Drama unui presedinte peste un popor care nu-l merita

Romanii sunt un popor care reuseste, pe zi ce trece, regrese absolute remarcabile in ceea ce priveste primenirea si propasirea comorilor mintii. OTV, Tociu si Palade, Etno si Taraf TV, Liga I, Gigi Becali, reclamele la bere de plastic sunt cele mai credibile etaloane utile in masurarea coeficientului de inteligenta al unei natiuni cazuta prada dezordinii etice si lipsei de coordonate culturale. In aceste conditii, nu putem avea pretentii nici de la conducatorii vremelnici ai acestei tari, cei care nu sunt nimic altceva decat o gasca de derbedei pusi pe furat si capatuiala, care suplinesc prin siretenie si lipsa de scrupule calitatile necesare fauririi unui destin stralucitor nu prin sine, cat prin buna credinta, justetea morala si omenia care anima o asemenea lucrare.
Mi-am propus sa nu mai vorbesc despre aceste lucruri urate si imorale, despre barfe politice si de alta natura, dar se pare ca prostia care este la putere in Romania face din nou victime in randul celor cu stomacul fin, de data aceasta prin insasi comoara nesecata a mintii presedintelui. Stati putin… nu vreau sa se creada ca presedintele nu a mai dat cu mintea in gard si cu alte ocazii, luandu-l gura pe dinainte. Dar parca saptamana asta s-a intrecut pe sine, zau asa…
Prima „duma” a bubuit-o pe la sfarsitul saptamanii trecute, cand ne-a invitat pe toti sa ne caram care pe unde apucam, pentru ca tara este, oricum, prea saraca sa ne mai tina pe toti. Asta nu ar fi nimic… daca, luat de val, Base n-ar fi trantit una de toata frumusetea, drept in dintii strainatatii care, daca tot ne-a ancorat ca pe manjii la caruta tiganeasca, ne-a permis si accesul legal pe piata fortei de lucru, pentru ca, deh… asa e in Uniunea Europeana… musai libera circulatie. Daca noi ne-am invatat sa ne faca cu ou si cu otet de fiecare data cand se scoala cu fata la cearşaf, sau mai da cate vreo inundatie, sau mai mananca bataie Steaua, europenii au reactionat destul de nashpa atunci cand prezidentu’ le-a transmis sa nu ma faca atata ca toate alea ca vin amarastenii din est sa le ia locurile de munca, pentru ca disponibile sunt, oricum, doar acele slujbe pe care occidentalii le refuza si ca, in general, occidentalii sunt blazati, aroganti si comozi (daca le-ar fi zis „lenesi”, as mai fi ras si acum… si asta nu pentru ca nu ar fi lenesi, pentru ca sunt si ei, slava Domnului, ci pentru ca s-a gasit cine sa vorbeasca…). Un ziar din Marea Britanie… nu cine stie ce ziar, dar, oricum, un tabloid foarte apreciat de redneck-sii platitori de zeciuiala coroanei, a preluat declaratia si a facut ca toate ielele, pe la finalul crizei de boala lui Calache refulata in articol, aproape invitandu-l pe Basescu sa-si ia „ciorile” cu el cum o stii, ca inca mai sunt destui englezi capabili sa dea cu târnul pe strazi, fara sa fie nevoiti sa suporte, pe langa serviciile ieftine si de calitate ale unui maturator profesionist, restul pachetului de shaori ciorditori pe „city-bus”-uri si pirande cu ciocârdei, gramada la cersit pe la metroul londonez. Pantru ca, pana la urma, nu-s chiar atat de comozi, aroganti si blazati europenii astia din vest, care s-ar angaja pe la „adepeurile” lor, daca ar fi platiti decent, dupa standardele de viata ale unui vestic. Dar cum poti sa mai faci acest lucru, daca iti vin cohortele de emigranti, accepta salarii mici, cam jumatate din cele normale, si iti intorc cu susul in jos regulile retributiei pe piata a fortei de lucru? Mai angajeaza-te pe banii aia, facandu-le concurenta unora pe care insusi presedintele lor ii incurajeaza sa dea navala si sa-ti ia locurile de munca, ajutoarele sociale, dar sa-ti si umple statisticile criminalitatii cu figuri pitoresti gen Petronela Buci de Fier sau Romica Mailat. Pentru ca, asa cum toti ne-am dat seama, pentru Basescu, libertatile politice si economice de tip european sunt asa, ca un soi de Romanie, un loc in care orice neisparvit poate sa intinda mana si sa ia, fara sa-si puna problema daca respectivele beneficii sunt ale lui, sau daca le merita in vreun fel. Apoi mai avem si tupeul sa ne miram si sa ne indignam de faptul ca toti mai multi europeni isi indreapta simpatiile spre extrema dreapta, lasandu-ne pe noi, liberalii si multiculturalii astia din est ca singuri atleti ai democratiei...

Si pentru ca asta n-ar fi fost suficient, Basescu a mai „trantit” una poporului, cu care se cam are la cutite in ultima vreme, spunandu-i sa nu se mai planga atat ca n-are de nici unele si munceste pe nasturi, ca se poate si mai rau... Adica... sa-l fereasca Dumnezeu pe ala care vrea sa fie presedinte, c-o sa ajunga sa râneasca in folosul natiunii si 16 ore pe zi. Ca cica atata presteaza dumnealui „daily”, c-a ajuns saracu’ sa nu mai puna geana pe geana de grija tarii si sa tresara in putinul somn pe care il are mai ceva ca un maidanez bantuit de cosmaruri cu hingheri. Asta in vreme ce, nerecunoscatori in ticalosia lor, pensionarii, medicii si profesorii dorm cu muci si bale, singura lor grija fiind legata de taierile salariale. Pentru ca, in acest context s-a inbufnat presedintele, amintindu-si cat de oropsit este dansul la locul de munca, in vreme ce un profesor „bugetofag” are tupeul obraznic sa se planga ca nu-i ajung banii... Pai... daca-i tot atat de harnic Basescu, de ce nu se duce sa lucreze in Spania sau in Italia!? Nu-i pacat de atata harnicie si avant proletar irosite intr-o tara de trantori care nu stiu decat sa ceara si sa se planga!? Pun pariu ca i-ar merge mult mai bine pe-acolo, ca tot sunt aia blazati, aroganti si comozi, de n-ar pune mana, feri-ar Sfantu’, pe cancioc si mistrie, nici sa-i pici cu ceara. Ar dormi, astfel, si el mai linistit, fara grija celor 20 de milioane de puli trimise in ciorba dansului de un popor care, oricum, nu-l merita...

Popor care, dupa ce ca nu-l merita, nici tara nu si-o iubeste... Ca, cica, daca si-ar iubi-o, atunci ar curge lapte si miere pe Dambovita, iar cainii ar umbla cu covrigi in coada. Sau cel putin asa sustine Basescu, cel care se pare ca are cate o solutie pentru toate relele care s-au abatut asupra acestei tari. Mie mi-au fost intotdeauna neclare toate cuvintele astea mari care se invart in jurul conceptului de „iubire de tara si neam”. Pentru mine tara inseamna familia, prietenii, locurile unde am crescut si de care ma simt legat prin nostalgia copilariei. Resping orice patetisme ieftine si lemnoase gen „pe-un picior de plai, pe-o gura de rai” sau „poporul ales”. Traiesc de treizeci de ani in Romania si stiu ca lucrurile nu stau deloc asa intr-o tara ce seamana tot mai mult cu o groapa de gunoi, atat igienic cat si spiritual, iar cat despre oameni, din ce in ce mai rai, imorali si prosti... sa spunem ca daca as fi Dumnezeu, chiar in imensa mea intelepciune si bunatate, n-as gasi nici un argument atat rational cat si afectiv sa ma dau in vant dupa ei.
Si totusi... exceptand situatie in care esti Dumnezeu, fie si in calitate de presedinte al Romaniei, sa afirmi asemenea lucruri „grele” despre cei peste care esti baci denota fie imbecilitate, fie o ironie fina si perversa si malefica. Iar eu, ca un naiv ce sunt, prefer sa am un presedinte imbecil, decat unul care se tine de „arogante” perverse si malefice. Pentru ca, la o adica, poporul asta neiubitor de tara isi poate asuma acest pacat, acceptand-si lipsa de plenitudine sentimentala atunci cand s-a dus buluc la vot sa-i puna in brate doua mandate... Dar sa ajunga sa fie luat la misto pentru asta chiar de cel care a profitat din plin de aceasta lipsa de iubire... asta mi se pare o bascalie exagerata chiar si mie, un tip cu simtul umorului dezvoltat.
In plus, poate ca au fost oameni care chiar si-au iubit tara, dar, dupa cum spunea un prieten drag, mai platonic... Adica, dupa principiul „tu iubesti si Platon fute...” Naivii au iubit-o, au plimbat-o sub clar de luna prin parc si i-au cantat romante, pentru ca odata condusa frumos, acasa, pana in fata blocului, „bagabontii platonicieni” gen Basescu, Videanu, Udrea, Berceanu si Blaga sa o ia la mamelit in scara blocului si s-o faca posta, bagandu-si pula la propriu in iubirea ta sincera... Pai cum sa nu te simti luat in balon atunci cand, dupa ce Romanichii i s-au lasat tzatzele, iar curul i s-a facut cat China, apar golanii astia si-ti tin lectii de etica si iubire sincera. Pai... sa nu-ti vina sa le spui „hai sictir!” si sa-ti doresti sa vina anticipatele, chit ca astea n-or sa aduca nimic in plus, doar rotatia de cadre in functiile propice ciordelilor de anvergura nationala?!?

Baaria

Este imposibil sa nu-l iubesti pe Giuseppe Tornatore. Filmele sale au ceva ce te fac sa te identifici cu ele, un miez de realitate careia candva, in existenta noastra, i-am fost martori sau participanti. Fie ca este vorba despre copilarie, despre dragoste, despre cautarea unor vocatii sau despre imaginea parintilor si a familiei. Fie ca este vorba despre „Nuovo Cinema Paradiso”, „La Leggenda del Pianista sull’oceano” sau despre „Malena”, toate trezesc aceeasi nostalgie placuta, deloc grea, de prea plin sufletesc, care te fac sa traiesti alaturi de personaje o suma de emotii sublime. Este dificil sa-l incadrezi pe Tornatore intr-un anumit gen cinematografic, deoarece peliculele sale imbina comicul cu dramaticul, realul cu reveria, numitorul comun fiind dat de acele imagini idilice, puternic pictografice, melancolice prin coloritul tomnatic, pigmentate de culorile aprinse, vii, ale zarvei oamenilor dintr-un decor atat de real incat iti lasa impresia unei adordari de tip documentaristic si nicidecum a unei scenografii premeditate.
Pentru cei mai pretentiosi critici, Tornatore ar putea semana cu un bucatar priceput, care stapaneste insa prea putine retete, in ciuda geniului de alchimist cu care imbina ingredientele pentru o savoare perfecta. Fiecare film al sau are cate ceva din celelate, atat in constructia personajelor, cat si in ritmul actiunii, in balansul cadrelor largi, care nu focalizeaza nimic anume, dar care iti invadeaza simturile cu o sumedenie de miscari, sunete si culori, creand spectatorului un sentiment incredibil de placut de participare efectiva la actiunea de dincolo de ecran. Si cu toate acestea, nu exista nici o creatie a regizorului sicilian care sa nu surprinda si despre care, la sfarsit, sa nu spui „Magnifico!”

„Baaria” este povestea vietii lui Tornatore, o autobiografie transpusa in cadre cat mai reale, aparent neslefuite, dar pline de simboluri si emotii intime, pe care nu le poti deslusi decat lasandu-te cucerit in totalitate de vizionarea peliculei. Filmata in Bagheria (Baaria, de altfel, este numele acestui oras, in dialectul sicilian), orasul natal al lui Tornatore, este o reintoarcere la origini, urmarind destinul familiei Torrenuova pe parcursul a trei generatii, incepand cu sfarsitul deceniului 3 si urcand pana in anii 80 ai secolului XX. In centrul actiunii se gaseste Peppino Torrenuova, prezentat in toate ipostazele vietii sale – copilul, tanarul, tatal si batranul, un personaj care isi cauta identitatea in experientele vietii sale, ca tanar activist comunist, devenit socialist si social democrat pe masura ce varsta ii „erodeaza” avantul revolutionar, ca sot si tata a patru copii, carora le insufla acelasi spirit viu si nesupus care l-au tinut mereu tanar si neabatut in cautarea unui ideal. Ideal care este simbolizat, in film, de o comoara legendara care se arata numai aceluia care poate lovi dintr-o singura lovitura, cu o piatra, trei stanci uriase, ca niste colti, dispuse intr-o pozitie ce face imposibila o asemenea incercare. Iar cand la batranete abia, asezat langa ele, Peppino isi aminteste de aceasta istorie pierduta in adancul memoriei copilariei si face o ultima incercare de a lovi stancile, ca prin vis aude cele trei sunete seci si clare, semn ca a izbutit sa atinga toti cei trei colosi de piatra. Comoara i se arata, dar nu sub forma aurului stralucitor, plin de vanitate, ci sub forma unor serpi negri ca pamantul vulcanic al Siciliei, asemanatori unor radacini vii, simbol al perenitatii si eternei reintoarceri la origini, comoara pe care Peppino a purtat-o de fapt mereu in suflet, confundand-o cu ideea de „acasa”. Pentru ca, oriunde ne poarta viata si vremurile in care traim, purtam mereu in suflet, alaturi de amintirea copilariei, acea dragoste melancolica a locurilor natale, de care suntem legati prin radacini adanci, imposibil de smuls.

Fara sa epateze nici macar o secunda printr-o distributie pretentioasa sau prin decoruri artificiale costisitoare, folosind doar cladirile vechi si prafuite ale Bagheriei si imprejurimile acesteia, Tornatore a gasit un mod inteligent de a promova actori tineri, printre care talentatii Francesco Scianna si Margareth Made (considerata de numerosi critici „noua Monica Bellucci”), oferind doar roluri mici, fugitive, mult mai consacratilor Michele Placido, Raoul Bova sau Giuseppe Fiorello. Cu toate acestea, linistea oferita de cele 30 de milioane de dolari, cat a insumat bugetul celui mai scump film italiam ralizat vreodata, i-a oferit regizorului posibilitatea de a lucra cu cele mai bune mijloace tehnice si de a se folosi de toate decorurile si scenografia necesare crearii unor cadre apropiate de perfectiune. Daca mai punem la socoteala si aportul lui Ennio Moriccone la coloana sonora a filmului, ne putem da seama de faptul ca nota unei asemenea productii nu poate fi decat superlativa. Dialogurile purtate aproape exclusiv in dialectul nordic sicilian, vorbit in Bagheria, dau un plus de farmec atmosferei idilice, scaldate in soare, in care aproape poti sa simti mireasma florilor de portocal.
„Baaria” ofera ceva ce putine filme din zilele noastre mai izbutesc… Acel sentiment placut de liniste si visare pe care o ai doar in apropierea lucrurilor care au acelasi ritm cu bataile inimii tale…

All Blacks strikes again, and again...

Nimic nu pare sa fie in stare a opri dorinta Noii Zeelande de a castiga cel de-al zecelea titlu Tri Nations. Dupa doua victorii in fata Africii de Sud, All Blacks era decisi sa nu-si „sifoneze” palmaresul in fata adversariloe de dincolo de Marea Tasmaniei, luandu-i tare inca de acum o saptamana, chiar la Melbourne, intr-un meci in care australienii si-ar fi dorit sa se faca mici, mici si sa se ascunda, de rusine, printre firele ierbii de pe Docklands.

Nedorind se faca de ras la Christchurch, Wallabies s-au aratat decisi sa-si vanda pielea cat mai scump, in ciuda sperantelor de trei parale pe care si le puneau in miracolul victoriei in fata unui adversar mai puternic ca niciodata. Si, chiar daca au pierdut, australienii au pierdut frumos, sau, oricum, mult mai frumos decat la Melbourne, dominand tehnic meciul, avand mai multa initiativa in atac, dar fiind tradati de o aparare fragila si mult prea rigida, in special la nivelul treisferturilor, unde „greul” placajelor decisive a cazut exclusiv in sarcina celor doi centrii, sprijiniti prea putin de aripi si fundas. Inaintarea a lucrat la capacitatea ei obisnuita, remarcandu-se in special devotamentul lui David Pokock, tanarul flanker de doar 22 de ani si 1.81 m. fiind cel mai bun jucator al oaspetilor, cu 9 placaje decisive, 2 tuse castigate, 2 penalitati obtinute si 2 turn-overs. Wallabies au alergat mai mult, au pasat mai mult si au fost mai insistenti in luptele pentru balon din aglomerarile spontane, reusind 15 turn-overs, fata de 11 ale adversarilor.

Noua Zeelanda a predat insa o adevarata lectie de defensiva, vrand sa arate parca maniera in care se poate castiga un meci fara sa depui un consum prea mare de energie. Fara sa caute contactul pe inaintare, All Blacks a pasat scurt, evitand pastrarea prelungita a bolonului pe un singur om, si-a mentinut aria defensiva dincolo de propriul 22, placând in momentul receptarii pasei de catre adversar, evitand in acest fel atat impactele prea dure, dar si eliminand posibilitatea paselor din placaj („offload”) si a depasirilor pe linia aparatorilor. Atacul l-a avut ca varf de lance pe centrul interior Ma’a Nonu, cel care prin „spargerile” sale a reusit sa stranga in zona mediana defensiva adversa, creand spatiu pentru sarjele rapide ale lui Mils Muliaina, Joe Rokocoko sau Cory Jane. Cel mai bun „om in negru” a fost din nou capitanul Richie McCaw, cel care are sansa de a deveni si in acest an cel mai bun jucator al lumii, dupa ce a mai castigat, in premiera pentru un jucator de rugby, de alte doua ori acest titlu, in 2006 si 2009. Cu o cifra incredibila de 26 de placaje decisive, 1 turn-over si cu o penalitate obtinuta, McCaw continua sa fie cel mai exemplar capitan din rugby-ul actual, insufland prin modelul sau dorinta de victorie echipei sale.

Fara sa se intrebuinteze prea mult, All Blacks au reusit sa castige cu scorul de 20-10 (17-10 la pauza), intr-un meci in care nu au aratat vreo sabiciune, poate doar o usoara precautie in gestionarea resurselor fizice in vederea urmatorului meci, de pe 21 august, de la Johannesburg, impotriva Springboks. Au marcat doua eseuri, prin Mils Muliaina si Conrad Smith si s-au arata preocupati de gasirea unei solutii tactice in care mingea sa circule rapid fara ca inaintarea sa se uzeze prea mult in inclestari la nivelul maul-urilor, lucru foarte intelept daca tinem cont de faptul ca viitorii adversari, sud-africanii, vor cauta sa mizeze tocmai pe un joc predominat fizic, purtat cu jucatorii de pe gramada, strategie in care, datorita superioritatii fizice, echipa lui Peter de Villiers pare sa exceleze.
Australienii sunt o echipa curajoasa, combativa, dar prea putin experimentata si, indraznesc sa spun, prea inspirata in filosofia atacului din rugby league si „aussie ruls”, o echipa in care distanta dintre inaintare si treisferturi pare sa fie din ce in ce mai mare, in ciuda inteligentei si clarviziunii lui Will Genia. Astfel, desi creaza faze deosebit de spectaculoase pe atac, „troacarii” comportandu-se impecabil in regim de viteza-forta si abilitate in manuirea balonului, nu sunt insa capabili de o comunicare buna in defensiva mai ales cu jucatorii gramezii, odata fiind depasita apararea de la nivelul liniilor II si III, eseul fiind doar o formalitate pentru adversarii rugbistilor Wallabies, deoarece pe flancurile ocupate de aripi potentialul defensiv este ca si inexistent. Daca deplangeam situatia Africii de Sud, invinsa pana acum in toate cele trei meciuri jucate, situatia Australiei pare sa fie una chiar mai dificila, tinand cont de faptul ca are de jucat doua meciuri in deplasare cu Springboks, o nuca incredibil de tare, aproape imposibil de spart, pentru toate echipele care pun piciorul pe pamantul african.

Sambata viitoare este zi de pauza in turneu, Noua Zeelanda si Australia urmand sa traverseze Oceanul Indian pentru meciurile din Africa de Sud. Debutul acestora va fi consfintit peste doua saptamani, cand All Blacks se vor lupta cu Sringboks la Johannesburg, pe uriasa arena Soccer City. Sud africanii au avut aproape o luna in care sa-si ia „castanele” de rigoare pentru prestatiile jalnice de pana acum, dar si suficient timp ca sa-si puna ordine in planul de redresare a echipei. Peter de Villiers deja a anuntat revenirea in lot a lui Frans Steyn, probabil ca inlocuitor al fundasuluiu Zane Kirchner, a flankerilor lui Free State Juan Smith si Heinrich Brussow, a aripii J.P. Pietersen si a talonerului Bismarck du Plessis. In mod sigur vom vedea o alta echipa, mult mai motivata si mai dornica de revansa, care va dori sa stearga imaginea de neputinta si dezolanta pe care a lasat-o in primele meciuri.

All Black's baby - Piri Weepu Jr.


Piri Weepu, purtat in spate de colegul sau Anthony Boric


Wallabies inaintea antrenamentului de pe terenul lui Christ College


Kapa o Pango


Mils Muliaina, "deschizand scorul"...


Kurtley Beale, marcatorul singurului eseu australian


Atac furios cu Brad Thorn si Richie McCaw


Conrad Smith pacalindu-l pe Jimmy O'Connor si marcand cel de-al doilea eseu al All Blacks


Rocky Elsom, oprit de cei doi centrii neo-zeelandezi, Smith si Nonu


Richie McCaw, placand la Anthony Faingaa si la Richard Brown



Debutantul "all black" Alby Mathewson


Nathan Sharpe, australianul zburator


Kieran Read, luat pe sus de Anthony Faingaa si Richard Brown


The silent australian


Brad Thorn prezentand fanilor trofeul Bledisloe

Ciocoime veche si noua

In mod sigur nu-mi plac nici regii si nici alte categorii de infumurati si trepanati care se recomanda cu „sange albastru”. Dedicandu-ma constiincios si plin de zel studiului istoriei, am putut constata ca, exceptandu-i pe derbedeii autoproclamati regi la inceputul evului mediu si care au ajuns sa ocupe o asemenea pozitie exclusiv datorita stapanirii acelor mijloace de constrangere militara, mijloace care s-au dovedit utile ulterior atat in obtinerea unui statut economic, cat si in stabilirea unei genealogii scoboratoare direct din carul zburator al Sfantului Ilie, „monarhii constitutionali” din zilele noastre, reprezentati de multitudinea de masuri lungi sau borcanate, urechi clapauge si chelii radioase, nu au nereusit sa mai impuna acelasi respect precum reuseau, odinioara, batausii clocotind de nervi si degraba varsatori de sange, pulimea contemporana ajungand chiar, de pilda, a compara mecla unui domn respectabil, precum Charlie de Wales, cu un Volkswagen cu usile deschise…
In mod normal nu m-ar fi preocupat acest subiect… bine, nu ca m-ar preocupa acum (sic!), daca nu as fi vazut invitat intr-o dimineta, la emisiunea unei dudui fitnesista, Florentina pe numel ei, un ditamai cuplul princiar, ba, daca stăm sa ne uitam in gura lor, chiar regal… Este vorba de printul Paul (cel pe care Basescu il striga la botezul odraslei „Alteta… bai, Alteta, baaai… hahaha!!!) si de printesa Lia (denumita in cadrul onorabilei Case Regale Romane „fufa aia care se crede regina”). Florentina isi pusese colantii aia noi, de duminica, pentru ca, deh, nu pe fiecare zi aduci intr-o emisiune de pitipoance ditamai căpăţânile incoronate, si un tricou decoltat pana sub buric, spre care privea hulpav Printu’ de fiecare data cand nevasta-sa se uita in alta parte. Printu’ si Printesa stăteau cuviinciosi pe canapeaua pe care in timpul saptamanii transpiră plina de zel proletar Florentina in timp ce-si face exercitiile de gimnastica, ea cu mainile in poala si intr-un semi-profil „a la Lady Di”, iar el pe oua, oarecum crăcit, etalând niste pantofi fara siteruri, din cu totul alt film decat costumul de haine. Intre fraze poticnite, intrebari stupide si fiţe princiare, printesa Lia a „dat una” absolut monumentala, de era sa ma darame de pe bicicleta medicinala: intrebata daca este capitala un loc unde poti face sport si miscare in aer liber, ea zice: „Dhesigur… pentru ca in Bucharest esti… foarti mult park…” Printul zambea tamp si dadea usor din cap, la fel cum dadeau pe vremuri cateii din plastic de sub luneta Daciei 1300. N-am mai apucat sa vad ce s-a intamplat mai departe, ca a inceput repriza a doua din Noua Zeelanda-Africa de Sud, meciul al doilea, si a trebuit sa revin la damblalele mele…
Dar, dupa ce s-a terminat meciul, am stat eu si am rumegat la ganduri si am ajuns, invariabil, sa ma gandesc la cat de nashpa e coltul asta de lume si cat de toparlani oamenii care se dau cu butetinul pe-aici, din moment ce pana Printu’ si Printesa au ajuns sa faca utza, utza in mondenitati ieftine, fiind atat de disperati dupa publicitate incat accepta sa vina la o emisiune in care gazda ii intervieveaza imbracata in costum de baie. Dar, rumegand in continuare la informatia depozitata sub scoarta cerebrala, mi-am dat seama ca, pana la urma, este perfect normal ca si cele doua capete cu stea in frunte sa abordeze realitatea intr-o logica nikitiniana si sexy-brailesciana, cu atat mai mult cu cat dansii nici macar nu sunt in masura sa poarte cusme voievodale, din acelea cu brosa aurita si pana de strut. Pentru ca oricat sa chinuit Printu’ sa-i fie recunoscut titlul, nu prea are cum sa reuseasca din simplul motiv ca, pana la urma, nu are nici un drept princiar. Paul, cel care se recomanda ca insusi mostenitor al coroanei Romaniei, este nepotul lui Carol al II-lea si al lui Zizi Lambrino, cea pe care Regina Maria obisnuia s-o alinte, cand o pomenea, cu un plin de sinceritate „curva dracului, arza-o-ar jocul ghenei de stricata”. Indragostit ca un motan, Carol al II-le isi asculta chemarile priapice, isi paraseste postul din armata (trebuie sa precizam ca la acea data Romania era in plin razboi mondial si, colac peste pupaza, ocupata in trei sferturi din teritoriul sau de armata germana… dar ce mai conta asta in fata dragostei…) si fuge la Odessa, pe atunci un soi de oras-lupanar, ca sa se casatoreasca cu duduia, renumita de altfel pentru „cumintenia” liberala a moravurilor ei. Casa regala se face foc si para, anuleaza casatoria in anul 1919, pentru ca doi ani mai tarziu, in anul nuntii lui Carol al II-lea cu printesa Elena a Greciei, sa o trimita pe Zizi cu bagaje, catel si purcel, dar si cu fiul bastard Mircea Grigore, in Franta, asigurandu-i in acelasi timp, o renta anuala de 110.000 de franci francezi, o suma deloc mica daca tinem cont de „praful” acelor vremuri, abia isite dintr-un ditamai razboiul mondial. Mircea Grigore a fost o persoana retrasa si modesta, singurele sale iesiri”excentrice” fiind desele procese intentate Casei Regale pentru a-i fi recunoscuta descendenta regala si aparteneta la familia Hohenzollern. In anul 2003, un tribunal francez si unul portughez i-au dat lui Mircea Grigore dreptul sa poarte numele de Hohenzollern, fapt care nu insamna insa mare lucru, deoarece descententa o stabileste, in cadrul unei familii regale, doar conducatorul Casei, adica regele, din acest punct de vedere existand unele diferente deloc neglijabile intre dreptul civil si dreptul dinastic. Iar Mihai I nu s-a sinchisit, se pare, de asemenea fleacuri, astfel incat nefericitul fiu al lui Carol al II-le s-a prapadit trei ani mai tarziu, fara ca macar sa treaca o data pragul resedintei regale de la Versoix. Paul insa s-a dovedit mai tenace decat tatal sau. Provenit din prima castorie a lui Mircea Grigore cu o oarecare Helene Nagavitzine, Paul a vrut neaparat sa i se recunoasca atat titlul de print, cat si dreptul la o buna parte din mostenirea familiei regale romane. Pentru acest deziderat, Paul s-a luat la „tranta” cu Regele Mihai, ajungand in final chiar sa afirme ca deportarile evreiesti din Romania au fost opera unchiului sau. Ulterior, speriat de gafa facuta, a incercat s-o „dea cotita”, dar Mihai I a jurat ca, cu prima ocazie cand il va intalni, ii va rupe picioarele acelui insolent pui de bastard. Pe langa aceste „lupte dinastice”, Paul s-a mai ocupat, in ultimii 20 de ani cu o afacere cu frigidere, cu un mariaj cu Lia Triff, cu o candidatura esuata la presedintia Romaniei si cu o naseala din partea lui Basescu, devenind, printr-o logica a cumetriilor, ruda cu Bercea Mondialul. Pana la urma, Paul este un personaj tragi-comic si un pic ridicol, la fel ca numarul pe care si l-a atarnat de coada limuzinei personale: B… PPR. N-ar trebui sa ne mire ca s-a casatorit cu Lia Triff, celebra in Stetele Unite pentru lipsa de scrupule si concupiscenta in adunarea de recunoastere si avere. Lia Triff si-a inceput „cariera” de sotie si mama de familie, prin casatoria cu un avocat renumit, Melvin Belli, cand ea avea 25, iar el 65. Dupa un divort „cu cantec” in urma caruia Belli nu a lasat nici un cent Liei, mentionand chiar in testamentul sau ca-i lasa „praful de pe toba” acelei femei „mizerabile si parsive”, era clar ca duduia trebuia sa se reorienteze. Asa ca, numai ea stie cum, l-a gasit pe Paul, aflat la inceputul anilor 90 intr-un mod foarte ciudat in gratiile puterii de la Bucuresti si care era primit de alde Iliescu, Voican-Voiculescu si Roman cu toate onorurile, nefiind scos din „alteta regala”, asta in timp ce Regele Mihai era discreditat si ii era interzis accesul in tara.
Ca sa fiu sincer, mi se rupe de fitele de neam prost ale unor impostori care viseaza la cai verzi pe pereti si se cred Micky Mouse… Daca in rarele momente cand frec telecomanda de pe un post pe altul sunt bombardat cu mârlani gen Tociu&Palade, Bote, Bianca lu’ Bote, Bomba Sexy&Dodel sau alti „carnati” care vor sa danseze pentru mine, ar fi culmea sa ma violenteze moral „impaiatii” astia doi. Cu toate acestea, desi nu ma dau in vand dupa „regalisti”, ma dau in vant dupa oamenii merituoasi. Si, oricat de socialist m-as recomanda, nu pot sa nu fiu recunoscator regilor Romaniei pentru uriasul merit in modernizarea si reintregirea tarii. Ce ma doare insa este cum de s-a ajuns ca in aceasta tara, decazuta cultural si moral si lasata prada unei clici securisto-capitaliste, pusa numai pe furat, pana si simbolurile acestei natiuni, simboluri in cadrul carora inaginea Regalitatii este una dintre cele mai ireprosabile, au ajuns sa fie deturnate de un cuplu de mascarici care confunda inteligenta cu fiţele si nobletea izvorata din modestie cu infatuarea „omului nou” de tip manelifer… si unde asta… fix la Florentina in emisiune…

The Road

Despre John Hillcoat v-am mai povestit cu prilejul articolului despre „The Proposition”. Era insa de asteptat ca asocierea dintre regizorul australian si autorul americam Cormac Mc Carthy sa produca o pelicula interesanta sub toate aspectele sale, nu neaparat recomandata ca un succes de box office, dar profunda si foarte realistic compusa. Despre scrierile lui McCarthy putem preciza urmatorul fapt si anume ca au mai fost ecranizate, cele mai cunoscute fiind „All the Pretty Horses”, transpusa cinematografic in anul 2000 de catre Billy Bob Thornton, cu Matt Damon, Henry Thomas si Penelope Cruz, dar si mult mai celebra „No Country For Old Men”, ecranizata de Ethan si Joel Coen.
Naturalist si deloc abandonat unor clisee suprarealiste, „The Road” este un film cu o structura riguroasa a personajelor, foarte autentic, care ofera o imagine deloc comoda a naturii umane atunci cand este supusa unor factori de presiune extremi cum ar fi… o lume care isi traieste ultimele clipe, agatandu-se de viata cu o disperare salbatica, amorala si terifiant de absurda. Desi totul se deruleaza pe fondul unei lupte feroce pentru putinul timp ramas lumii, actiunea nu este una alerta, specifica scenariior „apocaliptice” hollywoodiene, ci una aproape statica, grea, amplificata in lipsa sa de dinamism si de atmosfera grea, ca de plumb, asemenea unui cer fara soare care ucide incet,dar ireversibil si ireparabil, ultimele fire de viata. Un adevarat maestru al descrierii dramelor provocate de dileme morale, Hillcoat isi structureaza intriga filmului pe urmatoarea teza – in conditiile in care speranta devine inutila, singura certitudine a unei lumi muribunde fiind apropierea sfarsitului, ce pret mai pot avea valorile morale si umanitatea din noi?
Viggo Mortensen, unul dintre cei mai completi actori ai generatiei sale, joaca rolul unui tata prins intre dilema supravietuirii si cea a prezervarii unor sentimente ce altdata au tinut oamenii impreuna si care acum par sa se descompuna odata cu ultimele zvacniri ale speciei umane. Chiar si atunci cand omul devine la propriu lup pentru seamanul sau, vanandu-l ca sa-i manance carnea, preocuparea tatalui este sa pastreze neatinsa puritatea fiului sau, aratandu-i prin exemplul sau ceea ce altadata era considerat bun si drept. Atunci cand oamenii se transforma in animale, el continua sa creada in umanitate, refuzand scuza crimei pentru supravietuire, alegand mai degraba sa moara decat sa ucida.
Este o altfel de Apocalipsa, una a negurii din noi, distrugerea totala a omenirii, fizica si morala, nefiind adusa de nimeni altcineva decat de omul care se transforma in bestie si incepe sa se devoreze. „The Road” nu este un film care sa prezinte eroi, poate din acest motiv nici nu a prins atat de bine la un public comod, invatat sa aleaga intre personaje bune si personaje rele, intr-o paleta morala bicolora, pentru ca este greu sa transformi in erou pe acela care se lupta doar sa-si pastreze umanitatea. Unul dintre mesajele cele mai profunde ale cartii si ale filmului este acela ca, pana la urma, chiar si in cel din urma ceas, va exista cineva care va crede ca omul inseamna mai mult decat un animal manat doar de instinctul supravietuirii.

Vicky, Cristina si Barcelona

Intr-o lume a conformismului si a ignorantei, umorul autentic, intelectual si incomod al lui Woody Allen nu poate parea altceva decat o ciudatenie, un lucru de neinteles si prea putin masticabil pentru un public obisnuit cu glumite nesofisticate, de stand-by comedy. Pentru autorul memorabilului „Annie Hall”, esenta umorului nu reprezita doar modalitatea simpla prin care situatiile ridicole si stanjenitoare ale celorlalti ne pot trezi noua amuzametul, cat faptul ca, in cea mai mare parte a cazurilor, ne trezim noi insine fie „patiti”, fie pasibili de a fi „patiti” unor astfel de situatii, aparent banale si perfect mulate pe modul nostru de a gandi si a reactiona in fata fenomenelor existentei. Despre Woody Allen se poate spune ca nu este un comediant, un creator de umor, ci un artist care reuseste sa transpuna perfect, intr-o lupa creata de ironia contradicţiilor fenomenelor umane, moduri de a fi pana la urma accesibile tuturor.
In „Vicky Cristina Barcelona” este vorba despre ceva ce… orice ochi mai atent poate vedea petrecandu-se in, sa spunem, comportamentul turistului „cu staif”, in special a aceluia non-european, adica… american si… cam atat, pentru ca nu cred ca japonezii, chinezii sau coreenii se considera niste „expatriati” pe urmele lui Hemingway… sic!, respectiv fascinatia pentru spiritul boem si decadenta oraselor europene. Previzibil, tot acest entuziasm intelectual esueaza la un moment dat, fie in imbratisarea unui kitsch comod si conform cu pragmatismul rigid al gandirii americane, fie in ridicol, odata cu realizarea unor limite obictive, de natura intelectual-culturala si mentala, limite care il transforma intr-un inadaptat pentru care terminalul de pe aeroportul JFK semnifica poarta scaparii spre normalitate.
In aceasta situatie se gasesc cele doua eroine ale filmului, Vicky si Cristina. Vicky (Rebecca Hall) este modelul clasic de femeie „petit bourgeios” americana, constienta de valorile lumii in care traieste si carora i se conformeaza neconditionat, fara sa le puna vreodata la indoiala caracterul bun si util, sub toate formele sale absolute. Orasul ultraliberal al Barcelonei este doar o bizanterie pe care incearca s-o inteleaga cu decenta si cumpatare, luand lectii de catalana si pozand alaturi de operele Antonio Gaudi sau Jaume Busquet. Reticienta la tot ceea ce poate fi etichetat ca excentric, Vicky se ascunde in spatele statutului sau de femeie logodita, chiar si dupa infidelitatea comisa la adapostul intunericului intr-un parc pustiu din Oviedo, infidelitate pe care o considera doar un „momentary lapse of reason”, chiar si acest lucru neputand fi capabil sa-i demoleze edificiul solid al principiilor sale morale despre dragoste si viata. Edificiu care, evident, se sprijina pe o fundatie de lut, gata sa tremure atat nu din cauza remuscarilor pentru un moment de pasiune consumat intr-o maniera rusinoasa si infidela, cat in fata perspectivei unui viitor comun alaturi de cineva superficial, insensibil si mercantil, capabil doar de discutii despre „minunile tehnicii”, intruchipate de plasme si telefoane mobile.
Pantru Cristina (Scarlett Johansson) lucrurile stau chiar mai tragi-comic. Dupa ce isi rateaza momentul debutului erotic „european” din cauza unei crize de ulcer, se lasa purtata intr-un triunghi amoros care devine cu timpul din ce in ce mai putin… echilateral… Eclipsata atat de Maria Elena (Penelope Cruz), cat si de prietena ei, Vicky, Cristina se vede nevoita sa se intoarca acasa, dupa ce a dat gres atat ca artista, cat si ca iubita.
Dupa un adevarat iures de culoare, parfum de Mediterana, vin, muzica, art nouveau si expresionism, condimentat cu erotism, eroinele noastre ies din scena, eliberate parca de o povara nult prea grea, gata sa se intoarca la un mod de viata caldut, previzibil, scris sub forma unui „daily schedule” in care totul se invarte cu o velocitate constanta, intre serviciu, cina in familie si ratele de la banca.
Woody Allen face din „Vicky Cristina Barcelona” un elogiu adus a tot ce nu este american, a linistii oferite de un trai „iresponsabil” in care valorile pragmatice sunt ignorate, reusind sa iasa, la batranete, de sub mantia devenita cliseu a intelectualului evreu new-yorkez, froidian dar deloc hedonist, aflat intr-o permanenta fuga de el insusi. Este ajutat in tot acest demers artistic si de o echipa de actori preponderent europeni (Javier Bardem, Penelope Cruz si Rebecca Hall), dar si de foarte talentata Scarlett Johansson, devenita una dintre preferatele lui Woody, incepand cu „Match Point” din 2005, aceasta parand a deveni ceea ce a insemnat pentru filmele de ani ‚70 ale genialului regizor, Diane Keaton.
„Vicky Cristina Barcelona” este un film mai complet si mai profund decat il recomanda o banala categorisire spre genul „conedie”, un film viu si colorat ca o pictura de Picasso, plin de sentimente autentice si de invataminte profunde, de care orice american ar trebui sa tina seama atunci cand se hotaraste sa devina un „expatriat”...

No more Waltzing Matilda...

Nici cei mai pesimisti suporteri australieni nu ar fi putul anticipa bataia de pomina pe care All Blacks aveau sa le-o adminitreze gazdelor de pe Docklands Stadium din Melbourne. Precedat de un mic scandal provocat de publicarea in presa australiana a unor imagini ale agendei cu scheme de joc a lui Graham Henry, meciul nu a parut sa fie deloc afectat de nici o stare de animozitate peste limita acceptata de regulile de conduita sportiva, atat neo-zeelandezii, cat si gazdele evitand sa comenteze pe baza a ceea ce se contura a fi un bun subiect pentru presa de scandal. In plus, evolutia meciului, care a decurs in momentele sale esentiale, intr-o singura directie (spre terenul de tinta ausralian, adica… sic!) nu a mai lasat loc niciunui resentiment din partea All Black, cei care, dupa sapte eseuri marcate adversarilor, nu mai pastrau nici cea mai mica urma din amintirea neplacutului eveniment.

Dominarea neo-zeelandeza in toate fazele jocului, intrerupte doar de micile pulsee de orgoliu ale australienilor, concretizate in faze de atac taioase, specifice pana la urma echipelor mari care, chiar daca mai prind o zi proasta, raman fidele unui joc caracterizat prin determinare si rigoare tehnica, au produs una dintre cele mai frumoase partide ale ultimilor ani, la capatul careaia statisticile aratau doua cifre imbucuratoare pentru All Blacks, care deveneau echipa cu cele mai multe eseuri marcate din istoria rugby-ului, depasind Franta, iar uvertura Dan Carter il depasea pe legendarul Neil Jenkins in topul celor mai buni marcatori ai reprezentativelor nationale, urcand pe locul doi al unei ierarhii „all times”, nefiind depasit, cu 84 de puncte, decat de Johnny Wilkinson.

Si cu toate acestea, meciul a parut in primele sale momente, sa se indrepte spre un alt deznodamant. Dupa ce in minutul trei Matt Giteau a transformat o penalitate, Drew Mitchell reuseste un rebond dupa un sut neglijent al lui Carter si marcheaza primul eseu al partidei. Australienilor nu le vine sa creada si sunt in stare sa pun pariu ca in acel moment vedeau cu ochii mintii o victorie de prestigiu in Bledisloe Cup, una ca pe vremea lui John Eales si George Gregan. Ironia sortii a facut insa ca, la doar doua minute dupa faza eseului, Carter sa recupereze in urma unui sut gresit al lui Berrick Barnes, sa culce balonul in terenul de tinta si astfel sa-si repare greseala de la eseul australienilor. All Blacks se dezlantuie, dezvoltand un exceptional joc de pase in regim de viteza, Mils Muliaina, Richie McCaw si Cory Jane marcand restul de trei eseuri necesare obtinerii de catre echipa lor a punctului bonus inca inainte de finalul primei reprize.
Repriza a doua a inceput chiar mai prost decat se terminase prima, pentru aussies. Drew Mitchell este eliminat definitiv, dupa ce primeste al doilea cartionas galben, iar Wallabies se vad nevoiti sa joace evolueze in urmatoarele 37 de minute cu un om in minus. Australienii realizeaza ca lucrurile se pot termina foarte, foarte prost pentru ei, asa ca joaca totul pe cartea presiunii si a atacului, cu atat mai mult cu cat in minutul 43, la trei minute dupa eliminarea lui Mitchell, Muliaina marcheaza cel de-al doilea eseu al sau in acest meci, facandu-si cel mai potrivit cadou chiar in ziua in care implinea 30 de ani. Iar jocul curajos al gazdelor da roade, Adam Ashley Cooper izbutind eseul in minutul 55. Giteu transforma si scorul devenea 21-39, oferind sperante de doua parale australienilor. Neo-zeelandezii nu gusta insa gluma, Joe Rokocoko sprintand pana in terenul de tinta advers la nici trei minute de la eseul lui Cooper. Cele doua echipe lasa orice rationament defensiv la o parte, oaspetii la umbra linistitoare a celor sase eseuri marcate, iar australienii... pentru ca oricum nu mai aveau nimic de pierdut, iar ultimele zece minute ale meciului mai consemneaza inca doua eseuri. Unul al australienilor, prin capitanul Rocky Elsom, si unul al oamenilor in negru, prin talonerul Corey Flynn. Scorul final, 49-28 in favoarea All Black ii scuteste pe toti, in special pe australieni, de orice comentariu.
Si cu toate acestea, in ciuda scorului care descrie o victorie neo-zeelandeza mai mult decat categorica, Australia nu a aratat ca o echipa care, prin statistica jocului, s-a complacut in rolul perdantei. A avut un procentaj de reusite in tuse superior adversarilor (6-1, fata de 8-2) si a acordat mai putine penalitati, intr-un raport de 12-15 fata de All Blacks.A pasat mai mult si a avut o mai buna initiativa a jocului la mana, inclusiv in situatia paselor din placaj. A fost insa tadata de defensiva, unde perechea de centri Barnes-Horne a fost inexistenta, Rob Horne nereusind nici un placaj decisiv, lucru rarisim la un centru exterior, in vreme ce mai experimentatul Berrick Barnes a reusit doar patru, ratand insa alte trei. In total australienii au ratat 15 placaje, lipsa de inspiratie in aparare a lui Elsom nefiind suficient atenuata de spiritul de sacrificiu in defensiva a flankerului David Pocock si a inchizatorului Richard Brown, care inpreuna au reusit sa opreasca in 26 de faze decisive atacul neo-zeelandez.
Noua Zeelanda a impresionat insa la toate capitolele, scorul tabelei nefiind „cauzat” atat de greselile australienilor, cat de extraordinara forma aratata in ambele faze ale jocului, aparare-atac, de All Blacks. Iar daca despre atacul magnific al baietilor lui Graham Henry cea mai potrivita descriere o poate da cele sapte eseuri marcate, impresionanta a fost in special apararea, oaspetii de pe Docklands reusind un numar aproape dublu de placaje decisive fata de aussies (142-87), inima acestei redute teribile fiind insusi capitanul Richie Mc Caw, care prin exemplul celor 23 de placaje a tinul la cele mai inalte cote spiritul celei mai bune linii III din lume.

Sambata viitoare Australia va intoarce vizita All Blacks, urmand sa-i intalneasca pe acestia la Christchurch, chiar pe Lancaster Park, stadionul lui Crusaders, echipa pentru care antrenorul de acum al Wallabies, Robbie Deans a scris cea mai glorioasa pagina din istoria celor din Canterbury. Partea buna, pentru australieni, este aceea ca Drew Mitchell a fost iertat de catre comisia de disciplina a SANZAR de orice suspendare ulterioara, considerandu-se suficienta pentru infractiunile comise in joc eliminarea din meciul de sambata. Parte proasta este ca meciul este arbitrat de un alt sud-african, Jonathan Kaplan, in conditiile in care arbitrii sud-africani par a dori sa compenseze prin exigenta si orice lipsa de rabat de la litera regulamentului dezordinea disciplinara a Springboks. Cat despre Noua Zeelanda... absolut nimeni in Insula Neagra nu ia in calcul altceva decat varianta victoriei...

Fotografia cu pricina... :)


Mereu inganduratul Graham Henry


Dan Carter testand Jabulani pe terenul de la Trinity College din Melbourne


Rocky Elsom si Richie McCaw prezentand Bledisloe Cup


Reusita lui Richie McCaw, omul meciului de sambata, prin care Noua Zeelanda devenea cea mai buna marcatoare de eseuri din istoria rugby-ului.


Pasa din Placaj reusita de Jimmy Cowan


Eseul lui Cory Jane


Dan Carter protejand balonul in fata lui Adam Ashley Cooper


Ma'a Nonu aratandu-i lui Matt Giteau de ce Noua Zeelanda a reusit un egal de prestigiu in fata Italiei, la Cupa Mondiala de fotbal


Nostalgie cu Robbie Deans


Eseul lui Adam Ashley Cooper


Al doilea eseu al lui Mils Muliaina


Bucuria victoriei pentru All Blacks