Epilog Six Nations 2011

S-a incheiat si editia din acest an a Six Nations. In ceea ce ma priveste, legat de acest eveniment, am avut trei satisfactii: am vazut Franta invinsa de Italia, am vazut cum, in ultima etapa, irlandezii le-au stricat ploile englezilor, dandu-le o mama de bataie ce le-a spulberat sansa Marelui Slem si nu, in ultimul rand, faptul ca mi s-au adeverit toate pronosticurile in privinta rezultatelor si a clasamentului final, dovedindu-mi inca o data ca, n-oi stii eu prea multe lucruri, dar, cel putin, la rugby ma pricep.

Dar... first things first... Ceea ce trebuia sa se intample, s-a intamplat... Desi nu credeam ca prima victorie mare in Turneu a Italiei va fi taman in acest an si impotriva Frantei, acest lucru s-a petrecut chiar la Roma, in fata unor suporteri italieni care nu-si mai vazusera de aproape doua generatii favoritii invingand echipa puternicilor vecini de peste Alpi. A fost a doua victorie a „azzurrilor” din intreaga istorie a confruntarilor cu francezii, dar una foarte importanta, venita intr-un moment in care moralul italienilor atatna de un fir de par, dupa trei infrangeri (chiar daca doua foarte scurte) si perspectiva meciului din deplasare cu Scotia. Daca ar fi terminat competitia cu infrangeri pe linie, lucrurile s-ar fi agravat, intrucat anul acesta a fost pentru italieni unul cu trei meciuri acasa, chiar daca urmau sa intalneasca in acele partide Irlanda, Tara Galilor si Franta. In conditiile problemelor de lot si organizare ale celor trei, era o ocazie perfecta pentru un rezultat bun, rezultat care nu a fost sa fie cu Irlanda si Tara Galilor, desi gazdele de pe Flaminio s-au tinut foarte aproape pe tabela de scor. Era o ocazie aproape unica pentru obtinerea unui rezultat mare, care ar fi tinut Italia cu capul deasupra apei, a unei victorii care sa confirme increderea aratata italienilor odata cu acceptarea celor doua mari cluburi din peninsula, Treviso si Aironi in Liga Celtica, care sa asigure scaunul un pic tremurand al lui Nick Mallett si care sa permita in conditii de performanta si rezultate pe masura transferul de generatii, aceasta din urma fiind poate cea mai mare problema a rugby-ului italian.
Franta venea cu o linie de treisferturi conceputa parca in blender, cu o aripa reprofilata centru exterior (Aurelian Rougerie), cu un centru interior inca nerecuperat in primul rand mental dupa o perioada de accidentari si neincredere in propriile forte (Yanck Jauzion) si cu un fundas rapid si versatil in ceea ce priveste intercalarile pe aripi, dar fara gabaritul necesar unui bun aparator (Maxime Medart). Si pentru ca lucrurile sa mearga prost inca de la inceput, Lievremont a ales sa joace din nou cu Chabal la inchizator, pe banca ramanand de data aceasta Harinordoqui, locul sau pe partea deschisa a flancului de gramada fiind luat de Bonnaire. O hotarare cu efecte vizibile asupra apararii franceze, lipsita pe partea inchisa a gramezii de dublajul util al inchizatorului pe flanker, dar probabil ca nimeni din tabara „cocosilor” nu se astepta ca italienii sa provoace mari deranjamente unei astfel de organizari tactice. Pana la urma, daca analizam partida, francezii nu au facut un meci deloc slab, reusind sa domine la aproape toate capitolele, inclusiv la momentele liniilor I, unde italienii reusisera sa-si domine toti adversarii de pana atunci, exceptie facand, si doar pe alocuri, englezii... Dar gazdele doreau cu prea multa ardoare pielea adversarilor din acea zi, astfel incat au fost atenti sa nu greseasca si sa nu acorde penalitati inutile, iar Bergamasco a tinut sa infirme criticile care il plasau la statutul unui transformer de duzina. Italia a castigat la un punct iar optimismul deborda in tabara lui Mallett. O saptamana mai tarziu, insa, Scotia le administra o bataie fara prea mare drept de apel, aruncandu-le in brate „lingura de lemn”... Si totusi, Italia a aratat doua lucruri: ca vrea si ca merita...

La fel de mult a vrut si Anglia un triumf absolut, inaintea partidei de pe Lansdowne Martin Johnson spunand chiar ca Six Nations se castiga doar cu Mare Slem, altfel mai bine deloc... Si totusi englezii au trebuit sa stranga din dinti si sa accepte ca, in ciuda meciurilor bune cu Tara Galilor si cu Franta, si in ciuda scorului de maidan din intalnirea cu Italia, ceva se incapatana sa faca sa schiopateze jocul aparent fara cusur al gastii de pe Twickenham. Scotienii au fost primii care ar fi trebuit sa le dea de gandit englezilor ca, desi Franta era depasita, sunt atatia altii care abia asteapta sa le strice socotelile, pentru ca, este deja de notorietate faptul ca de multe ori, principalul obiectiv asumat de majoritatea celor din Turneu este sa bata Anglia, restul calculelor situandu-se intr-un plan secund. Iar Irlanda a demonstrat cum nu se poate mai bine aceasta teorie. La doar doua zile de St. Patrick’s Day, pe cand urmele de bere nici nu apucasera sa se usuce in paharul ultimului irlandez ramas treaz, Lansdowne arata deloc prietenos pentru oaspeti. Sa fi fost de vina mahmureala, sau poate berea si whiskey-ul niciodata suficiente pentru un irlandez, sau poate simpla prezenta a englezilor intr-un loc in care nimeni, niciodata, nu s-a dat in vant dupa ei... Cu siguranta lumea din tribune arata bine de tot cu capsa pusa, iar aceasta stare de spirit s-a transmis si celor 15 elevi ai lui Declan Kidney. Care, fara nici o urma de regret, au transformat performanta castigarii dupa 13 ani de catre Anglia a Turneului intr-un triumf fara stralucire. Si nu era prima oara cand irlandezii le-o faceau „lata” in acest fel englezilor, in ultimele doua dati cand acestia din urma s-au aflat aproape de Marele Slem, ratandu-l din cauza indaratniciei „verzilor”. Oameni bisericosi si cu frica de cele sfinte, vrand parca sa rascumpere pacatul betiei de ziua nationala, care se nimeri sa pice taman in Postul Mare, irlandezii s-au gandit la vorbele Ecleziastului, care spune ca „unde merge suta, merge si mia”, asa ca au considerat o datorie crestineasca sa raspandeasca adevaratul cuvant al Evangheliilor ereticilor de peste stramtoarea Man. Pildele acestei confruntari dogmatice nu au fost insa pe placul englezilor, care au ramas mai mereu fara replica, incasand doua eseuri, tremurandu-le mainile si picioarele la fiecare faza mai consistenta a adversarilor, iar la sfarsit, trimisi la hotel, unde au trebuit sa mai astepte inca doua ore rezultatul meciului Franta-Tara Galilor (deoarece galezii pastrau inca sanse matematice la castigarea trofeului), pentru ca abia intr-un final sa aiba confirmarea titlului, in cadrul unei festivitati ca o petrecere fara lautari, fara sampanie si fara tumbe pe mese...

Ce am invatat noi din acest turneu? Am invatat ceea ce invatam am de an urmarind marile turnee... anume ca rugby-ul ramane o disciplina de inalta statura morala, unica din acest punct de vedere intr-un mediu sportiv caracterizat de interese mercantile, lipsa de verticalitate si de scrupule in privinta obtinerii performantei prin orice mijloace. Rugby ramane, dincolo de stiinta din spatele sau, o intalnire la iarba verde intre niste baieti care vor sa-si demonstreze ca sunt mai buni in ceva ce niciodata nu au considerat a fi mai mult decat un simplu joc. Modestia, smerenia si camaraderia chiar intre aceia ce par, judecand dupa coloritul tricoului, adversari, raman reperele morale ale unui sport care nu va muri decat odata cu acest spirit...

Ce au invatat echipele? Pai... sa vedem....!
Anglia a invatat ca nu trebuie sa zici „hop!” pana nu sari parleazul, cu atat mai mult cu cat „parleazul” aflat in discutie se intampla sa fie taman o gasca de irlandezi cu chef de scandal. Se poate spune ca Grand Slam-ul s-a pierdut dupa meciul cu Franta, cand englezii au considrerat o simpla formalitate ultimele doua partide. Una peste alta, insa, lucrurile s-au incheiat bine pentru ei, ocupand locul I si gasind solutia depasirii unor probleme destul de grave de lot, atat prin inlocuirea cu succes a accidentatilor Moody si Sheridan, cu tinerii Wood si Corbisiero, cat si prin realizarea cu succes a schimbuliui de generatii pe posturile cheie. Astfel, in afara de Corbisiero, pe linia I s-a consfintit excelentul joc al lui Dylan Hartley, un taloner bataios, puternic in atac si precis in tuse, posesorul unui joc specific capitanului celui mai spectaculos club din Premiership, Northampton Saints. In linia II, chiar daca acidentarea prematura din prima etapa l-a tinut departe tot restul turneului, viitorul Angliei arata foarte bine uitandu-ne la jocul lui Courtney Lawes, colegul de club al lui Hartley fiind considerat de specialisti unul dintre jucatorii cu cel mai mare potential dintre toti tinerii care activeaza in prima liga engleza. Revenirea lui dupa accidentarea din meciul de la Cardiff este un semn bun pentru fanii Angliei, Lawes fiind cel mai probabil partener al lui Tom Palmer in linia II, in lotul pentru Cupa Mondiala. Dar poate cel mai incurajator in perspectiva performantei il reprezita rezolvarea problemelor pe compartimentele de creatie, pe axa demiu-uvertura-centru interior-fundas. Youngs, Flood, Hape si Foden au dat consistenta cerebrala fazelor de atac, trasand cu acuratete schemele exersate. Flood cel putin, nu atat prin suturile precise, cat mai ales prin luciditatea sa in cooordonarea jocului l-au facut unul dintre cei mai buni oameni din acest an al englezilor.

Francezii, desi pareau favoriti pentru multi inaintea editiei din acest an a Turneului, s-au inecat in propriile erori, in special vizibile pe compartimentul de treisferturi. Iar vina este numai a lui Lievremont, un antrenor care, desi avea solutii bune pentru toate posturile, a ales sa intoarca totul cu susul in jos, folosind jucatori pe alte posturi decat cele pe care le ocupau in mod firesc, cu precadere pe pozitiile centrale, de coordonare a jocului (uvertura-centru interior-fundas). Norocul Frantei s-a numit Morgan Parra, demiul de super-clasa a „cocosilor”, dar si combativa linie I, cea care si-a dominat fara exceptie toti adversarii, cu un usor minus, poate, in meciul cu Anglia.

Despre Irlanda sunt putine lucruri de spus in defavoarea ei, tinand cont de absentele importante din lotul pentru Six Nations - cu o linie I incropita din rezerve si debutanti, cu o linie II usor blazata, fara un demiu de calitate si in plina tranzitie in ceea ce priveste postul de uvertura, fara a mai pune la socoteala absenta unui fundas de meserie. Chiar si asa, O’Gara a bifat cateva recorduri, depasind granita celor 1000 de puncte marcate in cariera si devenind cel mai bun marcator de puncte din istoria Turneului, in vreme ce O’Driscoll a daramat recordul celui mai bun marcator de eseuri. Mai mult, accidentarea lui Ferris a permis afirmarea unuia dintre cei mai de viitor tineri din rugby-ul mondial, excelentul jucator de linia III a lui Leinster, Sean O’Brien, poate cel mai bun si util om al echipei sale in turneu. Irlanda a terminat pe locul trei, un loc mai sus de care, ce-i drept, nici nu spera sa se situeze la final. In plus, orgoliul lor, ranit in urma infrangerilor cu Franta si Tara Galilor, dar si in urma meciului slab cu Italia, a fost pana la urma satisfacut de victoria in fata Angliei. Norocul irlandezului nu a clacat nici de data asta, „verzii” vazandu-si, pana la urma, toti sacii pe care ii puteau duce, in caruta...

Dezamagitor a fost insa pentru galezi... Desi nu sperau mai mult de locul trei, trebuie sa fi fost foarte frustrati vazand cum Irlanda, echipa pe care au invins-o (intr-un mod, ce-i drept, cam „cu cantec”), i-a depasit, la final, in clasament. In mod ironic, problemele celor doua au fost parca trase la indigo – linia I compusa numai din „rezervisti” (exceptie facand capitanul Mathew Rees) si insecuritatea la nivelul compartimentului de creatie, fapt ce l-a determinat pe Warren Gatland sa-l foloseasca ca un jolly-joker pe James Hook (cand uvertura, cand centru interior, cand fundas). Tara Galilor a fost surclasata evident de Anglia si de Franta, castigand insa derdy-ul celtic cu Irlanda, dar neconcludent si, dupa cum am mai spus, intr-un mod controversat. Singurul castig autentic al galezilor a fost descoperirea unei perechi de flankeri cu reale perspective – Danny Lydiate si Sam Warburton, oameni ce pot fi o rela solutie la criza liniei III provocata de retragerea lu Martyn Williams si accidentarile si crizele de forma ale lui Andy Powell.

Scotia si Italia au incheiat clasamentul. Desi au evitat „lingura de lemn”, scotienii s-au facut din nou de ras, singurele rezultate notabile in Turneu fiind infrangerile la diferenta de punct bunus defensiv cu Irlanda si Anglia. Italia a batut Franta la numai un punct, dar si-a vandut pielea frumos in toate celelate partide, mai putin cea cu Anglia, de unde a iesit „ciufulita” rau, dupa ce a incasat nu mai putin de 8 eseuri. A calcat insa in strachini cu Scotia, reusind, in cel mai latin mod cu putinta, sa dea pe mere ce-a luat pe pere...

In umbra unui derby...

Etapa a treia a fost una croita parca pentru a nu stirbi cu nimic stralucirea marelui derby dintre Anglia si Franta, celelate doua intalniri fiind unele cu scoruri previzibile, in aparenta accesibile Tarii Galilor si Irlandei, acestea doua avand de rezolvat confruntari relativ facile, cu Italia, respectiv Scotia.
Galezii mergeau la Roma decisi sa rezolve partida intr-o maniera similara celei din urma cu doua saptamani, de pe Murrayfield. Iar in ceea ce-i priveste au reditat tabela in dreptul lor, 24 de puncte, marcand de asemenea doua eseuri. Diferenta de nuanta a meciului de sambata a fost facuta de opozitia italienilor, mult mai incisivi decat precedentii adversari ai galezilor, scotienii, ghinionul si lipsa calitatilor de executant al loviturilor de picior ale lui Mirco Bergamasco plasandu-i pe „azzurri” la 8 puncte in spatele „dragonilor”, care au castigat intalnirea cu un lipsit de stralucire 24-16.
Tactic, oaspetii si-au insusit lectia despre cum nu trebuie sa joci cu Italia, mai ales in conditiile in care ai un cap de gramada „carpit” ca urmare a lipsei ambilor titulari de pe postul de pilier, astfel incat au revenit la o reteta mai veche a alcatuirii primei echipe, favorizand jocul rapid, pe treisferturi si evitand pe cat posibil momentele de joc pe inaintare. A revenit Stephen Jones ca uvertura, iar James Hook a fost retras centru exterior, pentru o mai buna sustinere in defensiva a fundasului Lee Byrne. De asemenea, s-a cristalizat eficienta liniei III, care pare sa-si fi gasit un optim de functionare cu Danny Lydiate si Sam Warburton, ca flankeri, si Ryan Jones ca inchizator, post pe care acest jucator pare sa se simta cel mai bine, lucru confirmat de bunele statistici defensive ale fostului capitan – 16 placaje si un turn-over.
In fata unei aparari de manual a galezilor – 135 de placaje reusite si doar 8 ratate, italienii au jucat foarte curajos, presand adversarii si aratandu-se deosebit de insistenti in atac, izbutind eseul inca din minutul 4. Lipsiti insa de suportul unei uverturi de calitate, in masura sa traseze eficient schemele jocului in camp dechis, gazdele s-au vazut nevoite sa recurga la suturi care cautau tusa, gelezii nelasandu-se antrenati in capcana clinciurilor pe inaintare in care italienii erau superiori. Astfel, in ciuda celor aproape 130 de momente de fixare, elevii lui Nick Mallett nu au izbutit decat de 8 ori sa bata linia avantajului, remarcabil ramanand insa, alaturi de acest efort al inaintarii, curatenia cu care au tratat fazele de joc, dupa 80 de minute italienii contabilizand doar 6 greseli soldate cu penalitati.
Pentru galezi urmeaza un meci greu cu Irlanda, pe Millenium, si unul foarte greu, cu Franta, pe Stade de France. Probabil nimeni nu se gandeste la o victorie cu Franta, galezii fiind in general oameni cu simtul realitatii, dar o victorie cu Irlanda, esentiala pentru ocuparea locului trei, ramane principalul obiectiv de atins in sambata de dupa cea care urmeaza. Italia va intalni Franta cu o saptamana inaintea galezilor, si Scotia in ultima etapa, cand isi vor juca sansa evitarii „lingurii de lemn”.

Ultimul meci al etapei a fost o transpunere rugbistica a eternului conflict dintre celtii catolici si cei protestanti, disputat in capitala mondiala a presbiterianismului, la Edinburgh. Inaintea meciului, desi sunt un suporter al scotienilor (dar si un mare carcotas!) am prevazut, intr-un grup select de fini cunoscatori ai fenomenului, o victorie zdrobitoare a irlandezilor, una in care sa le intoarca terenul in cap gazdelor, intr-o incercare de a sterge imaginea neplacuta lasata de victoria extrem de scurta din meciul cu Italia. Si dupa cum au inceput, „verzii” pareau a avea toate sansele sa izbuteasca acest lucru, Jamie Heaslip marcand primul eseu pentru ai sai in minutul 5. Si chiar daca pana la sfarsitul meciului oaspetii au mai marcat inca doua eseuri, ritmul lor de joc a scazut, permitand scotienilor sa revina prin punctele reusite de Paterson si Parks, finalul gasindu-le pe gazde intr-o cursa de recuparare a punctelor cedate prea usor in prima repriza. Nu a fost insa sa fie, scorul final – 21-18 pentru irlandezi consfinţind inca o victorie lipsita de glorie.
Irlanda este, intr-adevar, vaduvita de aportul catorva titulari – Flanerry, Ferris si Kearney, dar inlocuitorii lor – Best, O’Brien si Fitzgerald fac o treaba buna, individual, fiind greu de afirmat ca lipsa primilor trei este cauza rezultatelor, deloc multumitoare sub aspectul scorului, inregistrate de „verzi”. Sunt insa cateva aspecte care au contribuit la scaderea calitatii jocului echipei care in urma cu doua sezoane triumfa cu Mare Şlem – schimbarile de generatie la nivelul liniei I si a postului de mijlocas la deschidere, jocul ezitant al mijlocasului la gramada, o problema care pare sa se „eternizeze”, dar si panta descendenta de forma a treisferturilor, in special a cuplului de centri D’Arcy-O’Driscoll.
Cat despre scotieni, au demonstrat, in ciuda infrangerilor pe linie de pana acum, ca au potentialul fizic presupus de exigentele unui meci, pe toata derularea acestuia. Mai mult, au aratat ca pot fi capabili de finaluri explozive, surprinzandu-si edversarii prin rezistenta si tenacitate in momente ale jocului in care, in mod firesc, „benzina” ar trebui sa fie pe sfarsite. Au o inaintare bune pe ultimele doua linii, in ciuda unui cap de gramada lent si cam supraponderal. Treisferturile nu arata deloc insa ca ale unei echipe mari, avand doar rare momente de explozie in atac, iar mijlocul nu pare nici el capabil sa creeze superioritatea tactica. De aceea, si in ciuda faloseniei, Scotia pare sa devina o echipa din ce in ce mai accesibila, indreptandu-se incet, dar sigur, spre zona gri a mediocritatii. Intalnirea cu Italia, din ultima etapa, ar putea fi una care sa consfinteasca o atare stare de lucruri…

Le Crunch

Inaintea meciului de pe Twickenham, Marc Lievremont declara foarte sigur pe sine: „We don’t like the English”. Intrebat ce parere are despre declaratia francezului, Mike Tindall, capitanul Angliei, a ranjit provocator si a spus: „… oricum, pe noi nu ne place nimeni”. Intr-adevar, aproape ca iti vine sa simpatizezi cu englezii numai vazandu-i atat de oropsiti si huliti de toata lumea. Pentru ca nu este nimeni din lumea ugby-ului, din afara granitelor Albionului, care sa nu admita faptul ca-si iubeste propria echipa tot atat cat ii detesta pe englezi. Este deja celebru raspunsul stereotip pe care ti-l ofera orice galez, intrebat cu cine tine – „cu Tara Galilor si cu oricine joaca impotriva Angliei”. Englezii par sa se fi obisnuit insa de mult cu aceasta ostilitate a tuturor, astfel incat acum nu mai par deloc deranjati de declaratiile belicoase ale te miri cui, fie ele chiar ale antrenorului Frantei. Mai mult, dorinta tuturor de a se considera rivalii englezilor i-au facut pe acestia sa ignore cu aroganta orice provocare de acest gen, singura rivalitate acceptata parand a ramane cea cu Germania, din fotbal. Oricat si-ar incorda muschii irlandezii, scotienii sau galezii inaintea meciurilor cu Anglia, fluturand steagul unei „rivalitati istorice”, englezii raman moderati in etalarea unor astfel de pasiuni.
Dincolo de aceste declaratii, meciul de sambata ar putea fi rezumat, foarte shakesperian, „mult zgomot pentru nimic”. Treama de a nu pierde totul inca din etapa a treia, le-a determinat pe cele doua echipe sa joace prudent, lipsa curajului si calculul pragmatic stirbind frumusetea meciului. Anglia a fost mai insistenta, a gresit mai putin si a castigat, lasand Franta cel putin in afara Marelui Şlem. Si chiar daca meciul a prezentat, in ansamblul sau statistici foarte stranse, Franta tot nu ar fi putut castiga meciul nici daca acesta inca s-ar mai juca si acum… Iar singurul vinovat este Lievremont, cel care a hotarat sa schimbe echipa exact acolo unde nu trebuia schimbata: pe linia III si la postul mijlocasului la gramada. Multi au contestat si titularizarile lui Vincent Clerc si Yannick Jauzion, dar tinand cont de jocul „dezlânat” si lipsit de inspiratie al treisferturilor franceze, inclin sa cred ca erorile pe acel compartiment sunt de cu totul alta natura decat cea a simplei lipse de inspiratie in privinta alegerii unui jucator sau a altuia… Prima eroare a lui Lievremont se numeste Sebastien Chabal, un jucator curajos si inimos, dar cu momente de pierderea a luciditatii in timpul jocului, lucru care il predispune adesea greselilor tactice. Ce-i drept, la inchidere, in afara de Harinordoqui, Franta nu prea are solutii, dar atata timp cat il ai pe basc in deplinatatea fortelor, sa-l preferi pe Chabal este, evident, o mare nerozie… Iar Chabal nu a infirmat stupizenia lui Lievremont, fiind cel mai slab linia III de pe teren, cu doar 3 placaje reusite si un turn-over. Harinordoqui a fost trecut flanker pe partea deschisa a gramezii, iar Julien Bonnaire, unul dintre cei mai buni jucatori defensivi din rugby-ul actual a fost lasat pe banca de rezerve. Chiar si asa, apararea franceza a functionat bine, cel ma bun fiind capitanul Dusautoir, cu 16 placeje decisive, remarcandu-se insa efortul primelor doua linii, cele care au blocat foarte precis majoritatea sarjelor engleze. Si totusi, francezii nu au marcat nici un punct in repriza secunda si au gresit individual mai mult chiar decat in meciul cu Australia...
Cu toate aceste englezii au dominat exact acolo unde francezii erau aproape de nebatut – la duelul liniilor I. Sheridan, Hartley si Cole, supliniti de Corbisiero si Thompson au surprins pe toata lumea, dominand teribila linie I franceza, considerata de multi specialist drept cea mai buna din Europa, atat prin forta de impingere in momentele fixe, cat si prin rapiditatea replierilor defensive. Dylan Hartley a reusit sa ofere inca o data masura uriasului sau apetit ofensiv, sustinand atacurile echipei sale asemenea unui jucator de treisferturi, iniţiind nu mai putin de 8 curse spre terenul de tinta advers. Flankerul Tom „Jones” (sic!) Wood aproape ca l-a facut uitat pe Lewis Moody, iar cuplul de mijlocasi Ben Youngs-Toby Flood au fost din nou mintile lucide care au adus victoria Angliei. Singurul minus al lui Flood este lipsa de implicare in defensiva, acest lucru tinandu-l inca departe de orice posibila comparatie cu Johnny Wilkinson. Desi omul meciului a fost desemnat linia II Tom Palmer, pentru eroismul cu care a sustinut aproape fiecare moment de fixare al echipei sale si pentru jocul sau precis in tusa, cel care ar fi meritat ma mult acest titlu ar fi fost capitanul Mike Tindall, un jucator urias si un caracter exceptional, un adevarat exemplu de daruire impinsa pana la sacrificiu.
Anglia a invins nu atat pentru ca a raspuns tactic mai bine realitatilor din teren, cat mai ales datorita determinarii pe care a aratat-o inca de la inceputul turneului. Calmi, disciplinati si extrem de motivati dupa aproape un deceniu de dezamagiri, englezii simt ca in sfarsit a venit si timpul lor, cu atat mai mult cu cat marele hop, Franta, tocmai a fost depasit…

Ben Foden, savurand un eseu de vis


Harinordoqui plutind in tusa


A swan dive for nothing... Chris Ashton


Love is in the Air


Flood & Wilko


Un erou modern - Mike Tindall