Concluziile sezonului 2010 - Springboks

Africa de Sud este marea dezamagire a sezonului. Dupa ce in urma cu un an a impresionat prin vigoarea jocului in Tri Nations, in doar 12 luni, Springboks a ajuns o echipa care sperie prea putin celelalte echipe mari. Vina principala o poarta, cat se poate de fotbalistic, antrenorul Piter de Villiers, cel care in doar doi ani a reusit sa faca praf munca depusa in formarea campioanei mondiale din 2007 de catre Jake White si Eddie Jones. Lipsit de viziunea asupra jocului presupusa la nivelul „Springboks”, prea „moale” atat in fata jucatorilor, cat si a presiunilor din partea board-ului rugbistic sud-african in ceea ce priveste managementul echipei si alegerea strategiilor in camp, de Villiers pare condamnat sa scufunde si mai mult corabia deja la apa a burilor. Doar o victorie in acest sezon de Tri Nations, doua victorii scurte (23-21 cu Irlanda si 29-25 cu Tara Galilor) si o infrangere de toata rusinea cu Scotia (21-17) au facut ca victoria mai concludenta impotriva Angliei (21-11) din penultimul meci al turneului de toamna sa nu insemne mare lucru in ochii fanilor dezamagiti, cu atat mai mult cu cat a fost urmata, o saptamana mai tarziu, de o infrangere seaca, 20-26, cu selectionata Barbarians.
Este greu de stabilit care sunt punctele forte ale Springboks, judecand dupa prestatiile ultimelor sale luni – si totusi, impresia lasata este aceea de „branza buna in burduf de caine”, iar cauza principala pare sa fie, asa cum am mai spus, lipsa unei abordari corecte, atat din punct de vedere tactic, cat si din perspectiva gestionarii capitalului uman disponibil la echipa, din partea antrenorului. Pe langa aceasta cauza principala, mai sunt o serie de cauze secundare, unele conexe deficientei manageriale sus mentionate, altele independente de aceasta. Pe langa problema antrenorului, o alta chestiune, cel putin la fel de importanta,este aceea a capitanului. Pentru ca, in afara lui John Smit, nici un alt springbok nu pare capabil sa conduca din teren o echipa capricioasa, plina de personalitati puternice, echipa care pare sa degenereze foarte rapid, in numeroase momente, spre imaginea unei gasti de „bullies”, asa cum este echipa Africii de Sud. Suspendrile din acest sezon, dintre care cea mai spectaculoasa este fara indoiala cea de opt saptamani dictata impotriva lui Bakkies Botha in urma meciului de debut cu Noua Zeelanda, desele derapaje nervoase care lasa o imagine urata asupra echipei, momente ce scot in prim-plan, ca „vedete”, pe langa linia II deja mentionat, pe Schalk Burger si Danny Rossouw, dar mai ales acea nervozitate negativa, care in loc sa motiveze, determina greseli tehnice si tactice, se reflecta in rezultatele Africii de Sud, pentru care anul 2010 o fost unul dintre acei ani a caror amintire nu ti-o doresti.

Nu pot fi, totusi, multe lucruri de reprosat in alegerea de catre de Viliers a jucatorilor care sa reprezinte nationala, individual fiecare aratad calitati indiscutabile atat in Super Rugby, cat si in Curry Cup. Linia I, fie ca l-a avut pe Smit, Bismarck du Plessis sau Adriaan Strauss pe postul de taloner, iar ca pilieri pe oricare dintre Steenkamp, Mtawarira, Jannie du Plessis, C.J. van der Linde sau B.G. Botha, a fost la fel de determinata si neinfricata in momentele de fixare, iar despre linia II – Bakkies Botha-Vic Matfield, nu cred ca este nimeni in masura sa aiba vreun comentariu negativ asupra prestatiilor din momentele spcifice postului. Nervozitatea si temperamentul lui Botha, sau lipsa inspiratiei si inteligentei specifice capitanului de care, din pacate, a dat dovada Matfield atunci cand a suplinit aceasta „functie” in absenta lui Smit, in timpul turneului de toamna, pot influenta negativ, dar pot fi si suplinite de o atare stare de spirit si ordine tactica insuflate de banca tehnica. Linia III, pe alocuri indisciplinata, dar foarte devotata efortului colectiv, a fost „lovita” in aceasta toamna de lipsa aportului lui Schalk Burger si Heinrich Brussow, ultimul absent din lot si in Tri Nations, dar a fost bine suplinita la nivelul flankerilor de Francois Louw, Juan Smith, Willem Alberts sau de Deon Stegmann. Surprinde insa subtirimea numarului 8, Pierre Spies neavand alt inlocuitor decat pe „stersul” Ryan Kankowski, asta in conditiile in care antrenorul de Villiers se incapataneaza sa nu-l convoace pe inchizatorul la gramada al lui Western Province, Duane Vermeulen, rugbist considerat de multi mai bun chiar decat Spies. Concluzionand, despre gramada sud-africana, putem spune ca nu sufera sub aspectul selectiei, cat al disciplinei, al comunicarii si nu in ultimul rand al orgoliilor. Pentru ca, in ciuda incercarilor de a se masca acest lucru, toata lumea stie ca numai pe inaintare sud-africanii au trei capitani: Smit, Matfield si Burger. Ma intreb cum o fi cand s-or destepta astfel de ambitii si la Pierre Spies...
Suferinta cea mare a Springboks devine foarte vizibila de la numarul 9 in sus... Absenta de un an a lui Fourie du Preez, cel mai bun mijlocas la gramada din rugby-ul actual, excelent tactician si liant intre inaintare si treisferturi, a facut ca Africa de Sud sa arate ca o echipa rupta pe jumatate, Ricky Januarie, Fraqncois Hougaard si nici char eternul jolly joker Ruan Pienaar nereusind sa faca „discreta” aceasta absenta, fara indoiala cea mai importanta si sursa a tuturor relelor din acest sezon pentru Springboks, la stransa concurenta, evident, cu „inspiratia” lui Peter de Villiers.
Castigul sud-africanilor din ultimii trei ani a fost insa recuperarea miraculoasa a unui post pe care nu au prea stralucit in ultimnii 10 ani, acela al mijlocasului la gramada, de la Andre Pretorius incoace neremarcandu-se nici o alta uvertura prin precizia transformarilor si a inspiratiei rezolvarilor fazelor din camp.Pentru ca, intra-devar, Springboks au avut ceva de asteptat pana la aparitia lui Morne Steyn, un mijlocas la deschidere complet, calm, lucid si precis in executiile de picior si, mai presus de toate, foarte constant in evolutii.
In privinta centrilor, sud-africanii sunt acoperiti destul de bine, Jean e Villiers, Jacque Fourie, Wynand Olivier sau Frans Steyn fiind suficient de rapizi in replieri incat sa asigure stabilitatea defensiva in momentul depasirilor de catre adversari a liniei avantajului, dar si consistenti la momentul atacurilor pe treisferturi. Si aici insa indisciplina devenita deja specifica sud africanilor isi spune cuvantul, greselile oamenilor de pe acest post avand ca efect penalitati si suspendari; atat Fourie, cat si de Villiers au absentat din meciuri importante datorita cartonaselor galbene primite.
Si daca tot pomeneam, atunci cand vorbeam despre Noua Zeelanda, despre incapatanarea lui Graham Henry de a-l pastra in lot pe Rokocoko in ciuda lipsei sale evidente de forma, la fel s-a intamplat si in cazul lui Peter de Villiers, atunci cand a fost vorba despre jucatorul sau preferat, Bryan Habana, cel care a fost, in mod constant in acest an, „omul degeaba” in primul 15 al Springboks – inexistent atat in aparare, cat si in atac, mai degraba incurcand decat ajutand... Titularizarea tarzie in cadrul turneului din toamna a lui Lwazi Mvovo, o aripa cu un mare potential, provenind de la campioana editiei din acest an a Curry Cup – Natal Sharks, a mai „indulcit” un pic impresia lasata de slaba prestatie a aripilor. Pentru ca nici Bjorn Basson si nici Gio Aplon nu par capabili sa asigure consistenta de alta data a benzilor laterale, asa cum se intampla in zilele bune ale lui Bryan Habana sau Breyton Paulse.
Si pentru ca tot vorbeam de vremurile de aur ale Springboks, mai trebuie spus ca, de la retragerea lui Percy Montgomery, acum aproape trei ani, sud-africanii nu au mai reusit sa gaseasca solutia pentru acoperirea postului de fundas, alegand mai mereu intre solutii de „carpeala” – Gio Aplon, Ruan Pienaar, Frans Steyn, sau solutii proaste – Zane Kirchner.

Daca ar fi sa dau un pronostic sigur pentru la anul, chiar mai sigur decat acela al castigarii Cupei Mondiale de catre Noua Zeelanda, as spune ca in nici un caz nu vom vedea pe cea mai inalta treapta a podiumului echipa Africii de Sud. Lipsa evidenta a unor solutii in privinta lotului, timpul relativ scurt pentru schimbari la nivelul managementului si al strategiilor pe tremen scurt anuleaza orice fel de sperante pentru Springboks. Condamnati sa mearga cel putin pana dupa 2011 cu acelasi antrenor, pentru ca orice fel de schimbare asumata acum, cand deja este prea tarziu, ar agrava si mai mult situatia, sud-africanii nu pot decat sa-si fixeze obiective modeste in comparatie cu pretentiile, indreptatite de altfel, ale unei natiuni considerate de multi adevarata patrie a rugby-ului. Singura speranta, slaba ce-i drept, se leaga de capacitatea de revenire si de orgoliul specific acestei frumoase echipe, lucruri care au ridicat-o in momente in care, la fel ca si acum, parea doborata si fara nici un fel de sanse...

Concluziile sezonului 2010 - All Blacks

Din cauze de lene si sictir, blogul nostru a luat o pauza de patru luni, in care, evident, s-au intamplat multe. Atat de multe, incat ar fi si pacat sa nu le povestim... Dar, intrucat nu stim cu ce sa incepem, am ales, ca in majoritatea cazurilor, rugby. Ca o concluzie a sezonului aproape incheiat, vom face o analiza a evolutiilor principalelor natiuni, intr-o incercare aproape ridicola de a umple lunile de lene si sictir in care, cum era si firesc, s-au intamplat multe...


Noua Zeelanda venea dupa o serie extraordinara in editia din acest an a Tri Nations, unde a obtinut victorii pe linie, aratand prin aceasta demonstratie de forta ca editia cupei mondiale de la anul, care se va disputa in Insula Neagra, se vrea a fi o afacere „de familie” a gazdelor. Trei victorii cu Africa de Sud si trei victorii cu Australia, majoritatea obtinute intr-o mnaniera deosebit de facila, au redat increderea de alta data elevilor lui Graham Henry, un antrenor care are sansa de a intra definitiv in istorie cucerind atat trofeul mondial, cat si cifra record de cinci titluri de cel mai bun tehnician al anului. In ciuda infrangerii suferite la Hong Kong, intr-o partida contand pentru Bledisloe Cup, in fata Australiei, All Blacks pareau capabili sa uite acest esec - de fapt, un semi-esec, daca stam sa ne gandim la faptul ca partida se disputa in afara calendarului oficial al Tri Nations si al oricarui calendar al meciurilor test organizate de IRB, dar si la faptul ca, pana la urma, eseul lui Jemes O’Connor, cel care a inclinat balanta in favoarea Wallabies a venit la cateva minute bune dupa expirarea timpului regulamentar, pana atunci neo-zeelandezii controland intr-o maniera destul de sigura jocul. All Blacks nu au resimtit socul, parand mai degraba preocupati de turneul european care batea la usa, la meciurile contra Angliei, Scotiei, Irlandei si Tarii Galilor. Iar motive de ingrijorare nu prea erau, intrucat inspiratia, minutiozitatea si excelenta cunoastere a jocului de catre Graham Henry pareau sa se imbine perfect cu apetitul pentru performanta al rugbistilor din Pacificul de sud. Fara sa exageram deloc, putem spune ca Noua Zeelanda are in acest moment cea mai buna echipa din ultimii zece ani, iar rugby-ul practicat este cel mai bun model tehnic si tactic elaborat de vreo echipa actuala.
Si totusi… de ce este atat de buna aceasta echipa? Secretul consta in primul rand in excelenta pregatire fizica, remarcabila prin dispozitia la efort si contact, ca si prin numarul redus de accidentari avand ca rezultat pauze lungi de activitate. Rezultatele unui sistem bine elaborat de fitness, de calcul al consumului caloric in timpul efortului, sustinut de o alimentatie stiintifica, sistem considerat un experiment extravagant in urma cu cativa ani si care acum incepe sa dea roade, par sa fie capabile sa mentina Noua Zeelanda multa vreme pe primul loc al ierarhiei mondiale.
Al doilea element al succesului este Graham Henry, mai exact geniul sau de strateg, materializat printr-un joc rapid si precis de pase si prin stabilitatea exemplara a pachetului de inaintare, atat la momentul gramezilor fixe, cat si la aglomerarile spontate. Buna pregatire fizica a treisferturilor, rezistenta si dezvoltarea optima a fortei in regim de viteza au permis dese pendulari de-a latul terenului a centrilor/fundasului purtator de balon in scopul sustinerii atacurilor pe culoarul aripilor, cu efect de destabilizare a liniei de aparare adverse, prinsa de cele mai multe ori pe picior gresit de rapidele curse finale din postura de „om in plus” ale lui Muliaina sau Cory Jane. Lipsa de forma a lui Rokocoko, selectionat oarecum impotriva firescului de Henry, a fost perfect suplinita de Muliaina, principalul marcator de eseuri al All Blacks in Tri Nations, atat in ofensiva, cat si in aparare, risipa de energie a fundasului neo-zeelandez fiind una aproape supra-omeneasca. La nivelul centrilor, forta de penetrare a lui Ma’Nonu si abilitatea lui de a crea bresa in apararea adversa prin atragerea in placaj a cel putin doi adversari a izbutit de multe ori sa-l puna pe rapidul centru exterior Conrad Smith in situatia de a marca sau de putea oferi pasa finala omului in plus. Om in plus care a fost fie Cory Jane, cu totul alt jucator in acest sezon, rapid si cu un excelent comportament la placaje, atat de diferit fata de cel din sezonul trecut, fie Muliaina, fie debutantii Rene Ranger sau Israel Dagg.
Pachetul de inaintare s-a remarcat in special prin consistenta liniei I, ramasa neschimbata de-a lungul ultimelor sase luni – Tony Woodcock-Keven Mealamu-Owen Franks, dar mai ales prin calitatea liniei III, cea mai buna din lume – Kaino-McCaw-Read, linie care datorita rapiditatii si apetitului ofensiv s-a aflat in numeroase randuri la capatul pasei premergatoare eseului, in faze de atac specifice treisferturilor. Daca mai punem la socoteala si jocul defensiv fara cusur al capitanului Richie McCaw, cel mai bun neo-zelandez din acest sezon castigator al titlului de cel mai bun rugbist al anului, avem imaginea unei echipe care ia foarte in serios uriasa responsabilitate ce o presupune o cupa mondiala disputata in fata propriilor fani.
Si totusi… Exista si cateva lacune in acest sistem apropiat de perfectiune, nu datorate insa vreunui neajuns de natura tactica, ci datorita formei mai putin fericite a unor jucatori. Care, de fapt, nu sunt decat doi, si anume Dan Carter si Joe Rokocoko. In privinta primului, selectionarea lui este inteleasa prin prisma a doua lucruri: primul ar fi numele lui Carter si uriasul sau aport la jocul echipei de-a lungul timpului, fapt ce nu permite nici macar lui Henry inlocuirea din prima echipa a teribilei uverturi fara vreun „motiv” sustinut de decizia echipei medicale, iar al doilea lucru ar fi, chiar mai grav decat rarele pulsee de scadere de forma ale lui Danny-boy, lipsa de solutii pentru postul de uvertura pentru All Blacks. Pentru ca, in afara de Stephen Donald, All Blacks nu are alta optiune privind eventuala inlocuire a lui Carter pentru jocul in camp, iar in ceea ce priveste transformerii, doar demiul Piri Weepu pare sa aiba aceeasi suficienta precizie si sange rece pentru a transforma in puncte greselile adversarilor. Despre Joe Rokocoko, din respect pentru trecutul sau, nu voi spune decat ca-i consider prezenta in echipa doar un capriciu al lui Henry…

Turneul european din luna noiembrie a consfintit dominatia absoluta a Noii Zeelande in acest sezon international. Patru victorii din tot atatea meciuri inpotriva natiunilor britanice, dintre care trei incheiate cu peste 35 de puncte marcate de rugbistii kiwies. La final, Richie McCaw a fost declarat rugbistul anului, Graham Henry cel mai bun tehnician, iar Noua Zeelanda cea mai buna echipa, terminand anul pe prima pozitie a ierarhiei mondiale. Mai mult decat atat, All Blacks si-a dezvaluit uriasul potential uman, doi dintre cei mai buni jucatori ai toamnei fiind dintre aceiea care nu s-au regasit in „reteta” echipei lui Henry pentru Tri Nations – aripa Hosea Gear, cel mai bun marcator de eseuri din cele patru teste, fratele celebrului Ricko, dar mai ales centrul Sony Bill Williams, la care se remarca, pe langa numele sau de jazzman, extaordinara sa capacitate de percutie si acuratetea paselor din off-load, multi vazandu-l deja ca pe un nou Tana Umaga. Si totusi, cel mai bun om in negru ramane Richie McCaw, juctor cu o medie de peste 15 placaje decisive pe meci, cel care, prin jocul sau, pare sa transpuna pe alte coordonate presttia individuala in jocul defensiv al flankerului modern. Altfel, Noua Zeelanda place prin respectul pentru jocul clasic, romantic, dedicat grupului, in care fiecare jucator, fiecare pozitie si fiecare compartiment cauta inovatia si spectaculozitatea in prestatii, ramanand insa fideli principiilor tactice ale rugby-union.
All Blacks sunt echipa cu cele mai putine griji pentru anul urmator. Au un antrenor care stie foarte bine ce are de facut, un capitan care inspira prin forta exemplului, cea mai buna linie III din lume si, poate, cele mai bune combinatii posibile pentru cuplul de centrii, avand de ales intre Nonu, Smith si Williams. Revenirea lui Carter la forma sa obisnuita nu ar face nimic altceva decat sa blocheze casele de pariuri la anul, pentru ca e greu de crezut ca unei echipe ca Noua Zeelanda ii va putea cineva „sufla” titlul mondial, mai ales in conditiile in care All Blacks vor juca acasa.

Pink is gay

Sambata a avut loc poate cel mai asteptat meci al anului, cel dintre selectionata Bucurestilor si Stade Francais. Dupa ce cu doaua saptamani in urma ne-am pus in cap si-n cur sa batem pe prapaditii aia din Uruguay, transformand acest success de duzina intr-o „zi mare pentru intreg poporul roman” – cum, s-a exprimat Ovidiu Tonita dupa meci, de era sa ma inec cu berea si sa-mi da mucii de la atata ras, gluma parea sa se ingroase odata cu data apropierii meciului, pentru ca data asta nimeni nu mai spera sa mai pice pleasca inca vreo bucurie in capul atat de oropsitului popor roman. Horelor de bucurie si bailor de sampanie, de-ai fi zis ca fie ne-am calificat direct in finala campionatului mondial, fie tocmai ne-a scutit F.M.I.-ul de plata datoriilor, parea sa le urmeze gustul amar, amestecat cu dinti sparti al unei mame de bataie sanatoase. Francezii, aflati pe locul 9 in Top 14, un loc deloc pe masura ambitiilor si investitiilor lui Max Guazzini, presedintele parizienilor, pareau decisi sa obtina o victorie la un scor de maidan, aliniind in primul 15 cel mai bun lot disponibil. Si trebuie spus faptul ca, Stade Francais, pe langa tricourile fistichii, desprinse parca din vetimentatia amatorilor de discoteci din mediul rural al judetului Dambovita, si pe langa pozele in curul gol ale rugbistilor din calendarul „Dieux de Stade”, are un lot cu adevarat valoros, compus din oameni precum Dimitri Szarzewski, Pedro Ledesma, Diego Roncero, Tom Palmer, Pacal Pape, James Haskell, Juan Leguizamon, Sergio Parisse, Julien Dupuy, Lionel Beauxis, Mathieu Bastareaud, Gonzalo Tiesi, Martin Rodriguez sau Hugo Southwell. Pentru selectionata Bucurestilor, a carei medie de inaltime pe linia I nu sarea de 1.75 m, o infrangere la 20 de puncte diferenta putea sa insemne o zi mai mult decat reusita, o amintire tocmai buna de depanat peste timp nepotilor.
Lucrurile au stat insa altfel... Amestecul magic dintre ambitia alor nostri si lipsa de chef a francezilor a facut posibila o diferenta de doar noua puncte, si aceea smulsa de Stade in ultimul minut datorita transformarii in puncte a unei penalitati dictate impotriva „stejarilor”, in caz contrar meciul putand arata o diferenta de doar sase puncte. Cum insa era prea frig ca sa ne plangem de pierderea atat de dramatica a punctului bonus, ne-am terminat cuminti bauturile alcoolice si ne-am infundat in carciuma, ca sa uitam, alaturi de alte bauturi alcoolice, cat de nashparlii suntem... Am marcat doua eseuri frumoase, la centru, prin Stelica Burcea si Lemnaru, am placat curajos cu linia a III-a, dar ne-am facut de bacanie in tuse, unde cred ca am pierdut mai bine de jumatate din propriile repuneri, iar in gramezile fixe am fost jalnici. Stade a marcat doua eseuri cu gramada, plus alte doua in care mult prea usor si-au creat omul in plus in fata unei defensive romane prea putin capabila de replieri in zona de circulatie a balonului. Pe langa aceste erori, parem inca incapabili sa gestionam tactic avantajele, alegand intr-o maniera foarte precipitata suturile sterile in adancime, in locul calmarii jocului prin greseli fortate si asteptarea dictarii penalitatii. S-a intamplat si cu Leeds, s-a intamplat si cu Parma... intr-un fel era de asteptat sa se intample si cu Stade Francais. Indraznesc sa spun ca in aceast mod s-a pierdut oportunitatea strangerii rezultatului pana la diferenta punctului bunus. Dar... ma rog... ce-a fost a fost... Putea sa fie mult mai nasol, asa ca bine ca s-a terminat si asa... Sambata vom juca in Franta, asa ca, se pare ca inca mai avem sansa experimentarii pe propria piele a unei batai mai sanatoase in acest an, Doamne fereste...!

Daca despre meci sunt putine de spus, doar statul in picioare in frig impiedicandu-ma sa nu adorm, va pot spune mai multe despre oamenii care vin la meci. Daca cei mai snobi dintre voi si superficiali in inghititul pe nemestecate a tot felul de stereotipuri socio-culturale, dar la fel de tarani si inculti in realitate, ca noi toti de altfel, aveti impresia ca la rugby vin oameni spalati, inteligenti si scarbiti de ceea ce, in mod onanistic obisnuiti sa numiti „mizeria din fotbal”... ei bine... va inselati. Publicul este la fel de pestrit, poate chiar mai pestrit, ca la fotbal. Avem, vorba lu’ Dorel Visan in „Cel mai iubit dintre pamanteni”, reprezentanti din toate categoriile sociale. Avem „patricienii” de la tribuna acoperita, acolo unde biletul costa 200 de mii de lei, in marea lor majoritate niste ciumpalaci angajati la firme/companii cu care federatia de rugby are Dumnezeu stie ce angajamente de imagine, fapt ce o obliga sa le dea acestor muci in freza invitatii moca la meciuri, astfel incat daca vrei sa-ti cumperi un bilet in acel sector de tribuna, numit pompos „oficiala”, ti se spune de la casa de bilete ca nu se poate. Pentru ca, intre noi fiind vorba, strategia de promovare a rugby-ului de la nivelul federatiei de specialitate inseamna de fapt o gratiutati ieftine catre neamuri, prieteni, „parteneri de afaceri”, de cele mai multe ori insi care nici macar nu remarca pana la sfarsitul jocului ca mingea dupa care alearga haidamacii aia de pe teren nici macaer nu e rotunda. Printre acestia, infiltrate strategic se afla prietenele sau nevestele jucatorilor, fatuci care, de cele mai multe ori nu difera de prietenele si nevestele fotbalistilor, sau, pur si simlu, de restul fatucilor nascute si crescute in atmosfera sanatoasa a Crangasiului proletar. Pe partea opusa a tribunei ocupate de „jet set” se afla „adunatura pestrita”, un soi de tribuna II din Ghencea, loc al melanjului cultural, al ciocnirii caracterelor de tot felul, locul celor multi, fara complexe si fara „rafinamente de maniera” – taranusi, cocalari, batuti in cap, unii dintre ei cu oarece tangente cu rugby-ul, ademeniti de acest sport insa doar de posibilitatea accesului gratuit la o sala de forta, utila in calirea muschiului necesar unei viitoare cariere de bodiguard in discoteca.
Chiar si asa, cu tot parul lor de pe limba, sunt de preferat celor de la tribuna acoperita si, in orice caz, de preferat fanilor francezi, care sunt de departe cei mai antipatici dintre toti fanii de sport. Este chiar pacat sa nu bati macar o data in viata un suporter francez… Fanii lui Stade sunt de doua ori mai antipatici, odata pentru ca sunt francezi, si alta data pentru ca se imbraca in roz. Dupa cum probabil stiti, iar daca nu aflati asta acum, parizienii au tricourile roz, in cinstea domnitei Blanche de Castille, filantroapa si sotie a lui Ludovic al VIII-lea, supranumit nu se stie de ce „Leul”, cea despre care se spune ca ar fi patronat artele si arhitectura pariziene catre sfarsitul sec. XII si inceputul sec. XIII. Patronul Guazzini a aflat povestea si, dornic sa nu ramana dator istoriei, dar nici minoritatilor sexuale, si-a imbracat echipa in acel roz chiloţiu, atat de luat la mişto de toata suflarea poftitoare doar de amor intersexe. Fanii lui Stade, o echipa rspectabila si perfect normala pana sa inceapa sa poarte budigai ca ai lui Boy George, au alunecat si ei pe aceasta dubioasa panta a trepanării, punand cu totii botul la noul slogan de marketing al gruparii – „pink is beautiful”. Astfel incat, la Bucuresti, am putut vedea niscaiva orocotile baloase care faceau ca toate dihaniile, intoliti in rozul ala incalificabil din punctul de vedere al eticii sportive… Si in timp ce mestecam eu la ganduri si la mied lituanian de la prietenul Sebi, mi-am dat seama cat de dreapta, chiar daca lipsita de eleganta, este violenta pe stadioane, si cat de evoluat, din acest punct de vedere, este fotbalul fata de rugby. Pai pe ce stadion de fotbal se mai pot manifesta astfel de maimute imbracate ca niste femei gonflabile barby, fara ca, la sfarsitul meciului, sa nu fie tavalite bine de baietii iubitori de normalitate si spirit sportiv. Am concluzionat ca, in ciuda imperfectiunilor sale de natura ideologica si a riscului ridicat de producere a unor victime colaterale, violenta de pe stadioanele de fotbal traseaza coordonate morale si introduce in sfera firescului conduita acelora care se afla in deplasare, pe un stadion strain. Cu atat mai mult cu cat acestia sunt imbracati intr-un roz care, departe de a fi „beutiful”, nu este decat „gay”…