Cum l-a ajutat fotbalul pe Eugen Preda sa scape de gripa porcina

Romania este o tara in care nu prea ai timp sa te plictisesti. Esuata intr-o criza economica in care cifrele dezastrului economic coboara zglobiu ca notele sub cheia sol de pe portativul lui Dan Bursuc si macinata imunologic de o teribila epidemie de gripa porcina, Romania si-a gasit, pentru moment salvarea in campania electorala terminata prin realegerea, dupa indelungi numarari si renumarari a buletinelor de vot, a celui mai iubit de intelectuali fiu al poporului. Si cum dupa lipsitele de farmec si nerv shmenuri politice prin care Pedeleul si-a asigurat majoritatea parlamentara in dauna Pesedeului si Peneleului, trimise fara drept de apel la maraiala intr-o opozitie dezolanta si lipsita de glorie, parea ca este pe cale ca boborul sa-si aminteasca faptul ca, in ciuda euforiei provocate de triumful pentru inca cinci ani a democratiei romanesti, buzunarele si blidele sunt tot goale si asta dupa numai un an de criza economica. Asa ca, pentru a veni in sprijinul efortului de culturalizare depus cu abnegatie patapieviceana de Dan Diaconescu, Pepe, Ramona Badescu si invitatii lor, masoneria, jidanii si Bilderbergu’, cei care se afla in spatele a tot ce misca in tara asta, inclusiv in spatele lui Basescu si a mogulilor, au mai inventat doua stiri bomba... de fapt doua stiri si jumatate: plecarea lui Dan Petrescu la Krasnodar, gasirea armelor de la Ciorogarla fix in ograda celebrului karatist de Mall, Eugen Preda si avantul pionieresc al gripei porcine... pentru ca, daca multi romani tot n-au avut bani nici de-o coada de porc pentru masa de sarbatori, macar c-o gripa omonima care sa le trezeasca, asemenea madeleinelor lui Proust, amintiri cu sorici si caltabosi, sa se alega si ei, saracii...

But, first things first! Dan Petrescu... Pentru ca, dupa politica si cultura, romanii se pricep cel mai bine la fotbal... Dovada stau presedintele ales, intelectualii cu care ii place dansului sa umble si performantele echipelor romanesti in competitiile internationale, atat la nivelul selectionatelor, cat si al echipelor de club. Asadar, Dan Petrescu... Mie mi-a fost dintotdeauna antipatic. In primul rand, pentru ca este prostanac, lipsit de tact si de maniere. In al doilea rand, pentru ca s-a nimerit dintotdeauna la echipe fata de care nutresc cele mai sincere antipatii... La Chelsea, in conditiile in care imi plac West Ham si Man United, si mai ales la Steaua, dat fiind faptul ca sunt dinamovist. Desi m-am distantat de fotbal, chiar si acum ma apuca accese de dispret cand il vad pe la toate interviurile cum il apuca balele cand vine vorba de „echipa cea mai iubita de toti romanii” (Vadim Vajeu), doar, doar i-o da Becali si lui o paine de mancat: „Eh... Steaua e Steaua... Aici am crescut, aici e inima mea... La Steaua...” Hai sictir, mitocane! Invata mai intai sa te stapanesti si sa nu mai injuri ca un birjar din te miri ce, si pe urma plictiseste-ne cu sensibilozitatile tale microbistice...! Acum... ce-i drept, nu sunt eu cel mai in masura sa recomand acest lucru, pentru ca in urma cu cativa anisori, pe vremea cand eram in cardasie cu alte hulignii-Dinamo strigam de ne spargeam bojocii, cand il prindeam antrenor de Bursuc pe la vreo echipa adversa: „Ti-a futut femeia Niculescuuu, muie Dan Petrescuuu!”, aluzie la presupusa infidelitate a consoartei Dana cu mai putin galonatul intr-ale fotbalului, Radu Niculescu... Dar toate acestea sunt deja trecut, desi mai sunt si acum suficienti nostalgici ai acelor vremuri care au grija, cu prilejul meciurilor in cadrul carora il au ca adversar, sa-i aminteasca lui Dan Petrescu cum i s-a dat nevestica utza-utza cu nerusinatul atacant a lui National, Steaua si Galatasaray, Dana dovedind prin aceasta, intocmai ca marii oameni de fotbal, ca cea mai buna aparare este, pana la urma, atacul...
Daca nu a avut insa noroc in dragoste, lui Dan Petrescu i-a mers insa destul de bine cu fotbalul. Atat ca jucator, cat si ca antrenor. In aceasta ultima calitate, dupa spusele unora, ar fi scris o pagina glorioasa din istoria manelo-fotbalului romanesc, reusind cu o echipa de rupti in cur performanta de a castiga campionatul Romaniei. Campionat care, chiar daca nu-i cine stie ce de capul lui, sa-l castigi cu Unirea Urziceni... tot inseamna ceva... macar ca l-ai castigat cu o echipa care se numeste Unirea Urziceni... Iar de atunci laudele nu au contenit la adresa a ceea ce presa a numit „minunea din Baragan”, oamenii zilei devenind Petrescu, Meme si patronul Bucsaru. Nu mai conta deloc faptul ca sezonul 2008-2009 a fost cel mai sforaitor din istorie, monotonia lui fiind intrerupta doar de circul facut de sefii de cluburi si de cele cateva scandaluri provocate de fani cu largul concurs al jandarmilor si badigarzilor, in cele cateva peluze inca in viata. Chiar si asa, in ciuda presei sportive ultra-pupincuriste, tot mai razbatea cate un zvon, cum ca Bucsaru trebuie sa-i plateasca lui Gigi Becali o datorie de vreo 10 milioane de euro, iar singura cale in care putea acest lucru era sa puna mana pe banii din Champions League, la care nu putea ajunge decat castigand campionatul. Iar Unirea Urziceni a castigat campionatul, nu lipsit de emotii, pentru ca in Champions League sa se trezeasca intr-o grupa pe care nici cel mai chior dintre norocosi nu putea s-o potriveasca mai bine. Cu 8 puncte obtinute si cu o calificare de pe locul 3 in Europa league, Urziceni devenea cea mai galonata echipa romaneasca prezenta vreodata in cea mai puternica competitie intercluburi din Europa. Iar barfele si teoriile conspiratiei pareau atat de departe, pana la sfarsitul saptamanii trecute, cand, pe nepusa masa, Dan Petrescu isi strange toate cioroboacele si anunta ca pleaca, oferind cea mai socanta veste de la anuntul castigarii alegerilor prezidentiale de catre Mircea Geoana. In scurt timp s-a aflat si unde urma sa plece Bursucul... Nu la Chelsea... Nici macar la Barcelona sau la Milan, ci fix la Kuban Krasnodar, o echipa din liga a doua rusa, dintr-un oras cunoscut pentru bisericile sale si pentru faptul ca este cel mai important centru rugbistic din Rusia, urbea gazduind federatia rusa de rugby si stadionul echipei nationale. Doua milioane de dolari pe sezon si o cearta cu patronul Unirii se pare ca l-au determinat pe Dan Petrescu sa aleaga mediocritatea sobra a fotbalului rus in defavoarea mediocritatii poleite cu haur manelifer a fotbalului romanesc. Si poate decizia lui Bucsaru de a-i plati datoria lui Gigi Becali si de a lasa astfel echipa din Baragan exact asa cum a gasit-o, adica in costum de baie... ca sa nu spun in curu’ gol... Astfel, comicaria naruirii edifi ciului cacatzistic reprezentat de cea mai plictisitoare echipa de fotbal de la Grecia 2004 incoace, inspirand tot atata frumusete a fotbalului cam cata gratie poate inspira un bou mergand pe calcaie, este nepretuita pentru orice om inzestrat cu simtul umorului. Cat despre Dan Petrescu, el nu face decat sa-si vada interesul... Doua milioane de euro nu sunt de colo, iar iluzia ca esti un mare antrenor, viitor boss la Chelsea, nu tine de foame. Mai ales atunci cand fotbalul pe care il stii prin partile astea de lume, abia daca-ti ajunge de o chifla si de un iaurt la Londra.

Al doilea caz care a tinut capul de afis al saptamanii Craciunului a fost gasirea armelor furate din unitatea militara de la Ciorogarla, acum nici nu mai stiu cate luni, si nu oriunde, ci fix in ograda deja celebrului scandalagiu de Bucuresti, Eugen Preda. De la bun inceput trebuie sa stabilim cea mai plauzibila premiza in evaluarea veridicitatii acestei povesti, anume aceea ca trebuie sa fii cel mai bou cu fruntea ingusta sa nu-ti dai seama ca totul e cusut cu ata alba. Fara indoiala ca Eugen Preda este un derbedeu deloc simpatic, care in mod sigur se recomanda ca un candidat perfect pentru cativa anisori de puscarie, dar chiar si asa tot nu mi se pare plauzibil ca un borfas scandalagiu sa fie pus in mijlocul unei afaceri care de la bun inceput pare sa-l depaseasca intelectual. Pentru ca, sa furi niste arme dintr-o unitate militara nu este un lucru deloc usor, cu atat mai mult pentru unul care ajunge vedeta la stirile de la ora 5, in urma participarii, alaturi de cativa badigarzi, la o sesiune de circ cu bataie, la Mall Plazza. Cum era totusi de asteptat in profesia lui, Eugen Preda a reusit se pare sa calce pe bataturi cateva personaje din politie si din serviciile secrete care, din diferite motive, asteptau momentul oportul sa-l infunde pe derbedeu. Iar momentul s-a ivit prin dezgroparea afacerii cu armele de la Ciorogarla, odata cu presupusa gasire a acestora. Spunem presupusa, pentru ca este foarte posibil ca nu acelea sa fie armele, dat fiind faptul ca seriile de inregistrare ale acestora au fost sterse prin polisare, ele fiind probabil recunoscute dupa insemnarea pe patul armei a numarului de nemti ucisi de bravii soldati ai armatei romane. Teoria cea mai probabila este urmatoare: neputand instrumenta un caz prin care sa-i bage la puscarie pe prapaditii in timpul garzii carora s-au furat armele, baietii destepti care fac justitia s-au gandit sa o puna de o „oferta de sarbatori” – doua intr-una. Il bagi si pe Preda pentru mai multi ani la puscarie si rezolvi si un caz ramas cam in coada de peste. Cu prostanacii care au stat pe bulau degeaba aproape un an... sunt, slava Domnului, suficiente modalitati prin care ii poti „ajuta” sa uite ce li s-a intamplat... Pana la urma traiesc in Romania, unde se stie ca viata e cam de cacat, asa ca fatalismul este un lucru destul de inradacinat in spiritul popular. Oricum, sunt in stare sa pariez ca nici unul n-o sa mearga in justitie pana in panzele albe pentru a-si repara daunele nedreptatii suferite. Iar Preda poate sa se dea cu curul de pamant pana n-o mai putea, ca l-au „lucrat” dusmanii si ca el, de fapt, nici nu stie pe la care capat al tevii iese glontul Kalashnikov, ca tot nu-l prinde primavara acasa... Daca i-au placut karatele mai mult decat sa se duca la scoala...!

In fine, ultima jumatate de stire este legata de deja prafuita gripa porcina. Dupa isteria de primavara-vara, in urma careia incepuseram sa credem din ce in ce mai serios ca gata, ne-au pus capac masonii, jidanii si Bilderbergu’ si ca planul diabolic de decimare a populatiei mondiale este pe cale de a reusi, taman bine ca a venit campania electorala cu intreg arsenalul de laturi explozibile, care au facut boborul sa stea cu ochii beliti la televizor si sa uite ca in tot acest timp dusmanul de clasa lucreaza asiduu la distrugerea imunologica a planetei. Ultima oara cand am receptionat o stire despre situatia porcinologica a tarii, era vorba despre vreo 60 de cazuri de imbolnavire si de 3 decese. In urma cu doua-trei zile, aflu ca numarul de bolnavi este de aproape 6 mii, iar cel al deceselor de 50. Absolut regretabil, Doamne fereste, dar este totusi ceva ce nu se leaga... In patria OTV-ului si a stirilor de la ora 5, intr-o tara in care nu exista nici decenta, nici intimitate, unde orice incaierare soldata cu capete sparte si cu ochi umflati petrecuta in te miri ce carciuma din fundul tarii ajunge stire nationala, nici macar unul dintre cunoscutii victimelor nu au fost invitati la Dan Diaconescu sau la Antena 2 sa-si verse oful pe... pe oricine considera ei responsabili pentru nenorocirea suferita. Ciudat, zau asa... Sa-si fi pierdut Danut Diaconescu apetitul pentru scabroseniile tv? Nu cred, ca doar aseara l-a avut invitat pe Basescu... Atunci? Pai... e simplu... Nu trebuie sa manance si industia farmaceutica de pe urma unei campanii mondiale si nationale provocata de a strategie ultra-alarmista generata de o presupusa epidemie? Daca ar fi vrut Bilderberg sa ne matraseasca, de ce nu a scos, frate, de la naftalina o ciuma bubonica, un tifos exantematic, ceva...? Doar de o gripa i-a dus capul cand au elaborat monstruasa lor conspiratie? Hai ca parca ii credeam mai destepti pe jidanii astia...

Craciun!

Craciunul este sarbatoarea mea preferata. Desi este la moda printre boturile groase sa se dea tristi, deprimati sau, pur si simplu plictisiti in aceasta perioada, eu nu sunt deloc asa. Mie imi place, chiar cu riscul de a nu fi in trend. Si nu as avea, zau, nici cel mai mic motiv sa nu-mi placa... Este vesela, pestrita, plina de arome si sclipiri care ma poarta aproape de copilarie... de care, daca este sa dam crezare Monichii-Pisichii, nu sunt chiar atat de departe, desi sunt ditamai huliganul de treizeci de ani... Ieri l-am asteptat plin de sinceritate infantila pe Mos Craciun si pot spune ca am fost mai mult decat incantat cand am desfacut cadourile. Ce-i drept, unele cadouri depaseau 40 de grade de... caldura sufleteasca, dar acest lucru nu are importanta... Jucariile se shimba odata cu varsta...
Am impodobit bradul, am primit colindatori si nu am fost la supermagazine, pentru ca suntem anarhisti si, in plus, ne consideram mult prea speciali pentru mass-market. Singurul regret este ca nu am putut ajunge la biserica, pentru ca trebuie sa va marturisesc ca Biserica este singura institutie pe care scapa revoltei noastre plina de decenta si de iubire fata de oameni. Am mancat fripturica de porc, caltabos, lebar, toba si cartofi la cuptor, udati de o excelenta feteasca neagra si de un brandy grecesc, iar la desert cozonac si tort de biscuiti cu ciocolata. Si ca sa nu se depuna prin locurile moi, dimineata asta am facut 20 de kilometri de bicicleta, plus 45 de minute de fitness. Ne-am uitat la „Stardust” si ne-am ras toata ziua... cum, de altfel, ne propunem sa o facem si in continuare... Fara glume ieftine de televizor si fara politica! Hahaha!!!... Si pentru ca azi este Boxing Day, abia astept Worcester cu Northhampton, iar maine Quins cu Wasps! Whatta day...
Craciun fericit! Va iubim!

Dupa 20 de ani... episodul III... Boborul...

Cred in ideea de natiune, desi sunt un socialist. Nu un national-socialist, hehehe... dar nici unul care considera depasit discursul despre natiune si nationalism. Poate din acest motiv nu am simpatizat niciodata cu capetele patrate ale ideologiei liberale, multiculturalisti si poate prea „sfiosi” in a-si afirma identitatea nationala si in nici un caz cu extremistii anarhisti si antifa, la fel de „ingamaditi” pe sub caciuli ca nazi-skinheads cu care isi poarta disputele ideologice, de cele mai multe ori prin argumentul pumnului pentru ca, de ce nu, mintea omului se mai poate deschide si cu toporul. Desi eu insumi sunt un anarhist, poate voi povesti altadata care sunt nuantele ideologice ale convingerilor mele socio-politice... Anarhismul meu este unul mai uman, inspirat mai degraba de Gandhi si Hristos, si mai putin de Bakunin si Johnny Rotten, desi acesta din urma chiar imi este simpatic... sau, oricum, mai simpatic decat imi este Bakunin... In acelasi timp imi sunt profund antipatici toate acele personaje eminamente inculte, care isi cauta repere si identitati fortate in ideea de natiune, abordand insa argumente sentimentale si, de cele mai multe ori false. Este cazul Noii Drepte si al Noilor Golani, baieti simpatici... dar cam atat, din pacate mai mult trecuti pe la stadion decat pe la biblioteci.
Termenul de natiune este unul care nu inseamna nimic atunci cand se rezuma doar la limba, trecut istoric si religie. De aceea nu trebuie sa confundam poporul cu natiunea. Natiunea presupune un anumit nivel de coagulare sociala si constientizarea principiilor care alcatuiesc edificiul drepturilor si libertatilor cetatenesti, precum si a modului just in care acestea se regasesc transpuse in legile care stau la baza bunei functionari a societatii. Cu alte guvinte, nu orice forma de organizare sociala a unor oameni vorbitori ai aceleiasi limbi si cu obiceiuri similare se pot considera natiune, atata timp cat suporta opresiunea altora, straini sau de-ai lor, nu au legi care sa consfinteasca masura libertatii lor, nu au aspiratii si vise pe care sa le proiecteze sub forma unui destin pentru generatile viitoare si mai ales nu se considera ca fiind singurii in masura sa-si stabileasca, prin libera vointa, prioritatile prezente si viitoare. Nu intamplator natiunile s-au nascut in focul luptelor revolutionare ale secolului XIX. Nimeni, pana la Revolutia Franceza, nu folosise acest termen, in contextul sistemelor politice caracterizate prin absolutism monarhic sau in contextul stapanirilor straine de tot felul.
Recunosc acum ca am fost lipsit de tact si eleganta cand, in articolele precedente, am redus poporul romana la nivelul unei gloate tampite si desculte, traind intr-un iobagism perpetuu. Chiar daca prezentul confirma intocmai aceasta caracterizare, trebuie admis faptul ca responsabil de toata aceasta stare de lucruri nu este numai poporul, despre care deja am stabilit ca este... lipsit de capacitatea de a lua cele mai bune decizii privitoare la propria soarta. Comparand situatia intalnita in Romania cu cea din alte parti, nu putem sa nu remarcam lipsa totala a interesului pentru pentru chestiunile de natura civica al poporului roman, uneori prea lenes si delasator pentru a se preocupa de toate acele lucruri. In vreme ce altii cautau sa stabileasca prin dialog social un regim politic care sa implineasca nevoia de drepturi si libertati ale oamenilor, considerand aceasta indeletnicire o datorie civica, romanii au considerat mai oportun sa lase aceasta grija in seama „tatucilor” poporului, preferand sa se ocupe de chestiuni mai perene, cum ar fi alcoolismul, mitocania si plansul de mila, atunci cand cutitul chiar ajungea la os. Si nu-i de mirare ca aceste momente erau destul de numeroase, dovada stand doinele, cantecele de bocet si de jale, hauielile si manelele pe care romanii le-au lasat atat de generosi patrimoniului cultural al umanitatii.
De cele mai multe ori, personajele providentiale se dovedesc fie niste impostori, fie niste canalii. Si cum, in nevinovatia lui, poporul roman a vazut in orice haimana buna de gura cate un astfel de personaj, este lesne de inteles de ce istoria acestui neam abunda de asemenea ipochime si muhaiele. Comunismul romanesc nu a facut decat sa continue aceasta traditie, consfintita de lipsa de nevoi democratice ale unui popor in continuare indragostit pana peste urechi de personaje ca Vlad Tepes sau Ion Voda cel Cumplit. Intuind masochismul nativ al romanilor, comunistii nu s-au dat in laturi de a se folosi de violenta ca mijloc de disciplinare, umpland puscariile politice chiar si cu uni care, saracii, n-aveau nici o treaba cu politica. Chiar si asa, Romania comunista, securisto-militieneasca, nu era diferita prea mult de Romania primelor patru decenii si jumatate ale secolului XX, martora intr-un timp istoric relativ scurt a unei rascoale taranesti reprimata cu brutalitate, a unui regim de autoritate monarhica aparut pe fondul recrudescentei fenomenului extremismului nationalist de tip legionar si a unei dictaturi militare. Pielea tabacita a calului de bataie putea sa mai suporte inca patru decenii de samavolnicii. Lucru care s-a si intamplat. In afara de rezistenta grupurilor armate din munti, care s-au opus trupelor armatei si ale securitatii, continuand sa lupte pana la anihilare aproape doua decenii de la instalarea regimului comunist, restul populatiei a reactionat slab sau deloc la presiunea noilui regim. Daca partizanii din munti erau fie fosti ofiteri ai armatei, fie intelectuali, in orice caz indivizi educati si cu o anumita pregatire ideologica, cei care au ales supunerea erau reprezentantii taranimi sarace sau locuitorii mahalalelor, care formau, de altfel, 99% din populatia tarii. Acestia vor fi stramutati pe sacara larga si transformati in proletariatul oraselor devenite centre industriale. Pentru ei comunismul nu era un lucru malign, intrucat viata lor nu era nici indestulata si nici idilica, asa cum multi dintre noi suntem tentati sa romantam viata la tara... Si atunci, ca si azi, viata la tara inseamna mocirla, saracie lucie si lipsa educatiei de orice fel. Celor care traiau intr-un asemenea mediu social, comunismul nu le putea lua decat cel mult boii de la bicicleta...
Dar nu gloata celor care au schimbat opinca cu basca proletara erau problema, ci aceia care, de la statutul unei educatii superioare au ales fie sa se culce pe o ureche, fie sa colaboreze cu regimul comunist. Cel mai ilustru caz, Mihail Sadoveanu, dedicat trup si suflet distrugerii legice a taranimii posesoare de pamant, in calitate de ideolog principal al colectivizarii. In lipsa unor intelectuali care sa se constituie intr-o miscare de rezistenta civica autentica, capabila sa modifice perceptia maselor largi asupra legitimitatii regimului politic si care sa constituie, prin exemplul lor, un factor de emancipare al acestora si de democratizare a societatii, incercarea comunismului de a uniformiza constiintele si de a elimina orice focar de dizidenta a fost una foarte usoara. Catre jumatatea anilor 80 Romania devenise un monolit social, o tara in care statul planifica pana in cele mai mici amanunte viata locuitorilor ei. Educatia subordonata propagandei, planificarea familiala ca politica de stat, suprimarea culturii autentice si politica economica a pauperitatii au consfintit amprenta uniformizarii pusa asupra societatii.
De aceea este greu de crezut teoria conform careia Revolutia Romana ar fi fost o miscare spontana, o revolta populara rezultata din dorinta poporului de a-si recastiga libertatea. Niciodata poporul roman nu a fost liber si niciodata nu a considerat libertatea o valoare autentica. Multimile pot fi manipulate, pot fi intaratate si pornite pe scandal. Dar cand vine momentul luarii unor decizii privind viitorul lor, de cele mai multe ori acestea aleg linistea de sub biciul tiranului. Iar poporul roman a ales aceasta liniste, numita fie Ion Iliescu, fie Traian Basescu. Poate ca acesta este triumful ironic al democratiei romanesti... aceea ca, de douazeci de ani, romanii isi pot alege „tatucii”, cu aceeasi lipsa de inspiratie si inteligenta care caracterizeaza intreaga istorie politica a acestui popor. Ca si atunci, putinii intelectuali au continuat „traditia” partizanatului politic, „mancatorii de cacat” ai Partidului denumindu-se acum „intelectualii lu’ Basescu”... Aceasta este, din pacate, imaginea unui popor care nu va putea fi niciodata o natiune...

Sweet 30

Nu credeam ca se va intampla vreodata, dar s-a intamplat... Am implinit 30 de ani. Ieri, pe 18 decembrie si pot spune ca a fost o zi perfecta!...
A nins... a nins atat de mult, de parca cerul ar fi stiut ca nimic nu ma bucura mai mult decat iarna si ninsoarea. Monica s-a intrecut din nou pe ea, gatind cea mai buna mancare si creand o minune de tort. Caldura ei, imensa bunatate si intelegerea ei netarmuita, deopotriva a lucrurilor mari si a celor marunte m-au facut sa stiu ca alaturi de ea nu voi fi niciodata singur.
Pana la urma, viata mea a fost una perfecta, iar ziua de ieri m-a facut sa am certitudinea ca asa va fi si de acum inainte. Voi continua sa refuz sa-mi pese doar de mine, voi cauta sa fiu cat mai bun, cat mai intelept si cat mai intelegator cu ceilalti. Nu voi minti si nu ma voi minti... Nu voi face nimic care sa ma rusineze. Voi fi loial mie, la fel ca si celorlalti. Voi face tot ce-mi sta in putinta ca viata sa fie un lucru bun... Nu cu incrancenare, nu ca intr-o lupta, ci cu zambetul pe buze, pentru ca nimic nu este serios cu adevarat! Nici macar temerile noastre... Totul nu este decat un vis...

... si sa nu uit... melodia zilei, pentru mine si pentru Monica Pisica, Ben - Harper „I Shall Not Walk Alone”...

Iarna...


Turturi...


Zapada...


Si iar turturi...


Nucul cu zapada...


Tortul si palaria cea noua...


Tortul... mmmm!!!




The artist and his masterpiece

Dupa 20 de ani... episodul II... Economice...

Romania a fost dintotdeauna o tara saraca. Rarele pulse de dezvoltare nu au facut-o niciodata mai bogata ci, in cel mai fericit caz, mai mult sau mai putin saraca. Din cele mai vechi timpuri, romanii au fost prost hraniti, prost imbracati si nefericiti, intr-un cuvant saraci lipiti pamantului si, in consecinta, tratati ca atare, adica cu dispret si lipsa de consideratie si in foarte putine cazuri, cu mila. Patrioti pana in maduva oaselor si statornici pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, dovada si cuvintele „barza”, „brazda”, viezure”, „manz”, romanilor le-a placut insa sa creada ca tara lor este cea mai bogata si ravnita de strainii cei hulpavi, chiar daca ciorapii, lenjeria de corp si camasile cu nasturi au patruns tarziu in garderoba nationala, aproape de jumatatea secolului XX, perioada in care acestea deja devenisera la alte popoare mai cu simt estetic accesorii erotice, rolul lor practic-vestimentar incepand sa capete noi valente artistice odata cu dezvoltarea pornografiei. Chiar si cu budigaii rupti in cur si cu matele ghiorlaind de foame, pentru romani nimic nu era mai presus de mandria ca locuiesc intr-o tara in care nu se vedea calul cu calaret din lanul de grane, iar bobul crestea cat vrabia. Rascoala taraneasca de la 1907, unica in Europa secolului XX – lucru de la sine inteles daca ne gandim la faptul ca, in Anglia, de exemplu, ultima rascoala taraneasca, cea condusa de Wat Tyler, avea loc in 1381, nu a venit decat ca o confirmare a starii de bine pe care poporul roman, rural prin excelenta, o traia de secole.
Comunismul a parut, intr-o prima faza, capabil sa schimbe aceasta stare de lucruri. Mecanizarea pe scara larga a agriculturii, industrializarea, investitiile facute in sectorul energetic, chiar si planificarea si realizarea unor obiective economice in cadrul planurilor cincinale s-au dovedit solutii menite sa aduca o imbunatatire a nivelului de trai al majoritatii populatiei. Si nici nu era greu acest lucru, daca tinem cont de faptul ca la sfarsitul primului razboi mondial 70% dintre locuitorii Romaniei traiau in bordeie si mai putin de 10% detineau pamant. Pana la inceputul anilor 50, toate reformele agrare esuasera, iar dezvoltarea industriala era ca si inexistenta. Spre exemplificare, Partidul Comunist Roman a avut o slaba sustinere in perioada interbelica nu atat datorita represiunii la care a fost supusa de organele Politiei si ale Sigurantei Statului, cat mai ales datorita lipsei unui public tinta, aderent la ideologia socialista, adica lipsei aproape cu desavarsire a proletariatului industrial. Ori, este de la sine inteles faptul ca nu poti avea o industrie fara un proetariat industrial. Pentru taranii lipsiti de pamant si pentru saracimea oraselor, paturi majoritare in campul social, masurile economice luate ce catre partidul comunist au avut ca efect imediat cresterea nivelului de trai, schimbarea in bine a statutului social si economic. Majoritatea oraselor au devenit centre industriale, incepand cu anii 60 observandu-se migratia masiva a populatiei rurale catre urban, pe fondul unei cereri tot mai mari de forta de munca. Pana spre jumatatea anilor 70, Romania a realizat, cu sacrificii imense, o serie de obiective care i-au consfintit o crestere economica deloc de neglijat. Mecanizarea, cercetarea stiintifica si introducerea irigatiilor au facut din agricultura romaneasca una dintre cele mai puternice din blocul estic. Constructia termocentralelor si a hidrocentralelor, si mai ales a ansamblului energetic de la Portile de Fier au dat imboldul dezvoltarii industriei usoare si grele, energia electrica devenind un produs ieftin si eficient. La nivelul infrastructurii, pe langa reteaua de drumuri si cai ferate, se remarca trei realizari: constructia canalului Dunare-Marea Neagra (de fapt, terminarea lui), constuructia Transfagarasanului si constructia metroului bucurestean.
Insa, ca orice lucru care incepe bine si se termina prost, sau chiar foarte prost, nici epopeea economica a comunismului romanesc nu avea cum sa aiba un happy-end. Din pacate pentru multi visatori, printre care si comunistii, economia este o stiinta exacta care nu permite prea multe variatiuni pe aceeasi gama. Nu toate investitiile facute s-au dovedit si profitabile, de cele mai multe ori produsele romanesti nereusind sa se impuna pe pietele internationale, nici chiar pe piata statelor din CAER. Curand, liderii comunisti aveau sa-si dea seama ca intreaga ordine economica socialista avea sa se confrunte cu un faliment rasunator. Se ajunsese la fundul sacului. Nici chiar cifrele masluite ale statisticilor oficiale care semnalau cresteri in industrie si agricultura nu aveau cum sa contracareze impresia de paupertate lasta de rafturile goale ale alimentarelor. Catre inceputul anilor 80 se prefigura dezastrul economic. Nici chiar „combinatiile” lui Ceausescu si ale „securimii” cu tarile din lumea a III-a, surori intr-ale socialismului comunist, schimburile ilegale realizate inclusiv cu state supuse embargoului international, traficul de arme, petrol si materii prime, toate nu reuseau sa redreseze declinul real al unui sistem care aluneca spre colaps. In plan intern, rationalizarea alimentelor, a energiei electrice si termice si penuria de carburanti din benzinarii reliefau cum nu se poate mai expresiv acest lucru.
Daca pentru restul poporului acutizarea acestei saracii nu era decat o reintoarcere la normalitatea feudala a tarii, existau si „tovarasei” care nu simteau toate aceste privatiuni de natura economica. Nu vorbim aici despre marii „tovarasi”, membrii consiliilor de ministri sau membri in consiliul Marii Adunari Nationale, intimi ai familiei Ceausescu sau ofiteri de rang inalt din Militie, Armata sau Securitate. Vorbim despre „cacaciosi”, cum ii numea plin de inspiratie Tudor Postelnicu, personajele marunte, angajate in special in aparatul Securitatii, devenita in ultimul deceniu cea mai puternica institutie a statului, oportunisti lipsiti de onoare si loialitate, dispusi insa compromisurilor de tot felul pentru atingerea propriilor interese, oameni dispusi sa spioneze, sa toarne, sa tortureze, chiar sa ucida. Aceiasi indivizi ajunsesera, in ultima decada, sa obtina inclusiv controlul asupra rezervelor financiare ale statului (cunoscute popular sub denumirea de „conturile lu’ Ceausescu”) provenite din schimburile economice de tot felul, ilicite sau nu, pe care Romania le avea cu partenerii externi. Aceste tranzactii efectuate sub acoperirea statului, prin diferite trusturi nationale sau a camerelor de comert, nu declarau sumele provenite din tranzactii pentru calculul real al balantei economice, ci le depozitau in conturi private. Si cum majoritatea tranzactiilor din ultimii ani de comunism se efectuau in acest mod ilicit, este lesne de inteles cum avutia nationala era transformata in profit privat. Capitalismul romanesc incepuse sa germineze sub zapada topinda a economiei socialiste. Primavara revolutionara avea sa scoata la iveala crengutele unei noi oranduiri.
Revolutia romana avea sa-i prinda pe toti „tovaraseii” in fata unei oportunitati intalnita, in statisticile economiei, cam o data la o mie de ani. Stapanul murise, iar banii jefuiti vreme de zece ani de pe urma infometarii si lipsirii poporului de cea mai elementara demnitate materiala asteptau sa puna umarul la ridicarea capitalismului romanesc. Mai mult decat atat, imensele cantitati de fier vechi ale industriei energofage, resursele subsolului si capitalul uman ieftin si deja „calit” de privatiunile de tot felul ofereau posibilitati nelimitate acelora care, reci si cinici, isi cunosteau interesul. Urmarile asupra dezvoltarii Romaniei post-decembriste in contextul unei asemenea atitudini antreprenoriale sunt mai mult decat cunoscute.
La nivelul lucrurilor marunte, diferentele sunt mai mult decat uriase. Daca inainte de revolutie, cascavalul se mai gasea doar in rafturile gospodariilor de partid, magazine alimentare exclusiviste la care aveau acces doar membrii de seama ai partidului, ofiteri de securitate si de militie, acum cascavalul se poate gasi la toate supermarketurile, alimentarele, magazinele si magazinasele tarii. Atata doar ca procentul de lapte din acea bucata este egal poate cu nici a zecea parte din cantitatea normala necesara unui produs, cat de cat, de calitate. Fara a mai preciza faptul ca nici macar nu vorbim despre un produs autohton, ci unul realizat, in cel mai fericit caz, in regim de franchiza de catre o firma straina.
Colapsul dirijismului economic si a filosofiei nationalizarii a impus privatizarea „sectoarelor neprofitabile”, adevarate „pietre de moara” atarnate de gatul statului, cum spunea Nicolae Vacaroiu. De exempu… privatizarea combinatului Petromidia! Dator la buget cu peste 700 de milioane de dolari, statul se hotaraste sa-l vanda pe doi lei jumate aceluia care ii preia datoriile, chiar daca valoarea estimata a acestui morman de „moloz si fier vechi” sarea binisor de 2,5 miliarde de dolari. Spre marea fericire a economiei romanesti, cand totul parea fara scapare, apare unul dintre personajele reprezentative pentru calitatea morala a capitalismului romanesc, Dinu Patriciu, care ofera 50 de milioane de dolari pentru acea „piatra de moara”, angajandu-se sa mai investeasca in dezvoltare alte 15 milioane. Daca a investit sau nu, asta nu mai stim. Ceea ce stim insa este faptul ca Rompetrol, grupul lui Particiu, la scurt timp dupa aceasta tranzactie, si-a vandut activele unui grup petrolier din Kazahstan, pentru aproape 2 miliarde de dolari. Cu cat s-a pacalit statul cred ca tine de o operatie de aritmetica elementara, facila si pentru un tanc de clasa a doua…
Si acest caz nu este unul singular… Falimentele rasunatoare ale primelor banci romanesti, privatizarile dubioase efectuate in folosul unor personaje la fel de dubioase, aflate sub protectia autoritatilor, sau pur si simplu jefuirea inocentilor, cu acceptul si sub „garantia” C.E.C.-ului si a Bancii Nationale, de catre cei care au orchestrat functionarea F.N.I. reprezinta, pana la urma, cele mai bune exemple ale consideratiei si protectiei pe care statul, prin intermediul celor care se afla la conducerea lui, se simte dator sa o arate cetatenilor sai. Ori din acest punct de vedere, diferenta dintre „atunci” si „acum” chiar nu exista. La fel ca si „tatucii” comunismului, si „tatucii” capitalismului considera aceasta tara si pe oamenii ei niste vite bune de muncit, muls si taiat fara nici un fel de scrupul…
Evident, nu pot fi de acord cu aceia care considera ca „astia de acum” au adus la sapa de lemn o tara „ca o floare”. Dupa cum spuneam si la inceput, poporul roman a fost dintotdeauna de la sarac, la foarte sarac, chiar si atunci cand bogatiile tarii le faceau „vino’ncoa” ochilor hulpavi ai strainilor. Tributara culturii de tip „bananier”, economia nationala nu a fost niciodata capabila sa creeze o strategie care sa o transforme dintr-un exportator de materii prime, intr-un producator de calitate, capabil reuseasca pe piata libera. In consecinta, si bunastarea economica a societatii a fost si este similara aceleia a unei „democratii” africane. Exceptand poleiala din marile orase, care isi ascund sub panouri pubicitare tristetea cladirilor inestetice, precum si putregaiul moral si material al focarelor de mitocanie, restul tarii zace ingropata in noroiae, saracie lucie si resemnare. La fel ca in urma cu 20 de ani…

Dupa 20 de ani... episodul I... Politice...

Pare aproape ireal ca au trecut deja 20 de ani de la Revolutia Romana. Nu prea m-am gandit la acest subiect, desi este unul dintre momentele care mi-au marcat copilaria. Aveam doar zece ani, imi amintesc emotia puternica pe care am simtit-o in acele zile, precum si sentimentul ca lumea, asa cum o stiam eu pana atunci, avea sa se schimbe din temelii. Eram un copil naiv, cum de altfel am ramas si astazi, doar ca acum am 1.80 si 90 de kile. Lucrurile, asa cum viitorul avea sa-mi demonstreze, nu se schimbasera prea mult. De fapt, nu se schimbasera deloc. Pentru cei carora le place vorba lunga, Revolutia Romana a marcat sfarsitul comunismului in Romania si deschiderea drumului catre capitalismul luminos. Personajele odioase care se aflau in fruntea tarii erau inlaturate, in locul lor venind campionii democratiei si ai libertatilor cetatenesti. Asemenea celorlalte tari estice, Romanica incepea sa se dea de-a dura pe derdelusul noilor vremuri…
Pentru a urmari mai bine diferenta dintre „atunci” si „acum” vom purcede la o analiza comparata a acelor elemente pe care le consideram esentiale pentru realizarea unei imagini cat mai apropiate de starea de fapt a societatii romanesti. Vom incepe, evident, cu politicul. Politica este una dintre partile ce alcatuiesc, alaturi de tradarea de tot felul si cultivarea prostului gust si a mitocaniei, triada celor mai importante hobby-uri ale poporului nostru. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem, dupa un exercitiu de exaltare in fata raului altuia, doua-trei manele, o punga de seminte si doua flegme proiectate pe caldaram, cea mai mare placere a romanilor este politica. Nu ca s-ar pricepe la aceasta indeletnicire civica – dovada si „inspiratia” aratata la testele electorale din ultimii douazeci de ani, dar nu despre asta e vorba… Asadar, primul lucru pe care l-au constatat observatorii de tot felul a fost schimbarea regimului politic. Adica, Ceausescu si cu clica lui au disparut, de unde si zicala foarte la moda in acele zile „Fratilor, am invins! Dictatorul a fugit!” Nimic parea sa mai statea in calea democratiei si a triumfului poporului. Asta pana a aparut Ion Iliescu, care ne-a adus pe toti cu picioarele pe pamant si ne-a transmis, prin comportamentul sau politic din urmatorii zece ani ca o tara de rashpincari rupti in coate si murdari de tarana in frunte de la atatea temenele nu se poate descurca multa vreme cu mersul biped si ca, in nici un caz, nu-i elegant sa se poarte in public fara lesa. La doar cateva luni de la euforia din decembrie, oamenii in a caror tara sunt fericit sa locuiesc aveau sa-si dea seama ca suturile in cur primite de la „tatucul” natiunii erau singurele in masura sa le aduca progresul mult visat, precum si faptul ca minerii nu sunt doar una dintre fortele capabile sa elimine clivajele sociale, ci si niste spirite aplecate spre visare si horticultura.
Putini si-au dat seama, in valtoarea acelor vremuri ca in Romania, de fapt, comunismul nu disparuse, ci doar se reformase. Pana la momentul razmeritei, Romania fusese guvernata de un nucleu neo-stalinist, care, incepand cu ultimii doi ani de „domnie” ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej promovasera o politica de distantare de Moscova, afirmandu-si propria identitate ideologica, caracterizata printr-un comunism de dreapta, cu valente ultra-nationaliste. Momentul decisiv al acestei independente fata de sovietici, singulara in cadrul Pactului de la Varsovia, l-a constituit refuzul lui Ceausescu de a participa la reprimarea Primaverii de la Praga si deschiderea Romaniei catre dialog politic cu Occidentul. Romania parea gata sa devina o a doua Iugoslavie, dispusa compromisului democratic: ultimii detinuti politici au fost eliberati, modalitatea de acordare a vizelor, inclusiv a celor pentru Occident, a devenit mai laxa, presiunea statului asupra elementelor dizidente s-a diminuat. Economic, balanta comerciala s-a ameliorat, efectul fiind aparitia pe piata romaneasca a marfurilor din vest, considerate de lux, fie ca a fost vorba despre Pepsi-Cola, fie despre blugii Wranglers, fie despre cafeaua solubila. Sfarsitul anilor 60 si prima jumatate a anilor 70, asa cum si-i aduc aminte parintii nostri, au fost „anii de aur” ai comunismului. Dar cum aruncatul mamaligii in gard este sportul la care locuitorii acestei tari sunt campioni mondiali, era evident ca aceasta „dolce far niente” nu avea cum sa dureze. Plictisit de plimbarile cu sareta reginei Angliei si de batutul de „cuba” cu Jimmy Carter, lui Ceausescu ii vine ideea in 1971 de a face o vizita in Coreea de Nord, unde il intalneste pe liderul comunist Kim Ir-sen, cel care ii va arata cum poti conduce un popor de ciuperci, crescut in intuneric si hranit cu rahat, dupa cum bine se exprima Mel Gibson in „Air America”. Iar Ceausescu, minte firava de baiat de la Scornicesti, a luat de-a bune idioteniile unuia care a spalat creierele nord-coreenilor, in cadrul unui experiment social la fel de grotesc ca cel initiat de khmerii rosii in Cambodgia. Rezultatul? In mai putin de un deceniu, Romania a ajuns o adevarata Coree de Nord a Europei, saraca, prost hranita sau chiar deloc, in care nimic nu mai conta decat vointa conducatorului suprem. Crevetele coreean cucerise Romania. Pepsi si Ness erau istorie…
Revolutia a gasit Romania pe trepta cea mai de jos a evolutiei sociale, intr-un soi de feudalism in care „regele soare”, inconjurat de o clica de ligai profesionisti si lipsiti de scrupule, domnea asupra asupra unei mase sociale lipsite de cel mai elementar exercitiu democratic. Era evident ca o eventuala schimbare nu avea cum sa vina de jos in sus, elitele dizidente neputand in nici un caz sa mizeze pe o larga sustinere sociala, asa cum se intampla in Cehoslavacia sau in Polonia. Termeni precum „societate civila” erau atunci, ca si acum, total necunoscuti romanilor. In plus, forta „coercitiva” a organelor represiune a statului era atat de mare, incat era imposibil ca vocea dizidentilor romani sa se auda cu aceeasi putere ca vocea lui Vaclav Havel sau Lech Walesa. Astfel incat schimbarea nu putea veni decat de la aceia obisnuiti cu mecanismele puterii, respectiv fruntasii de diferite grade ai partidului comunist. Daca nu aveam un Havel, puteam avea un Alexander Dubcek, un comunist reformat dispus sa slabeasca chingile opresiunii. In aceste conditii au aparut Ion Iliescu si tovaraseii sai de drum, elemente comunisto-securiste mai mult sau mai putin reformate, arivisti si aventurieri tinuti in spate de catre Ceausescu si oamenii sai din prima linie a conducerii de partid si de stat. Pentru acesti „revolutionari” macelul mai mult sau mai putin regizat din orasele Romaniei, mortii din randurile celor care credeau in acele zile in lupta lor pentru libertate, chiar daca nu aveau nici cea mai mica idee despre ce inseamna acest lucru, pentru Ion Iliescu si ai sai se juca cea mai importanta carte a vietii lor: aceea de a deveni noii „tatuci” ai boborului. Si au devenit, cu pretul sangelui a celor aproape 5000 de oameni ucisi sau raniti in acele zile.
Diferenta dintre Romania si celelate state in care s-a facut tranzitia de la un regim comunist la unul denumit general „democratic” a fost facuta de o etapa pe care istoricii acelei perioade o sesizeaza foarte greu sau deloc – si anume etapa post-reformista a comunismului. In cazul Romaniei, ea a lipsit cu desavirsire. La momentul 1989, in majoritatea tarilor lagarului comunist, se produsese deja reformarea de facto si de jure a regimului comunist, in special prin decizia autoritatilor de a organiza alegeri libere, cu participarea si a altor grupuri si personalitati politice in afara celor comuniste. Cehii, slovacii, ungurii si polonezii nu s-au lasat inselati de lupii imbracati in piei de oaie ai comunismului reformat si au ales o noua putere, a celor care suferisera din cauza opozitiei fata de regimurile anti-democratice. In Romania, la cateva luni de la macelul din decembrie si dupa o prima „excursie” a minerilor la Bucuresti (in ianuarie 1990, la chemarea „tatucului” care se temea ca nu cumva fortele „reactionare” taranisto-liberale sa zadarnicasca visul de putere al acelora care ani de zile rosesera doar oasele de la masa lui Ceausescu si a nomenclaturistilor de prim rang), pe 20 mai poporul roman isi alegea un nou stapan – pe Ion Iliescu. Era evident ca pragmatismul politic al romanilor insemna a schimba pe mere ce-a luat pe pere. Reforma comunismului invinsese. Unde erau dizidentii?... Pai, unde sa fie…? Erau fugariti de mineri si neo-securisti prin Piata Universitatii si imprejurimi, cu spinarile si fetele tumefiate de la bataia primita…
Unde suntem acum? Pai… cam tot pe-acolo. Atata doar ca in locul lui Iliescu este Basescu… tot un fel de Iliescu, dar cu mai putin par, mai betiv si mai lipsit de maniere si sasiu. In rest, aceleasi foste si actuale elemente securiste coordonand parghiile economice si politice ale tarii, aceeasi liniste de mormant asupra dosarelor revolutiei, aceeasi lipsa de interes fata de propunerea de lege a lustratiei, conform careia turnatorii, fostii membrii ai Securitatii, precum si orice alti indivizi apropiati prea mult si prea dubios de „vechiul regim” ar avea oprit prin lege accesul la functiile publice - chiar daca presedintele Basescu si-a facut un titlu de glorie din a afirma peste tot pe unde apuca cum a condamnat el, intr-o declaratie publica, comunismul… Doar nu-l durea gura! Ar fi fost totusi bine ca aceasta „gargara” prin care a reusit sa-i prosteasca pe toti pacalicii deveniti „intelectualii lu’ Basescu” sa fie sustinuta si de o actiune legala concreta, respectiv promovarea sus-pomenitei legi. Dar care este valoarea bunei-credinte unui lup imbracat in piele de oaie…?
Dupa 20 de ani de „libertate”, Romania traieste in apogeul reformelor de tot felul… Singura reforma cu adevarat reusita a fost insa aceea a partidului comunist, cel care, cu noul sau chip, se afla inca la putere…

Cum a devenit Patapievici barbat

Pentru mine, Patapievici este o ciudatenie. Un tip uratel, cu nasul mare si fruntea diforma, cu o tonalitate emasculata a vocii, un tip care lasa impresia ca bunul simt este pentru el o unealta defensiva impotriva nenorocirii.Lipsit de charm, de umor, probabil si de succes la femei, Patapievici are aspectul unui om pe care il paste o belea de proportii, care stie acest lucru si care se teme grozav. Stiu ca nu este corect sa judeci un om dupa aspect si nici macar dupa gesturile sale marunte, de aceea am sa incetez cu aceste divagatii lipsite de eleganta…
Ca intelectual, Patapievici este unul care se incadreaza in medie, un scriitoras nici bun, dar nici prost, iar ca prezenta este lipsit cu desavarsire se sex-appeal, de sare si piper… mai pe scurt, lipsit de toate calitatile necesare pentru a trezi interesul unui mascul tanar si puternic, flamand de cultura… L-am cunoscut in urma cu cativa ani, la Institutul de Cercetari Politice, la o conferinta despre… ceva cu destinul dreptei romanesti. Petre Roman, in cardasie cu Daniel Barbu o pusesera de un proiect politic, iar o conferinta publica in cadrul careia sa-l traga in poze si pe Patapievici parea cel mai bun mijloc de popularizare o intreprinderii lor care, intre timp, s-a facut surcele. Eu urmam niste cursuri la institut, si cum eram destul de ravasit de o noapte pierduta in ajun, am considerat ca este mai de bon-ton sa dorm la o conferinta neutra, decat la un curs la care urma sa fiu notat. Era iarna… cam ca acum, adica jumatatea lui decembrie, iar cei trei mandrii – Pata, Roman si cu Barbu facusera o roata… vorbeau si beau la tutun. De fapt, doar doi beau tutun, pentru ca Roman nu fumeaza. Ce vorbeau? Eh… d-ale lor… Barbu isi luase brad de plastic din Carrefour, in vreme ce Patapievici spunea ca el, oricum, nu va fi acasa de sarbatori, asa ca isi va cumpara doar cateva crengute, din piata. Nu stiu exact ce s-a discutat, pentru ca jumatate din conferinta am citit Indro Montanelli, iar cealalta jumatate am jucat „avioanele” cu colegul Adi. De dormit n-am putut, pentru ca nu stiu ce destept a dat volumul volumul peste cap la statia de amplificare, asa ca de fiecare data cand lua cuvantul cineva, zanganeau geamurile. Daca s-ar fi spus ceva interesant, in mod sigur m-as fi autosesizat, asa ca…
Aseara, in schimb, am aflat ca Patapievici a spus un lucru foarte interesant… poate cel mai interesant lucru spus vreodata de catre dansul, si anume ca stie de existenta unei casete in care Mircea Geoana „primeste sex oral”. Hm… chiar asa! N-am citit articolul, si foarte probabil nu am sa-l citesc niciodata, dar sunt curios cum a ajuns sa o dea in discutii despre mui. Daca ar fi facut afirmatia in timpul unei chermeze de carciuma, as fi inteles, pentru ca acolo discutiile pot devia foarte usor inspre tzatze, buci si futaiuri. Dar cand dai interviul unui ziar strain, in calitatea oficiala de director al Institutului Cultural Roman, apar anumite dileme. Se presupune ca intr-un interviu de o asemenea natura, promovezi cultura romaneasca in strainatate, diacuti despre Brancusi, despre Enescu, despre pictori si poeti etc. Ce nu inteleg eu este cum a ajuns sa o dea in „balarii” despre pe la ce cucoane umbla Geoana. Daca ar fi spus asta Sever Voinescu-Cotoi, sau Boureanu sau chiar Basescu, as fi inteles, dar cum s-a ajuns sa spuna acest lucru taman Patapievici? S-o fi tras la sorti? S-or fi impartit in doua tabere – „politrucii lu’ Basescu”, de-o parte, si „intelectualii lu’ Basescu”, de alta, iar pe astia din urma a cazut „magareata”… Iar patapievici o fi fost norocosul desemnat, prin votul majoritatii, sa faca publica o asemenea latura demna de OTV?
Lucrul acesta imi dovedeste doua lucruri. Unul ar fi, vorba lui Victor Ponta, aceea ca multi intelectuali nu devin cu adevarat valorosi decat post-mortem. Evident, nu este cazul lui Patapievici care, daca nu-l paleste pana la fatidicul ceas vreun moment de genialitate, nu lasa in urma decat cacaturi si banalitati. Valoarea unui om nu este data doar de indeplinirea cu acuratete si cat mai profesionist a obiectivelor trasate in fisa postului. Statutul de intelectual nu te transforma intr-o autoritate morala. Nu te transforma nici macar intr-un om bun. Iorga, de exemplu, era o jigodie notorie, chiar daca a fost unul dintre cei mai straluciti oameni ai epocii sale. In aceste conditii, menirea intelectualului de a face mai buna societatea si lumea in care traieste, devine o valoare dificil cuantificabila, intrucat principiul „fa ce zice popa, nu ce face popa!” este unul total nul din puct de vedere etic si al bunului simt. Oamenii sunt modele pentru semenii lor, iar rolul oricarei persoane care isi asuma o menire publica trebuie sa fie acela de a fi el insusi un exemplu de conduita, fie ca vorbim de politicieni, de intelectuali sau de profeti. Ori a face partizanat politic, in aceste vremuri tulburi, in care reperele morale ale natiunii sunt bulversate prin insusi exemplul reprobabil al clasei politice este un lucru care afecteaza atat bunul renume, cat si credibilitatea bunelor intentii ale aceluia care odopta o asemenea atitudine partinica… Cu atat mai mult cu cat aceasta atitudine este afisata prin asemenea barfe marlanesti.
Cel de-al doilea lucru, este unul pe care l-am observat mai demult la prezidentul Basescu. Anume acela al capacitatii sale aproape paranormale de a-i transforma pe toti apropiatii sai in tarfe. Cred ca Basescu este unul dintre acei oameni care nu are nici un prieten si care, cand va fi sa o sfarseasca, o va face singur, in intuneri si frig. Ce nu inteleg eu este natura seductiei pe care o emana asupra celor din jurul sau, intr-atat de puternica incat ii determina pe acestia sa fie slugarnici, fanatici, ridicoli si sa aiba puterea sa-si calce in picioare demnitatea de intelectuali pentru a afirma mizerii de genul celor declarate de Patapievici.
Sau poate ca nu este vorba despre charisma presedintelui… Poate este vorba doar de calitatea reala a acelora cu care se intovaraseste, calitate disimulata in paginile cartilor, in cadrul emisiunilor culturale sau a seratelor literare. Poate ca adevarata calitate a intelectualilor precum Patapievici, Traian Ungureanu sau Cristi Preda este aceea de a fi „baieti de curte”, buni doar de a da bine in pozele cu presedintele, pentru ca in spatele acestei impresii de ceai englezesc, sobre si cuviincioase, muhaiele precum Videanu, Pogea, Cocos sau Ritzi sa desfasoare nestingheriti „proiectele politice” ale presedintelui, cum ar castigarea licitatiilor pe achizitii publice de catre firmele partidului.
Pana la urma, vocatia inconstienta de sluga a acestui popor este atat pregnanta, reusind sa depaseasca valul educatiei sau al statutului social si material dobandit. Secolele de iobagie si ploconeala, urmele de jug de pe grumazul acstei natiuni sunt vizibile chiar si pe gaturile fine, incinse in papioane, ale intelectualilor romani.
… Si eu care, in naivitatea mea credeam ca un pampalau ca Patapievici nici nu stie ce inseamna „sa dai o clanta”…

Praful de pe toba...

Mentalitatea taraneasca si vocatia innascuta de sluga a romanului a reasezat pe tatucul natiunii acolo unde ii este locul… alaturi de oitele lui. Pentru inca cinci ani nu va mai trebui sa gandim, pentru ca avem pe cineva acolo, sus, in inaltimile fotoliului prezidential, care ne va spune ce este bine si ce este rau, ce este drept si moral, care sunt adevaratele valori umane cu care trebuie sa ne imbracam caracterul. Nu ar fi fost posibil acest lucru fara aportul intelighentiei adunate in jurul figurii charismatice a presedintelui, fara sprijinul oamenilor de cultura si de inalta integritate morala precum Adriean Videanu, Traian Razvan Ungureanu, Florin Salam, Monica Macovei, Elena Udrea, Nicolae Guta sau Cristian Preda…
Dramatic este ca dupa douazeci de ani de democratie chioara, evolutia morala si spirituala a poporului roman a facut ca triumful starii de lucruri din societatea noastra sa fie unul deplin… Pentru ca noi i-am ales pe Iliescu si Basescu, noi i-am creat pe Vadim, Hrebenciuc, Patriciu, Vantu, Voiculescu, Jean de la Craiova, noi ne-am batjocorit limba uitand cum sa o vorbim si cum sa o scriem, noi am ales sa traim cu fruntea in tarana in loc sa invatam ce inseamna puterea oamenilor de buna-credinta, noi ne-am vandut sufletul urateniei si mizeriei morale mascate in sclipici, masini la mana a doua, aur tiganesc si marlanie.
M-am uitat scarbit ieri la gloatele flamande iesite sa dea cu stampila pe fruntea candidatilor, intre doua manele, un discurs prezidential si o emisiune tip „reality”, ultima gaselnita gretoasa a televiziunilor comerciale. Acesti oameni rai, inculti, murdari si voilenti, care probabil in curand te vor sfasia doar pentru ca ai gulerul camasii mai alb decat al lor si privirea mai limpede, acesti veritabili morloci au umplut sectiile de votare pentru a desavarsi atasamentul lor de caini maidanezi fata de aceia care, stapanind asupra strachinei supreme, mai lasa din cand in cand sa le mai cada cate-un dumicat muiat in laturi…
Si mai scarbit m-am uitat la armata de lefegii deghizati in analisti politici care, dupa anuntul penibil al lui Geoana, s-au apucat sa laude aportul „decisiv”al lui Crin Antonescu si al electoratului liberal, scolit, urban si plin de simt civic, care prin prezenta la vot au facut posibila „fuga tiranului”. As fi dat orice sa vad mutra „fruntasilor” liberali la aflarea vestii ca electoratul lor nu numai ca nu s-au inghesuit la vot, dar cei care s-au dus sa „dea cu ştampila” l-au votat tot pe Basescu, pentru ca, pana la urma… mai sunt si oameni cu tinere de minte si care-si mai amintesc de Piata Universitatii, de mineriade, de sangele Revolutiei si de raul pe care Ion Iliescu l-a facut oamenilor din acesta tara… Pentru ca, pana la urma, in ciuda asemanarilor, Basescu nu este, totusi, Iliescu…
Mi s-a suit sangele la cap cand l-am vazut pe Basescu anuntandu-si victoria, rece si cinic ca unul care stie ce spune, tradand circul regizat pe care toti cei de-o apa si-un pamant, Basescu si Geoana deopotriva, monstrii creati de Iliescu in embrionii securismo-capitalismului post-decembrist, l-au prezentat poporului asta prost si lesne de inselat, dandu-i senzatia unei competitii electorale purtata intr-un mediu democratic. O democratie care este, in fapt, lupta lor impotriva noastra…
Peste cinci ani nu va mai fi nimic. Poporul asta va inceta sa mai fie un popor. Va fi doar o gloata lihnita urmand orbeste mana care ii intinde un os…

Who's who...

Motto: "Asta nu-i politica... asta-i prostia din capu' vostru!" (Tugurlan)

Nu am votat niciodata, iar asta din doua motive. Primul ar fi acela ca pana acum, in cei zece ani de cand posed dreptul legal de a vota nu am putut afla nici un candidat care sa-mi ofere, nici macar la nivelul discursului, garantia ca lucrurile vor putea fi mai bune pentru mine si pentru semenii cu care convietuiesc. Al doilea motiv ar fi acela al incompatibilitatii ideologice, ca sa spun asa… Ca anarhist de stanga, nu cred in ordinea politica actuala si nici in modul injust si inumam in care este cladita societatea, astfel ca, daca nu am destul tupeu sa arunc cocktail-uri Molotov in cladirea Guvernului, imi pot pastra „neintinate idealurile” anarhiste, alegand solutia nonviolenta a boicotarii scrutinelor de tot felul.
Cu toate acestea, nu pot nega faptul ca ma uit la balciotecile cu politici si politicieni. Nu exagerez insa cu asta, pentru ca, vorba aia, nici pisicii nu i-a fost prea bine cand a fost curioasa, dar nici nu stau cu capul intre coarne ca bivolul, preocupandu-ma doar de procurarea materiei pentru rumegat. Sunt principii pe care le pretind politicii si politicienilor, pentru ca… asemenea oricarui cap patrat, am principii! Principii de care m-am amuzat copios, intr-un exercitiu sublim de autoironie, in aceasta campanie electorala…
In primul rand m-a amuzat partea cu „pregatirea ideologica” a candidatilor… si cand spun candidati nu ma refer la alde Eduard Manole, Ninel Potarca sau Remus Cernea… Nu ma refer nici macar la Crin Antonescu, care… dar despre dansul o sa vorbim mai tarziu…
Basescu, cel pe care l-am mai scuipat cu venin si cu alte ocazii, este dupa cum ati ghicit baiatul de dreapta… Atat de popular si de dreapta, ca acum vreo doi-trei ani inca o mai „ardea” cu partidul dansului in Internationala socialista, pana s-au prins aia ca „pedeilor” le cam place sa sada cu curul in doua luntrii, aruncand ocheade dulci partenerilor de guvernare de atunci, liberali, in scopul unor relatii ideologice neprincipiale. Drept pentru care „internationalistii” au considerat oportun sa dea de-a dura cu socialistii damboviteni, mirandu-se si azi cum de au putut fi atat de naivi, daca nu chiar prosti de-a binelea, incat sa se increada in cuvantul „puilor de naparca” de la Bucuresti… Basescu, deja in fruntea Romaniei, nu a facut insa din asta un capat de tara, cotind-o ca la Ploiesti si orientandu-se rapid catre „popularii” europeni, chipurile cea mai puternica gasca de dreapta din Parlamentul European, in fapt o adunatura pestrita si deloc de incredere, fara cap si coada, instabila si colerica, croita parca dupa chipul si asemanarea prezidentiabilului… In aceste conditii, lui Basescu nu i-a fost deloc greu sa pozeze in izmenele cavalerului liberal, desi trecutul sau il recomanda mai de stanga decat pe multi dintre fostii sai tovarasi socialisti. Si-a schimbat retorica cu 180 de grade, ca doar nu-l durea gura, si s-a apucat sa turuie la gogosi de dreapta… Ciudat este faptul ca poporul, de care Basescu este atat de indragostit incat va ajunge sa-l intrebe probabil, printr-un referendum, si cat este ceasul, tot ca pe un tatuc preocupat de soarta plozilor paduchiosi l-a perceput, chit ca singurul plod paduchios cu care a interactionat in ultimii cinci ani a avut ghinionul sa-si „fure” de la basel o ditamai smetia peste bot din cauza unei strigaturi mai nelalocul ei… Lucru care nu s-a intamplat copiilor de curte ai presedintelui, care au prosperat in urma contractelor „grase” incheiate pe bani publici, cu statul, desi tatucul lor nu prididea cu sborsitul la mogulii cei corupti si la mogulariile lor imorale.
Celalalt baiat, cel de stanga, este cel mai de dreapta baiat de stanga pe care un partid de stanga l-a propus ca produs reprezentativ (mama lui de calmbur!…) Cand mai uit la Geoana, la cum vorbeste, la cum se poarta si gandindu-ma la trecutul sau ma incearca un sentiment de confuzie pe care cred ca l-as mai avea doar vazandu-l pe Hitler dansand kazacioc. Un fost ambasador in S.U.A., un baiat cu papion care isi ia ceaiul cu manusi albe!?!... Pe bune acum, mai proletar parea Adrian Nastase!… Oricat de mult garanteaza Marian Vanghelie pentru onestitatea social-democrata a lui Geoana, nici chiar eu nu sunt atat de naiv si credul incat sa pun botu’. Dar nu asta este marea problema a lui Geoana, respectiv daca lumea il percepe ca pe un personaj politic autentic de stanga, cat faptul ca el insusi nu pare sa se perceapa in vreun fel. In discursul sau, se poate observa ca stie ce-i aia social-democratie moderna, ca i-a citit pe teoreticienii neo-laburismului si a celei de-a III- cai, dar nu pare sa creada o iota din tot ceea ce spune. Este ca si cum m-as apuca eu sa vorbesc despre neo-conservatorism. Pot sa o fac vreme de trei ore, dar fara sa simt nici un fior… Vorba lui George Best: „Degeaba esti pasionat de fotbal, daca nu arzi pentru fotbal”. Ori Geoana arde si el, ca tot omul pentru ceva, dar in mod sigur nu pentru social-democratie. Ca si Nastase, este un om cu pasiuni burgheze, colectionar de tablouri, vinuri si trabucuri. Pun pariu ca habar nu are ca pe Che il mai chema si Rafael… Pun pariu ca daca ar citi acest articol, nici macar nu i s-a aprinde beculetul din prima despre cine vorbesc… Ceea ce, pentru un social-democrat, chiar si pentru cel mai liberal dintre acestia, este absolut impardonabil. Hm… auzi tu… „Care Che?”…

Al doilea lucru cu adevarat amuzant este triumful fara echifoc al spiritului „fesenist”. La douazeci de ani de la Revolutie, pluripartitismul romanesc iata ca isi da duhul… Ce ironie a sortii mai poate face ca, in turul doi al celor mai importante alegeri sa se intalneasca candidati sprijiniti, pe de-o parte, de oameni ca Ion Iliescu, Adrian Nastase sau Viorel Hrebenciuc, dinpreuna cu toata gasca de cefe late, iar de cealata parte personaje ca Mele sau Stolo, cel pe care plini de ura proletara il vom numi si Frankie... Pai toti acesti domni eleganti si cu nasul mare nu au fost oare crescuti cu totii la pieptul generos al cripto-securismului post-decembrist. Nu au fost dansii tovaraseii din linia a doua, cei care i-au tras presul de sub picioare lui Ceausescu si apoi au confiscat puterea, impunand aceasta ordine pseudo-democratica si tot acest capitalism cacacios care au facut din Romania o tara aflata pe undeva intre statutul de „bananiera” si de „democratie” sud-americana? Asa ca, nu cred ca mai are rost sa ne intrebam cine va castiga aceasta competitie politica... Vorba lui Mitica Dragomir...”La vremuri noi, tot noi...” Mai grav pentru democratia noastra cu dinti de lemn mi se pare insa consfintirea distrugerii legice a opozitiei democratice autentice. Daca pe taranisti a incercat Iliescu din rasputeri sa-i rapuna fara sa reuseasca, mai mult succes se pare ca a avut Basescu. Fantoma partidului de altadata, acum incaputa in mainile unui pacalici politic ca Milut, s-a lasat sedus de „proiectul de dreapta” al democrat-liberalilor, aruncandu-se ca mireasa proasta in asternutul portocaliu plin de pleosnite, semnandu-si astfel condamnarea la mizerie si uitare. Sunt convins ca aceeasi soarta ii paste si pe liberali. Daca Basescu nu a reusit sa le bage mortul pe geam, desi s-a chinuit din greu, sunt gata sa pariez oricat ca PSD-ul va reusi acest lucru in maxim un an. Mai mult ca sigur liberalii vor incepe din nou sa se certe, intaratati de PSD, sa duca politici fractionare la nivel intern, cum de altfel au tot facut in cei douazeci de ani de istorie, vor slabi ca urmare a certurilor interne, iar social-democratii le vor da in cele din urma lovitura de gratie, scuturandu-i de la guvernare. Ezitarile lui Johannis, un neamt care, ca orice reprezentant al unei natiuni care a dus pana la capat doua razboaie mondiale, desi stia inca de pe la inceput ca le va pierde, precum si incercatrile acestuia de a-si pastra pe timpul ocuparii functiei de sef al Guvernului si scaunul de primar al Sibiului, sunt semne premonitorii ale dezastrului care ii paste pe bietii liberali, dornici de cautat amantlacuri cu niste venerici ca pesedeii lu’ nea Nelu. Sic transit gloria mundi!
Argumentele lui Basescu, populiste si usor patriotarde, luptele sale intru dreptate cu sistemul ticalosit al mogulilor, condamnarea comunismului si traiul bun promis celor multi si prosti nu s-au dovedit a fi decat retorica falsa. Sprijinul neconditionat acordat clicii personale, demagogia agresiva, dezbinarea societatii prin invrajbirea categoriilor sociale, nepotismul si lipsa de loialitate sunt doar cateva din imaginea pe care o lasa dupa cinci ani de mandat cel mai iliescian presedinte al romaniei de la... Ion Iliescu incoace... Argumentele lui Geoana?... Argumentele lui Falstaf... si ale celui mai de seama discipol al sau, Ion Iliescu.
Nu trebuie omis in aceasta ecuatie a absurdului nici Crin Antonescu. Trebuie sa recunosc ca pe acesta l-am urmarit cu cea mai mare atentie, fiind curios ce fel de retorica electorala are un candidat liberal autentic, dat fiind faptul ca liberalii n-au mai propus singuri, in afara aliantelor politice, nici un candidat din 1992. Nu am mai fost atat de dezamagit de la pierderea barajulului pentru Cupa Mondiala din 2002 de catre nationala de fotbal, in fata Sloveniei... Nici un mesaj liberal de la Antonescu, nici o solutie economica... doar acuze la adresa contracandidatilor, atitudine de mahala, obraznicie... pana la urma lucruri firesti de la unul pe care pana si Nuti Udrea l-a luat la misto, trimitandu-l la coafor... Noroc cu pesedeul ca-i tolerant si cooperant in actul guvernarii, ca altfel iar ramanea Patriciu in opozitie...
...De asemenea, nici Vadim... Anul acesta l-am crezut mai mult ca niciodata cand s-a apucat sa spumege pe la televiziuni ca-i furat. Saracia, nivelul de cultura, soiritul revansard si, in general, lipsa culturii politice a poporului roman ii asigura, in mod real, cel putin 20 de procente lui Vadim. Romania, care nu este nici Bucuresti, nici Cluj, nici Iasi si nici Timisoara, ci acea tara afundata in noroiul ulitelor neasfaltate, care isi duce traiul intr-o mizerie medievala, dar care vede la televizorul racordat la antena digitala opulenta celor aflati la putere vor ca nenorocirea lor sa fie razbunata. Iar fostul adorator al Elenei Ceausescu, a carui poate singura calitate este ca nu-i pasa ce spun altii despre el cand ii dau in cap cu democratia, le spune oamenilor exact ce vor sa auda si suficient cat sa le ia voturile. Pe langa taditionalul „Jos Mafia, sus Patria!” si „Muie hotii!”, un lucru haios am aflat de la Vadim... Stiati ca pe Sever Voinescu, ala ciufulit dar cu barba dichisita, de care face caterinca Mircea Badea, il cheama de fapt Cotoi? Vadim a comunicat asta, printre hohote de ras, natiunii... Tot mai mult decat a comunicat, de exemplu, Crin Antonescu...