jucarele pisicesti. Seara, vin negrisorii, descarca marfa, platesc pretul corect… cam 5 euro pe gentuta fara TVA (sunt caterincos rau, nu-i asa?) si a doua zi ii vezi ’colo, pe debarcader la San Marco, imbiind musterii: „Original, sir!” Negrisorii sunt si ei multumiti, care se vad astfel cu „o meserie pe mana”, vorba lu’ nea Vasilica Turcu, nefiind nevoiti sa se apuce de nenorociri si ciordeli si in felul asta sa creasca riscul de a fi imbarcati, poate chiar pe vaporul cu care au adus chinezii gentutele, si trimisi acasa, la casuta din copac. Mie negrisorii astia chiar imi sunt simpatici… Mi-aduc aminte ca anul trecut m-au convins sa cumpar de la ei doua gentute colorate, una pentru Monica Pisica si una pentru sor’mea… Si inca am avut noroc ca m-am miscat repede, pentru ca erau si alti clienti la coada care puteau sa-mi sufle „pomana”… Unde mai pui ca, dupa cateva minute, negrisorii adunasera taraba si fugeau de le sfaraiau calcaiele, cu caralii pe urmele lor.
Apoi ar trebui sa fie multumit Luis Vuitton insusi… dac-o mai fi printre noi, cei relativ vii, pentru ca ii pica tocmai bine o reclama „moca” pe strazile Venetiei. Pentru ca, hai sa fim seriosi, de unde au bani turistii sa dea 4-5000 de euro pe o gentuta, daca nu cumva sunt rusi…? In schimb toata lumea se va lauda acasa ca si-a luat un Gucci sau un Vuitton de la Venetia… Ca doar are si eticheta si staif scris corect gramatical. Si uite asa Vuitton patrunde in toate casele, nu doar in alea cu termopane la geam, aude lumea de el si-i mai creste un coi in frunte…
In fine, cei mai castigati sunt pisicile si cocaletii. Vom incepe, la fel ca in democratia islamica, cu barbatul. Se duce si el… la Venezia, sa zicem… cu o treba… Acasa, fetita lui de Crangasi ii zice: „Ia-mi, pisi, si mie ceva cand te-ntorci acasa… O gentuta!” Acum el stie ca dansa a vazut ce firme se poarte in lumea buna, ca doar vorba aia, toata ziua sta agatata cu ochii pe teveu la Moni Columbeanu si la alte pipite sarite direct din oala cu fasole in frapiera cu icre negre. Asa ca, are habar marlanul catre ce sa se orienteaze… Acum, evident, ca nu-i atat de prost sa ia una din magazin, care si la reduceri costa peste 1500 de euro… Desi o iubeste pe „printesa” lui, in adancul fiintei sale stie o astfel de investitie „sentimentala” nu se justifica etic. Oricat de aburit ii este creierul de la atatea manele, stie ca Crangasi nu-i Monte Carlo. In plus, are nevoie de bani… mai de-o „bagaboanta”, mai de-un chef cu lautari… Astfel ca… 20-25 de euro pe un Vuitton este, ontologic vorbind, pretul cel mai corect…

Pisicile, printesele si alte turiste ies si ele, de asemenea, in castig. Se plimba, spera sa cunoasca si ele un italian dragut, chiar daca mai in varsta – oricum mai bun decat „saraciile” de baieti de-acasa, care n-au bani nici de-o shaorma, d’apai de sa le scoata si pe ele la un Mec sau la un strand mai acatarii, altul decat „Trei Ligheane”. Daca izbandesc sau nu, fetele noastre, in amor, asta e treba lor… da’ un Vuitton tot isi cumpara si ele… si tot de la negrisorii nosti, evident, ca de la magazin este mai greu, in lipsa unui sponsor indragostit ca un motan. Partea comica e cand ajung inapoi, in tara. In mod sigur n-o sa spuna nici una dintre ele ca a cumparat gentuta de la unu care sprijinea bordura cu bucile. Are si ea (fata, nu bordura) o prestanta, totusi! Si nici ca a cumparat-o de la magazin pentru ca, hai sa fim seriosi, toti cunoscutii ei stiu ca paralele pe care le dai pe o astfel de geanta nu le iei pe fatuca noastra si pe toata familia ei de rahoveti amarati, nici daca ii duci la targul de sclavi de la Timbuktu. Asa ca o sa spuna „Nu, fata, am primit-o cadou!”, asta chiar daca prietenele ei or sa-si dea coate si-or sa-si spuna, pline de pizma pe reusita in viata a amicei lor, „Heheheee… da' cata pula o fi supt, saraca, pentru Vuittonu’ ala…!” Ea se va uita insa, triumfatoare in ochii lor, pentru ca, oricum, e mai bine sa fi luata drept curva, decat o amarasteanca proasta care nu a reusit ninic in viata din cauza ca s-a incurcat in principii morale total neproductive in conditii de recesiune economica. Dupa cum vedeti, toata lumea era multumita… si asta cu doar 20-25 de euro…
Acum aceste lucruri se pare ca vor fi trecut si asta pentru ca primariei din Venezia i se pare necultural sa-i lasi si pe altii sa-si traiasca viata, in ritmuri de dans din buric. Rusine!

Un meci cat o istorie

Rugbistic, sud-africanii reprezinta natiunea cea mai interesanta… Mai interesanti chiar decat neo-zeelandezii. Desi au ratat primele doua editii ale Cupei Mondiale, cea din 1987 si cea din 1991, rugbistii Springboks au castigat doua titluri, in 1995 si in 2007, fiind, alaturi de Australia, singura nationala detinatoare a doua cupe mondiale. Mai mult decat atat, dupa aproape jumatate de secol de „ostracizare” din partea comunitatii rugbistice mondiale, provocata de politica de apartheid dusa de guvernul de la Pretoria, sud-africanii nu au renuntat la investitiile si sacrificiile facute pentru practicarea acestui sport, organizand cel mai puternic campionat provincial, Currie Cup si investind mai mult ca oricare altii intr-o echipa Springboks devenita emblema si mandria unei natiuni. Organizarea si performantele rugby-ului sud-african au fost confirmate odata cu acceptatea in Super 14, campiontul provincial organizat de SANZAR (for rugbistic ce cuprinde federatriile sud-africane, neo-zeelandeze si australiene), a cinci echipe sud-africane (Bulls, Cheetahs, Lions, Sharks si Stormers), „luand fata” australienilor, prezenti doar cu patru echipe, depasiti doar de neo-zeelandezi, cu sase echipe prezente in competitie. Anul acesta, Bulls, franchiza orasului Pretoria, a castigat titlul Super 14, pentru a doua oara in trei ani, dupa ce in 2007 reusise performanta similara dupa o finala disputata impotriva compatriotilor de la Sharks. Performanta cea mai notabila a acestui an este fara indoiala victoria impotriva Leilor Britanici, Springboks castigand primele doua partide si pierzand-o pe ultima, care, oricum, se disputa doar pentru palmares…

Istoria rugbiului sud-african incepe odata cu primul turneu efectuat de British Isle’s Tourists (precursori ai Leilor Britanici) in anul 1891. Desi au castigat fara drept de apel toate cele douazeci de meciuri, britanicii au revenit cinci ani mai tarziu, in 1896, pentru alte 21 de partide, dintre care patru impotriva unei selectionate denumite pentru prima oara „Africa de Sud”, asta in conditiile in care nu exista o entitate politica independenta si denumita ca atare, ci doar o posesiune a Imperiului Britanic. Britanicii au castigat trei meciuri, dar sud-africanii au castigat unul, demonstrand ca jocul lor era vizibil superior celui practicat in urma cu cinci ani. De asemenea, tot pentru prima oara apare si tricoul verde culoarea mirtului, propus de capitanul Barry Heatlie in onoarea primului club de rugby infiintat in Africa de Sud, Old Diocesian Football Club, culoare devenita simbolul echipei Springboks. Popularitatea rugby-ului a crescut intr-atat in randul afrikaanerilor, incat in anul 1902, in timpul celui de-al doilea razboi al burilor, cu prilejul unui armistitiu semnat intre combatanti, s-a disputat un meci intre o echipa a armatei britanice si una formata din localnici buri. Un an mai tarziu, britanicii pierdeau atat razboiul cu burii, cat si turneul din Africa de Sud, „leii” remizand in doua partide si pierzand una. Devenise evident populatiile indaratnice cu sange franco-germano-olandez deveneau o mare natiune rugbistica.
Turneul din 1906-1907 a consfintit superioritatea echipei sud-africane atat asupra britanicilor, cat si asupra francezilor, acestia din urma fiind invinsi cu scorul de 55-6, incasand 13 eseuri. Cu prilejul acestui turneu este adoptata emblema echipei, antilopa, capitanul Paul Roos numindu-si echipa in fata presei ca „De Springbokken”. Urmatorul turneu european, din 1912-1913, a reprezentat primul Grand Slam al sud-africanilor, acestia invingand toate natiunile britanice si Franta. Alaturi de Noua Zeelanda, Springboks era cea mai puternica natiune rugbistica a lumii.

Intalnirile dintre Africa de Sud si Noua Zeelanda incep in anul 1919, cand echipa de rugby a armatei neo-zeelandeze efectueaza un turneu la Cape Town, pentru ca in 1921 sud-africanii sa efectueze primul turneu in Insula Neagra, pentru trei meciuri contra All Blacks. Cele doua echipe si-au impartit cate o victorie, ultimul meci incheindu-se la egalitate. Pana in prezent s-au disputat 77 de partide intre cele doua echipe: neo-zeelandezii au castigat 42, sud-africanii 32, in vreme ce 3 meciuri s-au terminat indecise. Pentru iubitorii rugby-ului, intalnirile Springboks vs All Blacks reprezinta derby-ul suprem, egalat poate doar de Anglia vs Franta.
Istoria rugby-ului sud-african poate fi rezumata in trei cuvinte: sange, sudoare si multa dragoste. In ciuda anilor de izolare, in ciuda asocierii cu politica de apartheid, Sprinboks este acum cel mai bun exemplu al unitatii noii natiuni sud-africane.

Sambata a avut loc la Durban, pe ABSA Stadium, cea de-a 77-a partida intre Africa de Sud si Noua Zeelanda. Favoriti, sud africanii au castigat intalnirea ci scorul de 31-19, consfintindu-si pozitia de lideri mondiali. Uvertura lui Bulls, Morne Steyn, devenit titular dupa accidentarea lui Ruan Pienaar, a marcat toate punctele echipei sale, depasind performanta unei alte uverturi de legenda, neo-zeelandezul Andrew Merthens, care marcase, in 1999, 28 de puncte Australiei, stabilind recordul competitiei. De partea cealalta, linia II Isaac Ross a marcat eseul oaspetilor, Stephen Donald si Luke McAlister reusind restul punctelor. Noua Zeelanda a fost apatica, aratand pofta de joc doar in primele 15 minute, cand a si condus pe tabela, dupa care s-a aratat fara solutii in fata jocului impetuos si bine aranjat tactic al sud-africanilor. Oamenii meciului pentru All Blacks au fost din nou perechea de centri Ma’a Nonu si Conrad Smith; nesustinuti, din pacate, de restul echipei acestia si-au vazut suprimate tendintele ofensive in fata unei aparari de fier a rugbistilor „springboks”. Inaintaea neo-zeelandeza a suferit atat pe gramezile fixe, la nivelul liniei I, unde s-a observat lipsa lui Neemia Tialata, cat si in tuse, absenta unui prinzator de talia lui Ali Williams cauzand prestatii mediocre unei linii II „incropite” din Isaac Ross si Brad Thorn. Cat despre celebrele aripi neo-zelandeze, acestea se pare ca sunt istorie, Joe Rokocoko si Sitiveni Sivivatu aratand ca niste jucatori care nu mai au nimic de demonstrat.

Africa de Sud a stralucit! Incep sa realizez ca echipa de acum poate fi cea mai buna dintre toate cele pe care le-am vazut jucand de cand urmaresc rugby. Pe inaintare, antrenorul Peter de Villiers a realizat una dintre cele mai inteligente formule, bazandu-se pe relatiile de joc dintre componentii diferitelor linii, considerand utila experienta acestora capatata la selectionatele provinciale. Astfel, intreaga linie I este compusa din rugbisti de la Sharks, Tendai Mtawarira, Bismarck du Plessis si John Smit, acesta din urma fiind mutat de pe postul de taloner, cu care era obisnuit la nationala, pe cel de pilier de parte inchisa, tocmai pentru a se simti confortabil pe postul traditional de la echipa sa provinciala. Linia II, Bakkies Botha si Vic Matfield, este aceeasi cu cea de la Blue Bulls, perechea de flankeri, Heinrich Brussow si Juan Smith, evolueaza in Super 14 pentru Free State Cheetahs, iar inchizatorul Pierre Spies, foarte util in jocul de margine, joaca la fel ca si linia II, pentru Bulls.
Aceasta tactica pare sa fie cea castigatoare pentru Springboks. Omul meciului nu avea cum sa nu fie Morne Steyn, pentru cele 31 de puncte marcate, insa mie mi-a placut din nou tanarul flanker Heinrich Brossow. Purtator al tricoului cu numarul 6 si inlocuitor al lui Schalk Burger, la doar 1,80 m (inaltime in nici un caz recomandata unui flanker de parte inchisa), Brussow a reusit 12 placaje decisive, remarcandu-se ca lider al apararii echipei sale.
Noua Zeelanda a pierdut al doilea meci consecutiv pe taram african si este in criza. Lipsa lui Carter si a lui Williams, neputinta treisferturilor si nu in ultimul rand deciziile gresite in tactica si alcatuirea echipei luate de antrenorul Graham Henry par sa fi ingropat in acest sezon teribila masina de rugby All Blacks…
Dar sa nu anticipam, pentru ca neo-zeelandezii sunt renumiti pentru revenirile lor spectaculoase… Urmatorul meci, ultimul pe care sud-africanii il vor mai desfasura acasa, va fi cel impotriva Australiei si se va disputa la Cape Town, pe Newlans Stadium. Este greu de dat un pronostic, intrucat australienii sunt odihniti, avand timp vreme de trei saptamani sa prgateasca meciul. Springboks, desi au jucat in ultimele doua saptamani in fiecare sambata, par sa fi prins aripi in urma victoriilor cu Noua Zeelanda. Va fi interesant…


Imagine reprezentativa pentru meciul de sambata. Heinrich Brussow placandu-l pe Ma'a Nonu...