Epilog Six Nations 2011

S-a incheiat si editia din acest an a Six Nations. In ceea ce ma priveste, legat de acest eveniment, am avut trei satisfactii: am vazut Franta invinsa de Italia, am vazut cum, in ultima etapa, irlandezii le-au stricat ploile englezilor, dandu-le o mama de bataie ce le-a spulberat sansa Marelui Slem si nu, in ultimul rand, faptul ca mi s-au adeverit toate pronosticurile in privinta rezultatelor si a clasamentului final, dovedindu-mi inca o data ca, n-oi stii eu prea multe lucruri, dar, cel putin, la rugby ma pricep.

Dar... first things first... Ceea ce trebuia sa se intample, s-a intamplat... Desi nu credeam ca prima victorie mare in Turneu a Italiei va fi taman in acest an si impotriva Frantei, acest lucru s-a petrecut chiar la Roma, in fata unor suporteri italieni care nu-si mai vazusera de aproape doua generatii favoritii invingand echipa puternicilor vecini de peste Alpi. A fost a doua victorie a „azzurrilor” din intreaga istorie a confruntarilor cu francezii, dar una foarte importanta, venita intr-un moment in care moralul italienilor atatna de un fir de par, dupa trei infrangeri (chiar daca doua foarte scurte) si perspectiva meciului din deplasare cu Scotia. Daca ar fi terminat competitia cu infrangeri pe linie, lucrurile s-ar fi agravat, intrucat anul acesta a fost pentru italieni unul cu trei meciuri acasa, chiar daca urmau sa intalneasca in acele partide Irlanda, Tara Galilor si Franta. In conditiile problemelor de lot si organizare ale celor trei, era o ocazie perfecta pentru un rezultat bun, rezultat care nu a fost sa fie cu Irlanda si Tara Galilor, desi gazdele de pe Flaminio s-au tinut foarte aproape pe tabela de scor. Era o ocazie aproape unica pentru obtinerea unui rezultat mare, care ar fi tinut Italia cu capul deasupra apei, a unei victorii care sa confirme increderea aratata italienilor odata cu acceptarea celor doua mari cluburi din peninsula, Treviso si Aironi in Liga Celtica, care sa asigure scaunul un pic tremurand al lui Nick Mallett si care sa permita in conditii de performanta si rezultate pe masura transferul de generatii, aceasta din urma fiind poate cea mai mare problema a rugby-ului italian.
Franta venea cu o linie de treisferturi conceputa parca in blender, cu o aripa reprofilata centru exterior (Aurelian Rougerie), cu un centru interior inca nerecuperat in primul rand mental dupa o perioada de accidentari si neincredere in propriile forte (Yanck Jauzion) si cu un fundas rapid si versatil in ceea ce priveste intercalarile pe aripi, dar fara gabaritul necesar unui bun aparator (Maxime Medart). Si pentru ca lucrurile sa mearga prost inca de la inceput, Lievremont a ales sa joace din nou cu Chabal la inchizator, pe banca ramanand de data aceasta Harinordoqui, locul sau pe partea deschisa a flancului de gramada fiind luat de Bonnaire. O hotarare cu efecte vizibile asupra apararii franceze, lipsita pe partea inchisa a gramezii de dublajul util al inchizatorului pe flanker, dar probabil ca nimeni din tabara „cocosilor” nu se astepta ca italienii sa provoace mari deranjamente unei astfel de organizari tactice. Pana la urma, daca analizam partida, francezii nu au facut un meci deloc slab, reusind sa domine la aproape toate capitolele, inclusiv la momentele liniilor I, unde italienii reusisera sa-si domine toti adversarii de pana atunci, exceptie facand, si doar pe alocuri, englezii... Dar gazdele doreau cu prea multa ardoare pielea adversarilor din acea zi, astfel incat au fost atenti sa nu greseasca si sa nu acorde penalitati inutile, iar Bergamasco a tinut sa infirme criticile care il plasau la statutul unui transformer de duzina. Italia a castigat la un punct iar optimismul deborda in tabara lui Mallett. O saptamana mai tarziu, insa, Scotia le administra o bataie fara prea mare drept de apel, aruncandu-le in brate „lingura de lemn”... Si totusi, Italia a aratat doua lucruri: ca vrea si ca merita...

La fel de mult a vrut si Anglia un triumf absolut, inaintea partidei de pe Lansdowne Martin Johnson spunand chiar ca Six Nations se castiga doar cu Mare Slem, altfel mai bine deloc... Si totusi englezii au trebuit sa stranga din dinti si sa accepte ca, in ciuda meciurilor bune cu Tara Galilor si cu Franta, si in ciuda scorului de maidan din intalnirea cu Italia, ceva se incapatana sa faca sa schiopateze jocul aparent fara cusur al gastii de pe Twickenham. Scotienii au fost primii care ar fi trebuit sa le dea de gandit englezilor ca, desi Franta era depasita, sunt atatia altii care abia asteapta sa le strice socotelile, pentru ca, este deja de notorietate faptul ca de multe ori, principalul obiectiv asumat de majoritatea celor din Turneu este sa bata Anglia, restul calculelor situandu-se intr-un plan secund. Iar Irlanda a demonstrat cum nu se poate mai bine aceasta teorie. La doar doua zile de St. Patrick’s Day, pe cand urmele de bere nici nu apucasera sa se usuce in paharul ultimului irlandez ramas treaz, Lansdowne arata deloc prietenos pentru oaspeti. Sa fi fost de vina mahmureala, sau poate berea si whiskey-ul niciodata suficiente pentru un irlandez, sau poate simpla prezenta a englezilor intr-un loc in care nimeni, niciodata, nu s-a dat in vant dupa ei... Cu siguranta lumea din tribune arata bine de tot cu capsa pusa, iar aceasta stare de spirit s-a transmis si celor 15 elevi ai lui Declan Kidney. Care, fara nici o urma de regret, au transformat performanta castigarii dupa 13 ani de catre Anglia a Turneului intr-un triumf fara stralucire. Si nu era prima oara cand irlandezii le-o faceau „lata” in acest fel englezilor, in ultimele doua dati cand acestia din urma s-au aflat aproape de Marele Slem, ratandu-l din cauza indaratniciei „verzilor”. Oameni bisericosi si cu frica de cele sfinte, vrand parca sa rascumpere pacatul betiei de ziua nationala, care se nimeri sa pice taman in Postul Mare, irlandezii s-au gandit la vorbele Ecleziastului, care spune ca „unde merge suta, merge si mia”, asa ca au considerat o datorie crestineasca sa raspandeasca adevaratul cuvant al Evangheliilor ereticilor de peste stramtoarea Man. Pildele acestei confruntari dogmatice nu au fost insa pe placul englezilor, care au ramas mai mereu fara replica, incasand doua eseuri, tremurandu-le mainile si picioarele la fiecare faza mai consistenta a adversarilor, iar la sfarsit, trimisi la hotel, unde au trebuit sa mai astepte inca doua ore rezultatul meciului Franta-Tara Galilor (deoarece galezii pastrau inca sanse matematice la castigarea trofeului), pentru ca abia intr-un final sa aiba confirmarea titlului, in cadrul unei festivitati ca o petrecere fara lautari, fara sampanie si fara tumbe pe mese...

Ce am invatat noi din acest turneu? Am invatat ceea ce invatam am de an urmarind marile turnee... anume ca rugby-ul ramane o disciplina de inalta statura morala, unica din acest punct de vedere intr-un mediu sportiv caracterizat de interese mercantile, lipsa de verticalitate si de scrupule in privinta obtinerii performantei prin orice mijloace. Rugby ramane, dincolo de stiinta din spatele sau, o intalnire la iarba verde intre niste baieti care vor sa-si demonstreze ca sunt mai buni in ceva ce niciodata nu au considerat a fi mai mult decat un simplu joc. Modestia, smerenia si camaraderia chiar intre aceia ce par, judecand dupa coloritul tricoului, adversari, raman reperele morale ale unui sport care nu va muri decat odata cu acest spirit...

Ce au invatat echipele? Pai... sa vedem....!
Anglia a invatat ca nu trebuie sa zici „hop!” pana nu sari parleazul, cu atat mai mult cu cat „parleazul” aflat in discutie se intampla sa fie taman o gasca de irlandezi cu chef de scandal. Se poate spune ca Grand Slam-ul s-a pierdut dupa meciul cu Franta, cand englezii au considrerat o simpla formalitate ultimele doua partide. Una peste alta, insa, lucrurile s-au incheiat bine pentru ei, ocupand locul I si gasind solutia depasirii unor probleme destul de grave de lot, atat prin inlocuirea cu succes a accidentatilor Moody si Sheridan, cu tinerii Wood si Corbisiero, cat si prin realizarea cu succes a schimbuliui de generatii pe posturile cheie. Astfel, in afara de Corbisiero, pe linia I s-a consfintit excelentul joc al lui Dylan Hartley, un taloner bataios, puternic in atac si precis in tuse, posesorul unui joc specific capitanului celui mai spectaculos club din Premiership, Northampton Saints. In linia II, chiar daca acidentarea prematura din prima etapa l-a tinut departe tot restul turneului, viitorul Angliei arata foarte bine uitandu-ne la jocul lui Courtney Lawes, colegul de club al lui Hartley fiind considerat de specialisti unul dintre jucatorii cu cel mai mare potential dintre toti tinerii care activeaza in prima liga engleza. Revenirea lui dupa accidentarea din meciul de la Cardiff este un semn bun pentru fanii Angliei, Lawes fiind cel mai probabil partener al lui Tom Palmer in linia II, in lotul pentru Cupa Mondiala. Dar poate cel mai incurajator in perspectiva performantei il reprezita rezolvarea problemelor pe compartimentele de creatie, pe axa demiu-uvertura-centru interior-fundas. Youngs, Flood, Hape si Foden au dat consistenta cerebrala fazelor de atac, trasand cu acuratete schemele exersate. Flood cel putin, nu atat prin suturile precise, cat mai ales prin luciditatea sa in cooordonarea jocului l-au facut unul dintre cei mai buni oameni din acest an al englezilor.

Francezii, desi pareau favoriti pentru multi inaintea editiei din acest an a Turneului, s-au inecat in propriile erori, in special vizibile pe compartimentul de treisferturi. Iar vina este numai a lui Lievremont, un antrenor care, desi avea solutii bune pentru toate posturile, a ales sa intoarca totul cu susul in jos, folosind jucatori pe alte posturi decat cele pe care le ocupau in mod firesc, cu precadere pe pozitiile centrale, de coordonare a jocului (uvertura-centru interior-fundas). Norocul Frantei s-a numit Morgan Parra, demiul de super-clasa a „cocosilor”, dar si combativa linie I, cea care si-a dominat fara exceptie toti adversarii, cu un usor minus, poate, in meciul cu Anglia.

Despre Irlanda sunt putine lucruri de spus in defavoarea ei, tinand cont de absentele importante din lotul pentru Six Nations - cu o linie I incropita din rezerve si debutanti, cu o linie II usor blazata, fara un demiu de calitate si in plina tranzitie in ceea ce priveste postul de uvertura, fara a mai pune la socoteala absenta unui fundas de meserie. Chiar si asa, O’Gara a bifat cateva recorduri, depasind granita celor 1000 de puncte marcate in cariera si devenind cel mai bun marcator de puncte din istoria Turneului, in vreme ce O’Driscoll a daramat recordul celui mai bun marcator de eseuri. Mai mult, accidentarea lui Ferris a permis afirmarea unuia dintre cei mai de viitor tineri din rugby-ul mondial, excelentul jucator de linia III a lui Leinster, Sean O’Brien, poate cel mai bun si util om al echipei sale in turneu. Irlanda a terminat pe locul trei, un loc mai sus de care, ce-i drept, nici nu spera sa se situeze la final. In plus, orgoliul lor, ranit in urma infrangerilor cu Franta si Tara Galilor, dar si in urma meciului slab cu Italia, a fost pana la urma satisfacut de victoria in fata Angliei. Norocul irlandezului nu a clacat nici de data asta, „verzii” vazandu-si, pana la urma, toti sacii pe care ii puteau duce, in caruta...

Dezamagitor a fost insa pentru galezi... Desi nu sperau mai mult de locul trei, trebuie sa fi fost foarte frustrati vazand cum Irlanda, echipa pe care au invins-o (intr-un mod, ce-i drept, cam „cu cantec”), i-a depasit, la final, in clasament. In mod ironic, problemele celor doua au fost parca trase la indigo – linia I compusa numai din „rezervisti” (exceptie facand capitanul Mathew Rees) si insecuritatea la nivelul compartimentului de creatie, fapt ce l-a determinat pe Warren Gatland sa-l foloseasca ca un jolly-joker pe James Hook (cand uvertura, cand centru interior, cand fundas). Tara Galilor a fost surclasata evident de Anglia si de Franta, castigand insa derdy-ul celtic cu Irlanda, dar neconcludent si, dupa cum am mai spus, intr-un mod controversat. Singurul castig autentic al galezilor a fost descoperirea unei perechi de flankeri cu reale perspective – Danny Lydiate si Sam Warburton, oameni ce pot fi o rela solutie la criza liniei III provocata de retragerea lu Martyn Williams si accidentarile si crizele de forma ale lui Andy Powell.

Scotia si Italia au incheiat clasamentul. Desi au evitat „lingura de lemn”, scotienii s-au facut din nou de ras, singurele rezultate notabile in Turneu fiind infrangerile la diferenta de punct bunus defensiv cu Irlanda si Anglia. Italia a batut Franta la numai un punct, dar si-a vandut pielea frumos in toate celelate partide, mai putin cea cu Anglia, de unde a iesit „ciufulita” rau, dupa ce a incasat nu mai putin de 8 eseuri. A calcat insa in strachini cu Scotia, reusind, in cel mai latin mod cu putinta, sa dea pe mere ce-a luat pe pere...

In umbra unui derby...

Etapa a treia a fost una croita parca pentru a nu stirbi cu nimic stralucirea marelui derby dintre Anglia si Franta, celelate doua intalniri fiind unele cu scoruri previzibile, in aparenta accesibile Tarii Galilor si Irlandei, acestea doua avand de rezolvat confruntari relativ facile, cu Italia, respectiv Scotia.
Galezii mergeau la Roma decisi sa rezolve partida intr-o maniera similara celei din urma cu doua saptamani, de pe Murrayfield. Iar in ceea ce-i priveste au reditat tabela in dreptul lor, 24 de puncte, marcand de asemenea doua eseuri. Diferenta de nuanta a meciului de sambata a fost facuta de opozitia italienilor, mult mai incisivi decat precedentii adversari ai galezilor, scotienii, ghinionul si lipsa calitatilor de executant al loviturilor de picior ale lui Mirco Bergamasco plasandu-i pe „azzurri” la 8 puncte in spatele „dragonilor”, care au castigat intalnirea cu un lipsit de stralucire 24-16.
Tactic, oaspetii si-au insusit lectia despre cum nu trebuie sa joci cu Italia, mai ales in conditiile in care ai un cap de gramada „carpit” ca urmare a lipsei ambilor titulari de pe postul de pilier, astfel incat au revenit la o reteta mai veche a alcatuirii primei echipe, favorizand jocul rapid, pe treisferturi si evitand pe cat posibil momentele de joc pe inaintare. A revenit Stephen Jones ca uvertura, iar James Hook a fost retras centru exterior, pentru o mai buna sustinere in defensiva a fundasului Lee Byrne. De asemenea, s-a cristalizat eficienta liniei III, care pare sa-si fi gasit un optim de functionare cu Danny Lydiate si Sam Warburton, ca flankeri, si Ryan Jones ca inchizator, post pe care acest jucator pare sa se simta cel mai bine, lucru confirmat de bunele statistici defensive ale fostului capitan – 16 placaje si un turn-over.
In fata unei aparari de manual a galezilor – 135 de placaje reusite si doar 8 ratate, italienii au jucat foarte curajos, presand adversarii si aratandu-se deosebit de insistenti in atac, izbutind eseul inca din minutul 4. Lipsiti insa de suportul unei uverturi de calitate, in masura sa traseze eficient schemele jocului in camp dechis, gazdele s-au vazut nevoite sa recurga la suturi care cautau tusa, gelezii nelasandu-se antrenati in capcana clinciurilor pe inaintare in care italienii erau superiori. Astfel, in ciuda celor aproape 130 de momente de fixare, elevii lui Nick Mallett nu au izbutit decat de 8 ori sa bata linia avantajului, remarcabil ramanand insa, alaturi de acest efort al inaintarii, curatenia cu care au tratat fazele de joc, dupa 80 de minute italienii contabilizand doar 6 greseli soldate cu penalitati.
Pentru galezi urmeaza un meci greu cu Irlanda, pe Millenium, si unul foarte greu, cu Franta, pe Stade de France. Probabil nimeni nu se gandeste la o victorie cu Franta, galezii fiind in general oameni cu simtul realitatii, dar o victorie cu Irlanda, esentiala pentru ocuparea locului trei, ramane principalul obiectiv de atins in sambata de dupa cea care urmeaza. Italia va intalni Franta cu o saptamana inaintea galezilor, si Scotia in ultima etapa, cand isi vor juca sansa evitarii „lingurii de lemn”.

Ultimul meci al etapei a fost o transpunere rugbistica a eternului conflict dintre celtii catolici si cei protestanti, disputat in capitala mondiala a presbiterianismului, la Edinburgh. Inaintea meciului, desi sunt un suporter al scotienilor (dar si un mare carcotas!) am prevazut, intr-un grup select de fini cunoscatori ai fenomenului, o victorie zdrobitoare a irlandezilor, una in care sa le intoarca terenul in cap gazdelor, intr-o incercare de a sterge imaginea neplacuta lasata de victoria extrem de scurta din meciul cu Italia. Si dupa cum au inceput, „verzii” pareau a avea toate sansele sa izbuteasca acest lucru, Jamie Heaslip marcand primul eseu pentru ai sai in minutul 5. Si chiar daca pana la sfarsitul meciului oaspetii au mai marcat inca doua eseuri, ritmul lor de joc a scazut, permitand scotienilor sa revina prin punctele reusite de Paterson si Parks, finalul gasindu-le pe gazde intr-o cursa de recuparare a punctelor cedate prea usor in prima repriza. Nu a fost insa sa fie, scorul final – 21-18 pentru irlandezi consfinţind inca o victorie lipsita de glorie.
Irlanda este, intr-adevar, vaduvita de aportul catorva titulari – Flanerry, Ferris si Kearney, dar inlocuitorii lor – Best, O’Brien si Fitzgerald fac o treaba buna, individual, fiind greu de afirmat ca lipsa primilor trei este cauza rezultatelor, deloc multumitoare sub aspectul scorului, inregistrate de „verzi”. Sunt insa cateva aspecte care au contribuit la scaderea calitatii jocului echipei care in urma cu doua sezoane triumfa cu Mare Şlem – schimbarile de generatie la nivelul liniei I si a postului de mijlocas la deschidere, jocul ezitant al mijlocasului la gramada, o problema care pare sa se „eternizeze”, dar si panta descendenta de forma a treisferturilor, in special a cuplului de centri D’Arcy-O’Driscoll.
Cat despre scotieni, au demonstrat, in ciuda infrangerilor pe linie de pana acum, ca au potentialul fizic presupus de exigentele unui meci, pe toata derularea acestuia. Mai mult, au aratat ca pot fi capabili de finaluri explozive, surprinzandu-si edversarii prin rezistenta si tenacitate in momente ale jocului in care, in mod firesc, „benzina” ar trebui sa fie pe sfarsite. Au o inaintare bune pe ultimele doua linii, in ciuda unui cap de gramada lent si cam supraponderal. Treisferturile nu arata deloc insa ca ale unei echipe mari, avand doar rare momente de explozie in atac, iar mijlocul nu pare nici el capabil sa creeze superioritatea tactica. De aceea, si in ciuda faloseniei, Scotia pare sa devina o echipa din ce in ce mai accesibila, indreptandu-se incet, dar sigur, spre zona gri a mediocritatii. Intalnirea cu Italia, din ultima etapa, ar putea fi una care sa consfinteasca o atare stare de lucruri…

Le Crunch

Inaintea meciului de pe Twickenham, Marc Lievremont declara foarte sigur pe sine: „We don’t like the English”. Intrebat ce parere are despre declaratia francezului, Mike Tindall, capitanul Angliei, a ranjit provocator si a spus: „… oricum, pe noi nu ne place nimeni”. Intr-adevar, aproape ca iti vine sa simpatizezi cu englezii numai vazandu-i atat de oropsiti si huliti de toata lumea. Pentru ca nu este nimeni din lumea ugby-ului, din afara granitelor Albionului, care sa nu admita faptul ca-si iubeste propria echipa tot atat cat ii detesta pe englezi. Este deja celebru raspunsul stereotip pe care ti-l ofera orice galez, intrebat cu cine tine – „cu Tara Galilor si cu oricine joaca impotriva Angliei”. Englezii par sa se fi obisnuit insa de mult cu aceasta ostilitate a tuturor, astfel incat acum nu mai par deloc deranjati de declaratiile belicoase ale te miri cui, fie ele chiar ale antrenorului Frantei. Mai mult, dorinta tuturor de a se considera rivalii englezilor i-au facut pe acestia sa ignore cu aroganta orice provocare de acest gen, singura rivalitate acceptata parand a ramane cea cu Germania, din fotbal. Oricat si-ar incorda muschii irlandezii, scotienii sau galezii inaintea meciurilor cu Anglia, fluturand steagul unei „rivalitati istorice”, englezii raman moderati in etalarea unor astfel de pasiuni.
Dincolo de aceste declaratii, meciul de sambata ar putea fi rezumat, foarte shakesperian, „mult zgomot pentru nimic”. Treama de a nu pierde totul inca din etapa a treia, le-a determinat pe cele doua echipe sa joace prudent, lipsa curajului si calculul pragmatic stirbind frumusetea meciului. Anglia a fost mai insistenta, a gresit mai putin si a castigat, lasand Franta cel putin in afara Marelui Şlem. Si chiar daca meciul a prezentat, in ansamblul sau statistici foarte stranse, Franta tot nu ar fi putut castiga meciul nici daca acesta inca s-ar mai juca si acum… Iar singurul vinovat este Lievremont, cel care a hotarat sa schimbe echipa exact acolo unde nu trebuia schimbata: pe linia III si la postul mijlocasului la gramada. Multi au contestat si titularizarile lui Vincent Clerc si Yannick Jauzion, dar tinand cont de jocul „dezlânat” si lipsit de inspiratie al treisferturilor franceze, inclin sa cred ca erorile pe acel compartiment sunt de cu totul alta natura decat cea a simplei lipse de inspiratie in privinta alegerii unui jucator sau a altuia… Prima eroare a lui Lievremont se numeste Sebastien Chabal, un jucator curajos si inimos, dar cu momente de pierderea a luciditatii in timpul jocului, lucru care il predispune adesea greselilor tactice. Ce-i drept, la inchidere, in afara de Harinordoqui, Franta nu prea are solutii, dar atata timp cat il ai pe basc in deplinatatea fortelor, sa-l preferi pe Chabal este, evident, o mare nerozie… Iar Chabal nu a infirmat stupizenia lui Lievremont, fiind cel mai slab linia III de pe teren, cu doar 3 placaje reusite si un turn-over. Harinordoqui a fost trecut flanker pe partea deschisa a gramezii, iar Julien Bonnaire, unul dintre cei mai buni jucatori defensivi din rugby-ul actual a fost lasat pe banca de rezerve. Chiar si asa, apararea franceza a functionat bine, cel ma bun fiind capitanul Dusautoir, cu 16 placeje decisive, remarcandu-se insa efortul primelor doua linii, cele care au blocat foarte precis majoritatea sarjelor engleze. Si totusi, francezii nu au marcat nici un punct in repriza secunda si au gresit individual mai mult chiar decat in meciul cu Australia...
Cu toate aceste englezii au dominat exact acolo unde francezii erau aproape de nebatut – la duelul liniilor I. Sheridan, Hartley si Cole, supliniti de Corbisiero si Thompson au surprins pe toata lumea, dominand teribila linie I franceza, considerata de multi specialist drept cea mai buna din Europa, atat prin forta de impingere in momentele fixe, cat si prin rapiditatea replierilor defensive. Dylan Hartley a reusit sa ofere inca o data masura uriasului sau apetit ofensiv, sustinand atacurile echipei sale asemenea unui jucator de treisferturi, iniţiind nu mai putin de 8 curse spre terenul de tinta advers. Flankerul Tom „Jones” (sic!) Wood aproape ca l-a facut uitat pe Lewis Moody, iar cuplul de mijlocasi Ben Youngs-Toby Flood au fost din nou mintile lucide care au adus victoria Angliei. Singurul minus al lui Flood este lipsa de implicare in defensiva, acest lucru tinandu-l inca departe de orice posibila comparatie cu Johnny Wilkinson. Desi omul meciului a fost desemnat linia II Tom Palmer, pentru eroismul cu care a sustinut aproape fiecare moment de fixare al echipei sale si pentru jocul sau precis in tusa, cel care ar fi meritat ma mult acest titlu ar fi fost capitanul Mike Tindall, un jucator urias si un caracter exceptional, un adevarat exemplu de daruire impinsa pana la sacrificiu.
Anglia a invins nu atat pentru ca a raspuns tactic mai bine realitatilor din teren, cat mai ales datorita determinarii pe care a aratat-o inca de la inceputul turneului. Calmi, disciplinati si extrem de motivati dupa aproape un deceniu de dezamagiri, englezii simt ca in sfarsit a venit si timpul lor, cu atat mai mult cu cat marele hop, Franta, tocmai a fost depasit…

Ben Foden, savurand un eseu de vis


Harinordoqui plutind in tusa


A swan dive for nothing... Chris Ashton


Love is in the Air


Flood & Wilko


Un erou modern - Mike Tindall

Rusine, tovarasi!

Stiu…! De fapt, eu sunt cel nashpa, pentru ca Manu Chao chiar imi place si nu de ieri, de azi, ci inca de la jumatatea anilor 90, cand inca era cu Mano Negra. De fapt, imi place suficient de mult incat sa pot face abstractie de orientarile sale ideologice chiar si atunci cand ele sunt tangente, in anumite puncte, cu ale mele. Astfel, nu pot fi acuzat de „ideologism”, cum probabil pot fi trei sferturi dintre fanii sai, eu, cel putin, fiind in masura sa afirm ca imi place muzica sa doar pentru cum suna si nu atat pentru ce spune. Desi amandoi suntem de stanga, eu nu sunt comunist, nu sunt un internationalist de scoala noua si nici nu inghit pe nemestecate preceptele unei anumite ideologii doar pentru faptul ca unele culori imi pica bine la stomac, ia altele nu. Asta pentru ca, poate sunt mai citit, mai intelectual decat Manu… Pe de alta parte, el nu are nevoie de o digestie buna a ideilor, permitandu-si sa fie mai implicat pasional crezurilor sale, pentru ca este mai artist decat sunt eu… Stabilind aceste coordonate ale diferentelor dintre noi doi, imi dau seama ca este irelevant sa ma raportez politic la Manu Chao, cu care nu as discuta, oricum, niciodata politica, ci doar artistic. Iar artistic, dupa cum spuneam, imi place, pentru ca este un baiat care stie muzica, care stie sa spuna povesti in piesele sale, avand o calitate foarte rara, aceea de a fi natural cantandu-si muzica, de multe ori alta decat cea a culturii din care provine (Manu Chao este un basc franco-spaniol nascut la Paris), intr-un mod in care… de exemplu… Eric Clapton nu reuseste, cantand blues – tehnic, suna a blues, dar nu are nici o treaba cu ce face alde BB King…
Dar nu despre muzica lui Manu Chao era vorba, ci despre altceva… Legat, fireste, tot de Manu Chao… si, oarecum, bata-ma vina, tot de nenorocirea asta de politica de care m-am jurat sa mi se rupa… Zilele trecute imi da Monica-Pisica un ghiont si ma intreaba:
„Vrei sa luam bilete la concertul lui Manu Chao?”
„Cat costa?” intreb eu ca Zgârie Brânza
„Ieftin ca braga… 108 lei!” zise dansa.
„… De familie proletara, cu multi copii si nevoi si mai multe?” intreb eu, căutând sa fiu la asentimentul politico-ideologic al artistului mentionat.
„Ete, na… de cap de vita furajata…!” plescani ea dispreţuitor, intocmai ca domnisorul de oras, dispus sa ţipuie poala de bani pe te miri ce distractii burgheze.
Am dat a lehamite din mana si am zis ca nu… Oricat de simpatic este el si oricat de simpatica este muzica lui… stiti voi, cu efectele alea sonore ca de păcănele, nu merita atatia bani… Si ar fi reusit, astfel, Manu Chao sa scape doar cu acest gest de dispret dezinteresat din partea mea, daca nu s-ar fi intamplat ca simtul nostru critic proletar sa se fi sculat cu fata la cearşaf in acea zi…
Adica… cum, bre… sa coste biletul un milion… Pai… asta e atitudine artistica demna de un corifeu al celor multi si napastuiti!?! Banii astia inseamna destul de mult pentru punkistul mediu statistic, obisnuit cu berea la pet, tigarile la comun si cu cartile de imprumut de la biblioteca anarhista a dragei amice Dalila… Atunci pentru cine vine sa cante si in sanul caror mase vrea sa destepte Manu Chao dihonia anarhisto-revolutionara? Alora care lucreaza la multinationala, se îndoapă cu Mec, le place banul si n-ar imparti cu ceilalti nici un capat de ata, in schimb poarta sepcute si camasi kaki-olive, asortate cu tricouri cu Che, punandu-si o eticheta ideologica doar pentru ca asa e fancy? Pentru ca, la un astfel de pret, numai aia pot veni la concert… Sau poate pe Manu il lasa inima sa rupa de la gura fanilor sinceri, corespunzatori ideologic, putinul de fum si etil care ii ajuta sa „reziste” in aceasta lume lipsita de echitate si egalitate, lasandu-i sa plateasca atat de mult pe un bilet la concertul lui?
Poate ca Manu Chao este obisnuit cu punkistii lui, de la Barcelona, pentru care saracia este ceva atat de departe, incat nu pot afla despre ea decat daca intra pe Facebook si gasesc acolo o comunitate, un grup de actiune, ceva, in care unii la fel de ignoranti isi dau cu presupusul, cautand solutii la niste probleme, grave de altfel, ale unor oameni despre care, in esenta, ii doare fix in cur… Dar trebuie sa te arati preocupat pentru ca, pana la urma, asa e de bon-ton in Occident… sa fii preocupat de durerile celor aflati la periferia modernitatii, chiar daca pentru tine toti negrii sunt la fel, iar pe asiatici obisnuiesti sa-i numesti, fara prea multe batai de cap, „chinezi”…
Cam la fel este si cu cam asa e si cu anarho-comunismul asta al lui Manu Chao… La fel de ipocrit ca si cel al stângiştilor „vopsiti” astfel doar pentru ca e la moda, sedusi de un cromatica unor idei de a caror esenta nu au habar. Sunt curios cati dintre acesti revolutionari postmoderni isi asuma cu adevarat vreun fel de actiune, alta decat aceea a incaierarilor cu opozantii de extrema dreapta nazy-punks, sau a scandalurilor de pe stadioane. Pentru ca, pana la urma, la asta se rezuma a fi „fa” sau „anti-fa”… La datul in stamba pe la meciuri si pe la concerte. Asta, evident, daca are taticul si mamica, niste burghezi repugnabili de altfel, sa-ti dea bani sa cumperi biletele… de 108 lei bucata…

Irlanda-Franta

In primul meci pe care gazdele il disputau in Turneu pe Noul Lansdowne Road, irlandezii au fost surclasati de o echipa a Frantei careia, in mod paradoxal, i-a marcat trei eseuri, primind in schimb doar unul. 6 penalitati transformate magistral in puncte de Morgan Parra, poate cel mai inteligent jocator din emisfera de nord, au facut diferenta si au stabilit scorul final la 25-22 in favoarea vizitatorilor. Unde au pierdut insa meciul irlandezii?
In urma cu doia ani, cand au castigat Marele Slem, cheia succesului pentru irlandezi a stat in consistenta pachetului de inaintare, sustinut excelent pe axul frontal de Horan, Flannery si Hayes. Niciunul dintre acestia nu se mai regaseste in actualul lot, desi componenta liniilor din spate ale gramezii a ramas aceeasi. Cei doi pilieri, Cian Healey si Mike Ross sunt combativi si relativ stabili in momentele gramezii, dar insuficient de inteligenti in faza defensiva. Rory Best isi da silinta de pe postul talonerului, dar valoarea sa, atat in privinta aruncarilor de pe tusa, cat si a mobilitatii in atac, este limitata in comparatie cu ce arata Flannery in anii trecuti. Treisferturile sunt decimate, accidentatii Tommy Bowe si Rob Kearney lipsind jocului Irlandei, in afara de asta, nici Brian O’Driscoll si nici Gordon D’Arcy nemaiavand elanul si eficienta ofensiva din anii trecuti. Marea problema pare pare insa sa vina de pe compartimentul median, de la cei doi mijlocasi, Tomas O’Leary fiind un demiu de valoare medie, iar Johnny Sexton inca prea tanar pentru a-l face uitat pe O’Gara, aratand lipsuri nu atat in jocul cu piciorul, cat in gasitrea rapida de solutii la constructie, in jocul din camp. Impresioneaza insa linia III irlandeza, in care a revenit Jamie Heaslip si in care se prefigureaza succesul unui jucator de mare potential, Sean O’Brien de la Leinster.
Jocul Frantei pare sa se fi schimbat dupa intalnirea cu Scotia, in care elevii lui Marc Lievremont au primit foarte usor eseuri de la un adversar de care si-ar fi dorit o distanta mai mare pe tabela de marcaj. Revenirea lui Poitrenaud ca fundas si reasezarea lui Traille ca centru interior ar fi trebuit sa se faca simtite atat ofensiv, cat si defensiv... si totusi... Franta a primit trei eseuri, nu a marcat decat unul, castigand si acest meci aproape in totalitate datorita inaintarii, facand uitate vremurile in care francezii predau tuturor europenilor adevarate lectii de virtuozitate pe treisferturi. Oamenii cheie ai „cocosilor” au fost talonerul William Servat si inchizatorul Imanol Harinordoqui, cei care au stiut cum sa coordoneze de la cele doua capete efortul unei gramezi ai caror membrii au obtinut majoritatea penalitatilor transformate de Parra. Mai presus de orice, insa, rugbistii din Hexagon au aratat o incredibila tarie de caracter, stiind sa se mentina in joc si sa profite de fiecare oportunitate de a pune puncte pe tabela, in ciuda ofensivei dezlantuite a unor gazde care, desi au culcat de trei ori balonul in terenul de tinta advers, nu au putut castiga meciul.
Dupa infrangerea de duminica, Irlanda pare sa fi iesit din calculele victoriei finale in Turneu, asteptand-o doua deplasari foarte dificile, la Edinburgh si Cardiff, plus un meci de infern la Dublin contra Angliei, meci in care, daca vor trece de francezi, englezii vor juca cu Marele Slem pe masa. Franta mai are de rezolvat doar dilema de pe Twickenham. Daca ii vor bate pe englezi, se pot considera in mare parte castigatorii Turneului si al Marelui Slem, pentru ca este greu de crezut ca vor mai pierde puncte in deplasarea de la Roma, sau acasa cu Tara Galilor. Personal insa nu cred ca vor trece de englezi, astfel incat irlandezii isi vor putea fixa, ca obiectiv prncipal, cum sa le strice petrecerea antipaticilor vecini de peste mare, care asteapta de opt ani un nou succes in Six Nations.

Lupta la sol - O'Driscoll si Domingo


Tusa nu tocmai reusita - Paul O'Connell


Eseul francez, marcat de Maxime Medart


Excelentul Morgan Parra


Al treilea eseu irlandez, marcat de Jamie Heaslip


Dezolarea lui O'Driscoll

Scotia-Tara Galilor

Pe Murrayfield, Scotia avea sansa sa demonstreze in fata propriilor suporteri ca forma buna aratata in ultimul sfert al intalnirii cu Franta a fost mai mult decat un pulseu de orgoliu sprijinit si de momentul de relaxare al unor gazde de pe Stade de France aflate deja la adapostul unui rezultat imposibil de intors in timpul de joc ramas. Galezii, infranti de englezi intr-un meci pe care acestia din urma l-au castigat in primul rand tactic, nu aveau chef de surprize neplacute, astfel incat i-au luat tare de la bun inceput pe scotieni, Shane Williams marcand primul eseu pentru oaspeti inca din minutul 5. Pana la pauza, James Hook, reprofilat pe postul de uvertura in locul lui Stephen Jones, lasat pe banca de rezerve, a mai adus inca 11 puncte pentru galezi, fata de doar 3 ale lui Dan Parks, pentru scotieni, astfel ca scorul arata un 16-3 pentru oaspeti ce lasa loc oricarui deznodamant in urmatoarele 40 de minute. In plus, indisciplina galezilor, care au si vazut doua cartonase galbene in doar o repriza, prin linia II Bradley Davies si prin fundasul Lee Byrne aveau de „imblanzit” niste adversari scotieni deosebit de artagosi pe gramada, dar si foarte compacti si bine organizati in momentele fixe si in tuse. In afara de asta, conditia fizica buna a „ciulinilor” nu parea sa lase deloc speranta oaspetilor intr-un final in care plusul de energie sa faca diferenta. Iar scotienii au continuat sa joace curajos, prin spargeri in viteza initiate la nivelul liniilor II si III, suplinite de momente de fixare inteligent speculate de membrii liniei I. Cu toate acestea, galezii si-au fructificat mai bine atacurile, totul culminand cu cel de-al doilea eseu al lui Williams, fantasticul jucator al lui Ospreys culcand din nou balonul in terenul de tinta advers, cu zece minute inainte de finalul meciului, ducand scorul la 24-6 in favoarea alor sai, rezultat de altfel aratat de tabela de marcaj la capatul meciului.
Scotia, desi beneficiaza de aportul unui tehnician inteligent, continua sa sufere datorita lipsei de interes din ce in ce mai acute a interesului pentru rugby din aceasta tara. Cu doar doua franchize, Edinburgh si Glasgow, ambele fara performante notabile atat in H Cup, cat si in Celtic League, scotienii par sa supravietuiasca numai datorita unui trecut glorios caruia inca i se mai simt datori, dar si sustinerii financiare relativ consistente a unor sponsori motivati poate de aceleasi considerente de natura sentimentala. Altfel, ca fenomen de mase, rugby-ul scotian pare sa fie devansat chiar de cel italian, fiind evident intrecut de acesta din urma in ceea ce priveste interesul publicului si entuziasmul practicantilor. Si chiar daca valoare individuala a scotienilor inca se situeaza la un nivel potrivit marii performante, ca echipa, nationala pare una sudata doar pe liniile II si III, in rest fiind aproape lipsita coeziune, atat pe capul gramezii, cat si pe compartimentul de constructie si pe treisferturi. Chiar cu riscul de a ma repeta, pot spune ca viitorul rugby-ului scotian nu pare sa se asemene deloc cu un cer senin...
Pentru galezi insa, victoria de la Edinburgh pica tocmai la tanc, in conditiile in care mai au de efectuat doua deplasari, la Roma si Paris, singurul meci de acasa ramas fiind cel cu Irlanda, din penultima etapa. Locul trei, in aceaste conditii, ramane un obiectiv realistic al „dragonilor”, fiind greu de crezut ca acestia vor invinge Franta, sau ca adversarii lor directi in aceasta lupta, irlandezii, vor invinge Anglia chiar si in conditiile in care partida se va disputa la Dublin.

Rory Lawson, deschizand partea de atac


Alun Wyn Jones, castigand tusa


Shane Williams, "Micul Vrajitor"


Sacrificiul lui Bradley Davies

Anglia-Italia

Dupa ce i-au facut pe irlandezi sa transpire serios pentru o victorie chinuita, la doar doua puncte diferenta, italienii faceau deplasarea de la Londra cu speranta ca lucrurile se vor incheia onorabil pentru ei. Evident, nimeni nu spera la o victorie, dar obtinerea unui scor cat mai strans se situa, fara indoiala, printre obiectivele prime ale „azzurrilor”. De cealalta parte, englezii vazusera efortul irlandezilor de a castiga in fata unui adversar pe care il cam „luasera de sus”, astfel incat puteau considera lectia vecinilor de peste Canalul St. George un exemplu despre cum nu trebuie sa joci impotriva italienilor. Iar Martin Johnson, un antrenor total diferit de cel din urma cu noua luni, a gandit meciul intocmai pentru a-si asigura victoria. Se stia despre italieni ca au o gramada redutabila, atat sub aspectul fortei de impingere, cat si prin faptul ca practica un joc precis si curat, care nu lasa posibilitatea acordarii de penalitati adversarilor. Aceasta disciplina a pachetului de inaintare advers il determina pe Johnson sa evite contactele pe momente fixe in favoarea dinamicii pe treisferturi, unde avantajul era clar de partea sa. Iar inspiratia fostului capitan al campioanei mondiale din 2003 s-a dovedit castigatoare, Italia fiind pur si simplu spulberata de entuziasmul ofensiv al gazdelor. Cifrele itemilor ofensivi ai meciului sunt absolut uluitoare, ele relevand una ditre cele mai dezechilibrate partide din ultimii ani ai Turneului: 201-128 pase, 162-82 atacuri si 784-228 metri parcursi cu balonul in brate, toate in favoarea Angliei. In aceste conditii, scorul de 59-13 (8-1 eseuri) pare unul firesc, in ciuda faptului ca, dincolo de evidenta superioritate a gazdelor, italienii par sa fi prins o zi nu tocmai reusita, in care au fost incapabili sa se plieze defensiv pe joc la a carui conducere englezii nu au renuntat nici o clipa. Si totusi, diferenta de pe tabela, reala sau nu in planul diferentelor obiective dintre cele doua echipe, arata doua stiluri diferite de joc, doua abordari a problematicii tactice care fac, cel putin deocamdata, imposibil un altfel de deznodamant al intalnirilor dintre ele. Italienii par sa fi invatat ce inseamna disciplina pe inaintare, dar inca sufera in multe momente ale jocului, in cazul replierilor in defensiva ale liniei I, a eficientei la placaje (de exemplu, in acest meci au ratat nu mai putin de 19, fata de 4 ale englezilor), a rapiditatii si acuratetei pasei in regim de viteza, la momentul deschiderilor pe treisferturi. In aceste conditii, un pachet de inaintare bun poate suplini doar partial asemenea lipsuri dar, in nici un caz, in fata unui adversar ca Anglia. In ciuda progreselor indiscutabile, a managementului modern si a unei din ce in ce mai bune cunoasteri a jocului sub aspect tactic, Italia se pare ca mai are multe de invatat pentru a fi mai mult decat un adversar care poate provoca doar surprize...
Englezii au etalat aceeasi echipa ca cea de saptamana trecuta, din partida de la Cardiff, exceptie facand inlocuirea accidentatului Andy Sheridan cu anglo-napoletanul nascut la New-York – Alex Corbisiero, pe parte deschisa a liniei I. Debutant in nationala, coleg cu Paulica Ion la London Irish, Corbisiero a impresionat prin jocul sau defensiv, cu cele 7 placaje ale sale fiind cel mai bun aparator dintre colegii sai de pe capul de gramada. Alaturi de Tom Wood, fostul sau coleg de la England Saxons, cel care debutase cu o saptamana in urma, pare sa fie unul dintre jucatorii de mare perspectiva a rugby-ului din insula. Omul meciului insa a fost Chris Ashton, aripa lui Northampton, cel care a reusit patru eseuri, ajungand, dupa doar doua partide in turneul din acest an, la cifra de 6 reusite. De remarcat, ca si in partida precedenta, exceptionala clarviziune a trio-ului de creatie Ben Youngs-Toby Flood-Shontayne Hape, dar si siguranta in calmarea jocului, mobilitatea si forta ofensiva a lui Ben Foden, jucator care pare sa fi rezolvat una dintre marile dileme tactice ale nationalei engleze din ultimii ani, cea a acoperirii postului de fundas. Pentru aceasta, insa, ce e mai greu urmeaza sa vina – meciurile cu Franta, Scotia si Irlanda. Cu Franta pastreaza plusul de sansa datorita terenului propriu, cu Scotia (o echipa care si-a facut un obicei din a face viata grea Angliei) la fel, ultima etapa fiind in schimb una deosebit de grea deoarece englezii vor avea de infruntat la Dublin, pe Lansdowne, nationala Irlandei, o echipa pentru care orice meci impotriva Angliei reprezinta rivalitatea suprema.

Off-loading - Nick Easter


Duel in tusa - Louis Deacon si Sergio Parisse


Exemplul capitanului - Mike Tindall


Chris Ashton, oferind o poza identica cu cea de saptamana trecuta

Cronica unui inceput previzibil

Vineri a inceput Six Nations… De bine ce am asteptat acest turneu ca pe Mos Craciun, din cauza programarii primului meci, cel dintre Tara Galilor si Anglia, la ora 21:45 si fiind obosit dupa o saptamana de alergat in jurul cozii la serviciu, am dormit ca o valiza in gara cam jumatate din partida, timp in care am pierdut al doilea eseu al lui Ashton si jumatate din eseul lui Stoddart – spun jumatate pentru ca am fost trezit de larma comentatorilor care se precipitau la faza si, astfel, am putut sa vad macar reluarea... Pana la urma l-am vazut a doua zi, dar deja stiam rezultatul si… nu a mai fost la fel din punct de vedere emotional…

Asteptarile specialistilor, care prevedeau un duel aprig pe inaintare, foarte incrancenat pe primele linii, a fost pe deplin confirmate in timpul jocului. Desi englezii par sa fi dominat cel putin pe capul de gramada, galezii, desi lipsiti de prezentele lui Gethin Jenkins si Adam Jones, pe pozitiile celor doi pilieri, s-au comportat ma mult decat onorabil, atat pe fazele specifice ofensivei – impingeri pe gramada fixa, fixari, ramasari sau spargeri ale liniei defensive ale adversarilor, cat si in defensiva. In ciuda nervozitatii – linia II engleza Louis Deacon si pilierul galez Craig Mitchell au primit cate un cartonas galben, asta dupa alte reprize de imbranceli, nervozitate accentuata si de declaratiile belicoase de dinaintea partidei ale lui Warren Gatland si Matthew Rees, meciul nu a degenerat in violente gratuite, protagonistii celor doua echipe preferand sa-si plateasca restul politelor intr-un cadru cat mai... regulamentar...
Meciul a inceput cu galezii punand presiune pe adversari, tactica concretizata in doua penalitati acordate de englezi, ambele insa ratate de Stephen Jones si James Hook. La prima faza inportanta a englezilor, venita la un sfert de ora de la fluierul de inceput, Flood reuseste sa bata linia avantazului la 15 metri de terenul de tinta, il vede pe Ashton venit in suport, paseaza, iar aripa lui Northampton culca intre buturi. Flood transforma, iar scorul devine 7-0 pentru Anglia, in ciuda inceputului furibund al gazdelor. Dupa cate trei penalitari transformate de Stephen Jones, respectiv Toby Flood, la scorul de 16-9 pentru oaspeti, in minutul 55, acelasi Chris Ashton marcheaza al doilea eseu englez, la capatul unei faze pornite de impetuozitatea ofensiva a lui Tom Palmer, urmata de pasa precisa a lui Mark Cueto. Galezii nu renunta, dar superioritatea tactica a englezilor da roade, atfel incat eseul lui Morgan Stoddart, recent revenit la nationala dupa o absenta de aproape trei ani, nu reuseste sa inflameze lucrurile. Wilkinson, intrat spre sfarsitul meciului, mai pune trei puncte pentru englezi, iar acestia castiga, 26-19, egaland scorul la 54 intr-o statistica istorica a intalnirilor victorioase in fata galezilor.
Desi infrangerea de pe teren propriu nu a picat prea bine galezilor, cu atat mai mult cu cat ea s-a petrecut in fata eternilor rivali englezi, nu trebuie omis din analiza partidei faptul ca oaspetii veneau cu o echipa foarte bine legata, din care lipsea doar Lewis Moody, in vreme ce gazdele prezentau „carpeli” pe majoritatea compartimentelor. Chiar si asa, insa, defensiv s-au comportat exemplar, toate cele trei linii ale pachetului de inaintare suplinind subtirimea jocului la contact a compartimentului median al treisferturilor, subtirime ilustrata cum nu se poate mai bine de cele doar 17 placaje reusite de centrii galezi Jonathan Davies si Jamie Roberts. Englezii au fost in parametrii lor normali, caracterizati de cresterea de forma din ultimele luni. Nu s-au precipitat deloc la constructia jocului, cei doi mijlocasi, Ben Young (la gramada) si Toby Flood (la deschidere) gestionand inteligent oportunitatile tactice, astfel, deloc intamplator, uvertura engleza a fiind aleasa omul meciului.


Inaintea meciului de la Roma, Brian O’Driscoll spunea, complezent sau nu, ca va veni momentul in care Italia va invinge, in cele din urma, Irlanda. Multi, printre care si eu, am considerat declaratia capitanului „verzilor” un gest de amabilitate menit a incuraja si aprecia efortul italienilor de a se mentine in elita rugby-ului mondia. Nu banuia deloc eroicul centru a lui Leinster ca italienii, departe de a „toarce” maguliti, si-au ascutit ghearele pregatind o rezistenta ce era sa provoace o surpriza de pomina. Abia in minutul 77 cinismul lui O’Gara, materializat printr-un drop-goal perfect, a frant inimile si naruit sperantele celor adunati pe Flaminio. Scorul final, 13-11 pentru irlandezi a consfintit o partida care a intrecut ca intensitate a jocului si in dramatism meciul disputat cu o seara inainte, pe Millenium din Cardiff.
Se poate spune ca doar ghinionul i-a impiedicat pe italieni sa obtina o performanta memorabila, intrucat modul in care s-a desfasurat jocul de-a lungul celor 80 de minute a demonstrat cum nu se putea mai bine superioritatea elevilor lui Nick Mallett. Linia I italiana, cea care i-a zdruncinat serios pe australieni, in luna noiembrie, pe gramezile ordonate, a captat prim-planul, Perugini, Ghiraldini si Castrogiovanni nefacand nici o concesie adversarilor directi – Cian Healy, Rory Best si Mike Ross. Numai o rezistenta disperata, de care pot fi capabili doar irlandezii, i-au ferit pe oaspeti in ultimele minute de rusinea primirii unui eseu cu gramada, victoria fiindu-le asigurata de luciditatea lui O’Driscoll si de precizia lui O’Gara, dar si de faptul ca Mirco Bergamasco, transformerul Italiei a ratat cinci puncte pentru ai sai, puncte care ar fi trasat alte coordonate istoriei acestui meci. De remarcat ramane modul extrem de inteligent din punct de vedere tactic pe care l-au imprimat italienii jocului lor, neacordand adversarilor decat 7 penalitati, dintre care doar una cu posibilitatea de a fi fructificata prin sut la buturi de catre irlandezi. Nu mai este, cred, nici un dubiu ca Italia, creste de la an la an, inevitabilul prevestit de O’Driscoll fiind foarte aproape de a se produce.


Ultimul meci al etapei s-a disputat la Paris si a opus Franta si Scotia. Considerata o partida cu un final previzibil – o victorie sigura a gazdelor, realitatea din teren, desi nu a contrazis pronosticul majoritatii, a demonstrat ca scotienii nu au venit consolati cu rolul de victime sigure, cum, la fel, nici francezii nu au o echipa in masura a fi considerata o castigatoare care nu lasa adversarilor nici un drept la apel, chiar si unor adversari facili ca scotienii. Scorul final, 34-21 (4-3 la eseuri) este unul destul de strans tinand cont de diferentele dintre cei doi adversari. Caderea survenita in jocul francezilor, incepand din minutul 60, la scorul de 24-7 in favoarea lor, este un real semnal de alarma pentru Marc Lievremont. Carentele defensive ale liniei de treisferturi, rapida si eficienta in fazele de atac, dar fragila in fata unor adversari determinati, pare sa fie principala dilema de rezolvat inaintea Cupei Mondiale. Pentru scotieni, problemele par sa fie mult mai mari si practic imposibil de dovedit...

In etapa urmatoare, pe langa Anglia - Italia si Scotia - Tara Galilor, se va juca si „meciul vedeta” dintre Irlanda si Franta. Desi englezii par favoriti la castigarea Turneului, in cazul in care acestia se vor impiedica in vreuna dintre etapele urmatoare, meciul de la Dublin ar putea fi unul care sa hotarasca echipa castigatoare din acest an. De aceea, este foarte de urmarit ce va fi duminica, pe Lansdowne Road...

Cum devenim ceea ce suntem...

Pe vremea cand era jucator de rugby, Alin Petrache era unul dintre preferatii mei. Si aveam toate moivele sa-l plac, pentru ca era un flanker bataios si inteligent, cu un caracter frumos, un lider inascut pe care nationala il astepta de ceva vreme. Si chiar daca Stejarii nu au rupt gura targului sub căpitănia lui Petrache, ecceptie facand poate victoria cu Italia din 2004 si prestatiile in masura decentei de la Cupa Mondiala din 1999, din Tara Galilor, bateam insa fara nici un fel de emotie pe alde Rusia si Portugalia, in vreme ce cu Georgia pierdeam doar daca prindeam o zi in cale afara de proasta…
Intre timp, Portugalia a ajuns sa ne cafteasca si acasa si-n deplasare, Rusia la fel, iar cu Georgia am ajuns sa tremuram si daca ne abordeaza cu echipa de juniori-fete… Si, nu in ultimul rand, Alin Petrache a ajuns presedintele federatiei de rugby…
Acum cateva saptamani i-am vazut pe Alin Petrache si pe Florin „bai Florinel” Matei facand pe desteptii pe Money Chanel, imbracati amandoi la patru ace. Nu au spus nimic interesant - Alin a batut campii cu prostiile lui despre cat de domn l-a facut rugby-ul pe el si despre cat de greu e sa conduci federatia, iar Florinel balosind de zor mana care il hraneste, adica a lui Alin, spunand ca toate victoriile din ultima vreme, si aici, ca sa fiu sincer, nu am prea „percutat” la ce victorii se refera, s-ar datora in proportie de 90 % prezidentului (lu’ Petrache adica, nu lu’ Basescu, stati linistiti!) si ca daca nu era sefu’ cu sfaturile pretioase, praful s-ar fi ales si de calificarea la Mondiale, si de mandrete de echipa in constructie, basca de viitorul rugby-ului romanesc. Alin sedea pe scaun mandru, ca pe oua si fornaia satisfacut din nari. Ai fi zis ca tocmai dadusem de pamant cu Noua Zeelanda… Si ca sa fie tolomac pana la capat, mai scoate a lu’ Matei una memorabila, de mi-au dat mucii de ras… Ca cica, pe vremuri, cand maturam batatura cu Rusia si Portugalia, ce stiam noi ce-i aia bucuria victoriei, ca aia oricum erau niste amarasteni, cu care nu era nici o glorie sa te lupti. Pe cand acum, cand ne tremura curu’ aproape la fiecare meci pe care il jucam, fie ca e vorba de Anglia, fie ca e vorba de Portugalia, ei bine… acum simtim si noi ce-i aia bucuria victoriei. Cu alte cuvinte, daca nu putem fi la fel de buni ca cei mai buni, macar sa fim prosti ca cei mai prosti, sa ne gasim si noi locul in lume. Ca doar nu puteam fi la nesfarsit asa… nici in caruta, nici pe jos. Drept care, in nici trei ani de mandat, Petrache a reusit sa-si indeplineasca obiectivul, acela de a ne situa si noi in „normalitatea” mediocra a rugby-ului de mana a doua, pierzand si cu Rusia, si cu Portugalia, si cu Namibia, in plus de asta, nici una dintre marile natiuni rugbistice nemaidorind sa mai aiba de-a face cu noi in vreun meci test, in afara celor impuse cu de-a sila de calendarele oficiale ale IRB, forul mondial, din condescendenta, lasandu-ne si noua un os de ros sub forma IRB Nations Cup, un fel de petrecere la iarba verde, in care nationala Romaniei primeste vizita unor echipe de semiamatori, al caror joc lasa foarte mult de dorit sub aspectul calitatii. Oricat de mult as incerca, nu pot sa nu-i dau dreptate lui Matei… atat de rau simt c-am ajuns, incat ma bucur ca un copil cand ii batem pe portughezi, iar punctul bonus defensiv smuls Georgiei, pe cuvant daca nu, in consider mana cereasca.
Mi-am propus sa nu fiu conflictual, sa nu am sentimente negative fata de nimeni si sa nu critic pe nimeni doar de dragul de a critica. Si pot spune ca am atins un nivel de pace interioara pe care putine lucruri il mai pot tulbura in vreun fel. Iar acele lucruri nu pot fi, in nici un caz modul in care alde Petrache si gaşca lui de pupincuristi flamanzi gestioneaza rugby-ul romanesc. Iubesc atat de mult acest sport incat nu pot avea nici o urma de resentiment atunci cand este vorba despre rugby. Chiar daca federatia s-ar desfiinta maine, iar echipa nationala s-ar transforma in firma de bodyguarzi, nu as fi afectat de acest lucru. Ar fi in continuare rugby in Insulele Britanice, in Franta, in Marele Sud, in Argentina… Nu am nevoie de nici o manifestare nationala a acestui fenomen sportiv cu care sa ma identific, pentru ca eu iubesc rugby pentru ceea ce este, nu pentru ca-l practica ce-i de-un neam cu mine. De fapt, cred sincer ca in urmatorii zece ani federatia de rugby se va desfiinta, iar daca nu, atunci va ajunge o federatie obscura, ceva in genul federatiei nationale de popice, pentru ca… asta este situatia entropica a tarii.
Barry John, una dintre figurile charismatice ale rugby-ului galez din anii 60 spunea despre acest joc ca este expresia cea mai intima a unui popor. Ca orice activitate ce poate fi teoretizata, rugby-ul are si el retorica lui lemnoasa, plina de expresii care mai de care mai tampe si inepte… Gen „sport de huligani jucat de gentlemani”… Desi nu sunt un cinic, mi-am ras in barba de vorbele batranului Barry, considerand ca a zis-o si el asa, ca s-o zica… De fapt, mai tarziu, mi-am dat seama ca avea dreptate. Rugby este un sport care nu se poate dezvolta decat la umbra unei culturi sportive solide. De asemenea, este suficient de dificil si necesita o disciplina tactica pe care nu o poti deprinde decat in corelatie cu activitati intelectual-educationale. Nu intamplator, cele mai bune scoli de rugby sunt nu doar cluburi sportive, ci unitati de invatamant, de la gimnazii pana la universitati. Pana si galezii, cei care intruchipeaza cum nu se poate mai bine ideea de rugby proletar, nascut in vaile bazinelor carbonifere din Cambria, trebuie sa admita faptul ca aceas sport s-a cristalizat si desavarsit intr-o echipa a superlativelor, asa cum a fost Tara Galilor vreme de decenii, abia dupa ce a fost transformat in obiect de studiu si practica in universitatile din Cardiff, Newport si Swansea. Natiunile care practica rugby cu performante notabile sunt printre cele mai avansate ca sisteme politice si sociale, sisteme in cadrul carora indicii de dezvoltare umana sunt printre cei mai ridicati – educatie, sanatate, dar si caracterizate de spirit civic si comunitar, care da nuanta dominanta intregului spectru de activitati umane.
Romania are o natiune in declin, atat sub aspect socio-economic, cat si moral si spiritual – un melanj nefericit intre saracie, lasitate si incultura, asortate cu invidie, mentalitate parvenitista si indiferenta fata de suferinta celorlalti. In toata aceasta mocirla a spiritului, nu se pot gasi resurse pentru lucrurile frumoase, bune si drepte care il pot inalta pe om. Iar jocul de rugby este unul dintre acele lucruri imposibil de cultivat in aceste conditii. Bietul Alin Petrache, oricat de arivist, ignorant si prea trufas este, nu poate fi acuzat pentru toata aceasta suma de lucruri care au condus la situatia actuala generala, care, in particular, se rasfrange si asupra rugby-ului autohton. Pana la urma, Petrache si gasca lui de „lige blide” scapatati nu pot fi responsabili decat pentru carentele lor morale. Care, oricat de neplacute simturilor de tot felul ar fi, nu pot fi cauza chiar tuturor releleor acestei lumi.
De ce spun asta… Nu pentru ca neapărat m-ar deranja atitudinea lui Petrache, care nu este mai repugnabila decat cea a altora ca el, ajunsi in diverse demnitati, sau pur si simplu a omului de rand care nu stie decat sa urasca si sa murdareasca. Pana la urma, indiferent de ceea ce a fost, in cazul unui om, conteaza si ceea ce a devenit. Iar Alin Petrache a devenit intocmai modelul unui lider/manager specific Romaniei actuale: incompetent dar falos, concupiscent in strangerea de onoruri si beneficii materiale, alunecos ca un lup in piele de oaie si, poate cel mai grav, indiferent si rupt total fata de lucrurile pe care le are in grija.

Sambata, in ziua in care Italia a pierdut dramatic in fata Irlandei, intr-unul dintre cele mai incrancenate meciuri pe care „azzurri” le-au disputat in Turneu, Romania pierdea cu Portugalia, la Lisabona, dupa ce incasase pana in minutul 80 trei eseuri. Cand totul parea sa se termine catastrofal, Catalin Nicolae receptioneaza un balon pe care il culca in terenul de tinta, aducand un nesperat punct bunus defensiv Romaniei. Toata lumea a rasuflat usurata, si, culmea neobrazarii, s-a aratat satisfacuta, incantata chiar, de obtinerea acestui punct rusinos… Si intr-atat de mult se pare ca sa se fi ingrosat obrazul, incat nimeni nu a vazut ca, inainte de marcarea eseului, Nicolae a zburdat trei pasi cu balonul in brate, in afara tusei…

Prolog Six Nations - Franta si Anglia

Sezonul trecut a mers ca uns pentru francezi, acestia reusind Marele Slem si etaland, fara drept de tagada, cea mai buna echipa a Turneului. Dar cum orice lucru care incepe bine, se termina prost, daca nu chiar foarte prost, francezii aveau sa simta pe propria piele, in lunile urmatoare, adevarul acestei mostre de intelepciune irlandeza a batranului Murphy. Infrangerile din luna iunie, ambele la peste 40 de puncte, in partidele cu Africa de Sud i-au adus pe francezi cu picioarele pe pamant, astfel incat Marc Lievremont s-a vazut pus din nou in postura „carpaciului” nevoit sa cosmetizeze o echipa prea lesne blazata. Luna noiembrie a inceput bine, cu o victorie impotriva celor din Fiji si cu o revansa in fata Argentinei, transata insa cu un neconvingator 15-9, pentru ca, la o saptamana dupa acel meci, sa urmeze „nenorocirea” din meciul cu Australia, un 16-59, in care toate statisticile meciului au fost, cu o claritate zdrobitoare, in favoarea Wallabies. A fost de fapt un meci in care tactica l-a tradat pe Lievremont, care a vrut sa contracareze prin manevre similare extraordinara mobilitate si rapiditate a treisferturilor australiene. Pretul a fost slabirea defensivei la nivelul centrilor, iar rezultatul acestei erori s-a vazut in bataia de pomina pe care francezii au incasat-o chiar in fata propriilor suporteri. Apropiatii rugby-ului francez s-au suparat pe Lievremont, atribuindu-i in totalitate „meritele” acestei infrangeri, pornind de la selectia jucatorilor pe posturi, pana la abordarea gresita a tacticii jocului. Nimeni nu a indrajnit sa-i judece pe jucatori, intrucat nimeni nu a pus la indoiala valoarea lor individuala. Insa oare vina ii apartine chiar intr-atat de mult tehnicianului, sau exista o si o serie de alti factori care i-au influentat deciziile in ceea ce priveste managementul echipei?
Inaintarea, cea care a castigat precedentul Turneu pentru francezi, in special linia I, a ramas aproape nemodificata (Domingo-Servat-Mas), la fel si linia II (Pierre-Nallet). Iar daca in linia III au mai aparut modificari de componenta, preferandu-se uneori flankeri mai usori si mai rapizi, utili replierilor in defensiva pe fondul atacurilor treisferturilor adverse, conform unei tactici de umplere in aparare a spatiilor dintre centrii, astfel gasindu-si locul in echipa Wenceslas Lauret, Fulgence Ouedraogo sau Alexandre Lapandry, in general s-a preferat o formula in care sa predomine forta pe impingere in momentele gramezilor fixe, cu Dusautoir si Bonnaire flankeri si Harinordoqui inchizator. De altfel, aceasta formula a inaintarii este si cea anuntata de Lievremont pentru meciul de sambata, cu Scotia.
Problemele Frantei au inceput insa odata cu „surparile” tactice ale jocului tocmai pe compartimentul considerat mereu „forte”, acela al treisferturilor. Nimeni nu o spune, dar aceasta „criza” pere sa fie, totusi, provocata mai mult de excesul de diplomatie a lui Lievremont, decat de lipsa sa de inspiratie in realizarea selectiei. Intr-un campionat atat de important ca acela al Frantei, in care sumele de bani vehiculate sunt din ce in ce mai consistente, este o chestiune de management eficient pentru ca fiecare club sa aiba reprezentanti in echipa nationala, in acest fel creându-se o presiune suplimentara pentru antrenorul Frantei care, astfel, se vede prins intr-un hatis de intrigi si interese partinice, care uneori pot afecta cea mai buna decizie privitoare la selectie. Altfel nu se poate explica de ce doar postul de mijlocas la gramada, pe care, deocamdata, Morgan Parra nu pare sa aiba adversar, este singurul ramas neschimbat in privinta titularului si, mai ales, de ce in momentul in care ai atatia specialisti pentru fiecare dintre pozitiile liniei de treisferturi, incluzand aici si fundasul si, neortodox si deloc corect tactic, mijlocasul la deschidere, „invarti” jucatorii pe toate posturile, altele decat cele pe care le ocupa la echipele de club….? De exemplu, Damien Traile, un jucator cu valente multiple, de „utility-back”, dar care evident se simte mult mai bine in postura de centru interior, asa cum joaca in mod frecvent la Biarritz, se vede jucand la nationala uvertura sau chiar fundas, desi are 1.95 m si 105 kg, asta in vreme ce fundasi autentici precum Poitrenaud, Porical sau Medard abia daca mai prind banca de rezerve. Un alt exemplu, chiar mai surprinzator decat cel al lui Traille, este pozitionarea ca centru exterior a lui Aurelien Rougerie, o aripa autentica la Clermont, echipa la care activeaza, Bastareaud sau Marty, mult mai potriviti pentru aceasta sarcina, nici macar regasindu-se in echipa anuntata pentru intalnirea cu Scotia. Sau poate, cine stie, nu-i vorba despre politica ci doar despre o viziune tactica revolutionara a lui Lievremont… Asta doar viitoarele cinci meciuri ne-o vor demonstra, meciuri in care francezii trebuie sa-si apere castigul de anul trecut. Pare insa destul de greu de crezut ca un nou Grand Slam este posibil, la fel ca si pozitionarea mai sus de locul 2. Desi… cu francezii nu se stie niciodata… 


Anglia arata ca echipa calare pe cei mai mai cai in acest sezon si asta nu prin prisma rezultatelor obtinute, cat prin consistentul program de intalniri internationale pe care l-a avut in 2010, compus din nu mai putin de 15 partide, incluzand aici si meciurile editiei precedente de Six Nations. A castigat 7 partide si a a obtinut doua egaluri, cea mai concludenta victorie fiind cea impotriva Australiei, in luna noiembrie, de pe Twickenham, dupa ce, in iunie, la Sidney, mai izbutisera inca o victorie, la limita, 21-20, „suplimentata” pentru un moral bun de un egal si o victorie impotriva Australia Barbarians. Victoria din toamna ramane totusi de referinta, un 35-18 clar precum cristalul, in urma unui meci in care Anglia a dominat la majoritatea capitolelor si in care a aratat ca o echipa care si-a pus la punct toate lipsurile ce au facut-o sa sufere atat de mult in anii trecuti.
Cu un capitan nou, in persoana lui Lewis Moody, cu o linie I mai buna chiar decat cea de acum doi ani, in care acum stralucesc Sheridan, Hartley si Cole si cu trei „descoperiri” de exceptie, linia II Courtney Lawes, demiul Ben Youngs si centrul interior Shontayne Hape, englezii spera sa triumfe din nou in Turneu, dupa o pauza de sapte ani. Si au toate sansele sa izbuteasca acest lucru, intrucat echipa place tuturor, chiar si contestatarilor din anii trecuti ai lui Martin Johnson, climatul din jurul antrenorului englez fiind acum unul mult mai linistit si mai relaxat.
Din punctul de vedere al calitatii selectiei, Anglia este echipa cea mai reusita. Pe inaintare, capul de gramada este unul teribil, iar linia III (oricare dintre Croft, Haskel, Moody, Fourie si Easter) impresioneaza prin forta, rapiditate si dispozitia la placaje. Linia II, din care a disparut Steve Borthwick, intinerita insa prin titularizarea lui Lawes, functioneaza la parametri buni, chiar daca nu rupe gura targului in ceea ce priveste „impresia artistica”, achitandu-se bine de rolul defensiv si sustinand onorabil efortul pe impingeri al liniei I. Treisferturile au avut mult de castigat prin aparitia unui liant excelent intre efortul inaintarii de a mentine si castiga baloane si explozia fazelor pornite de pe deschidere, aici referindu-ma la mijlocasul la gramada Ben Youngs, tanarul rugbist de la Leicester Tigers, una dintre cele mai spectaculoase prezente din ultima jumatate a sezonului competitional international. Cu Tobby Flood, o uvertura „croita” dupa modelul lui Wilkinson, inteligent in jocul in camp, precis in executiile cu piciorul si cu o buna dispozitie la contactele fizice aferente defensivei, cu un cuplu de centri in care fiecare stie foarte bine ce are de facut, Hape de pe pozitia centrului interior, cu un apetit ofensiv foarte bogat si Tindall, ca centru exterior, impecabil in sustinerea apararii si cu un fundas care pare sa fi atins varful de forma, ca Ben Foden, englezii etaleaza un compartiment median cerebral si foarte deteminat in evolutii. Forta acestuia este sustinuta de doua aripi de mare clasa, Marc Cueto si Chris Ashton, masive dar foarte rapide in timpul sarjelor lansate pe benzile laterale. Daca il mai mentionam si pe uriasul Matt Banahan, avem imaginea unor parti extreme ale treisferturilor de la care se asteapta nu doar aportul ofensiv, ci si un joc de dublaj consistent in defensiva.
Fara a ne mai adanci in amanunte tehnice, putem considera Anglia ca principala favorita din acest an la castigarea Turneului. Primul meci va incepe peste cateva ore, la Cardiff, unde englezii for infrunta Tara Galilor, intr-o partida de care se leaga sperantele pentru obtinerea atat a Marelul Slem, cat si a Triplei Coroane. Va fi un meci de crancen, in care nimeni nu va da un pas inapoi. Desi ii sustin pe galezi, nu cred ca vor scapa de dorinta furioasa de victorie a englezilor…

Prolog Six Nations - Tara Galilor si Irlanda

Istoria ne prezinta echipa Tarii Galilor ca fiind cea mai galonata echipa din Europa, singura cu statistici pozitive in fata celorlalte competitoare din Six Nations, nefiind depasita intr-un clasament „all times” decat de cele trei mari forte ale emisferei sudice. Se poate spune ca rugby-ul este o caracteristica a poporului galez, lucru pe care nu il mai poti afirma decat despre neo-zeelandezi si sud-africani. Fidelitatea cu care suporterii galezi sunt alaturi de echipa lor, pasiunea cu care isi canta sentimentele si „incapatanarea” cu care sunt parte dintr-un sport care devine din ce in ce mai greu, in special pentru o echipa considerata mereu o minune mult prea mare, pentru o natiune atat de mica. Din februarie si pana la sfarsitul lui aprilie, galezii nu cunosc nimic altceva decat rugby, vreme de peste o suta de ani legendarele Arms Park si Millenium din Cardiff devenind adevarate locuri de pelerinaj pentru toti velsii cumsecade, iar „My father’s land” o incantatie prin care popor mai tare decat cea mai tare nuca isi cauta gloria absoluta prin forta, sacrificiul si dragostea pentru ai lor a 15 dintre cei mai bravi baieti din Cambria. Pentru adversari, orice deplasare in Tara Galilor se poate incheia cu lacrimi, pentru ca este in firea rugbistului galez sa lupte pana la capat atunci cand toate privirile compatriotilor sai sunt atintite asupra sa.
Uneori, insa, dorinta si taria sufleteasca nu sunt suficiente intr-o disciplina care de la an la an se vrea tot mai precisa, asemenea unei stiinte, performanta fiind conditionata nu doar de dispozitia combativa a sportivului, ci de un intreg set de factori care incep inca de la pregatirea timpurie a tanarului rugbist, trecand prin procesul de cizelare a unor automatisme de natura tehnico-tactica si terminand cu viziunea asupra jocului a fiecarui antrenor, cel care, pornind de la complexitatea tuturor factorilor enumarati anterior si tinand cont de prevederile unui regulament mai alambicat in logica sa decat un tratat de drept international, trebuie sa gaseasca, ca un maestru sahist, strategia castigatoare. Pentru galezi, obisnuiti de altfel cu toate rafinamentele jocului, anul 2010 a fost insa unul pe care si-l doresc cat mai repede uitat. Cu doar doua victorii in Turneu, impotriva Italiei si Scotiei (cu aceasta din urma fiind cat pe ce sa „calce pe bec”, victoria venind abia in prelungiri, dupa un meci de pomina), cu trei infrangeri in luna iunie – una cu Africa de Sud, la Cardiff, si alte doua in turneul din Noua Zeelanda, cu All Blacks, turneu in urma caruia au incasat 7 eseuri dintr-un total de 71 de puncte, marcand in schimb doar 1 eseu din 19 puncte, galezii au inteles ca devenise imperios necesar sa impresioneze prin prestatiile din noiembrie, luna in care urma sa primeasca pe Millenium vizita celor trei uriasi din Sud, dar si a imprevizibililor si extrem de motivatilor rugbisti fijieni. Dupa trei infrangeri si un egal, obrazul antrenorului Warren Gatland crapand de rusine, era evident ca exista o mare problema de rezulvat, altfel existand riscul declansarii unor derapaje mult mai grave.
Si totusi, exista inca intrebarea unde s-a gresit… Pentru ca, departe de a fi Scotia sau Italia, Tara Galilor are optiuni multiple pentru fiecare post, pe alocuri intrecand ca valoare Anglia, Franta sau Irlanda. Apoi, pentru un tip atat de tipicar ca Gatland, atent la criteriile de selectie a jucatorilor si foarte devotat principiilor jocului, pare aproape de neconceput sa greseasca intr-atat de mult, pe masura rezultatelor slabe din ultimul an. Galezii nu au tradat in nici o partida nici combativitarea si nici excelentele deprinderi tactice. Si totusi, undeva s-a gresit…
Pentru ca, Gatland, in momentul in care a destabilizat linia III prin numeroase inlocuiri ale componentei sale de la meci la meci, ar fi trebuit sa stie ca, in acest fel destabilizezi nu doar comunicarea intre cele trei linii ale inaintarii, ci si intregul joc al echipei, atat in defensiva, cat si in momentele specifice gramezilor. De-a lungul intregului an ultimul compartiment al inaintarii a suferit toate combinatiile posibile, nu mai putin de opt jucatori intrand in componenta acestuia si, poate lucrul cel mai grav, alternand pozitiile la legare in gramada fixa. Ironia face ca, dupa tot acest sir de schimbari neinspirate, Gatland pare decis sa ramana la o formula apropiata de cea cu care a inceput anul trecut, cu Andy Powell si Sam Warburton, ca blind-side, respectiv open-side flankers, si cu Ryan Jones ca inchizator, pe banca de rezerva ramanand Dan Lydiate si Jonathan Thomas. Si chiar daca nici pana la acesta data antrenorul neo-zeelandez al galezilor nu a facut publica prima echipa pentru meciul cu Anglia, de pe Millenium, un lucru este sigur: nici Ryan Jones si nici Alun Wyn Jones nu vor conduce echipa din teren, ca si capitani, ci talonerul lui Llanelli Scarlets, Matthew Rees. Se pare ca acesta va fi ajutat in prima linie de Paul James si John Yapp (sau poate Craig Mitchell), atat Gethin Jenkins, cat si Adam Jones fiind accidentati si imposibil de recuperat pana la ora meciului. In spatele lor, in linia II se vor gasi probabil Bradley Davies si Alun Wyn Jones. Alti absenti certi vor fi Martyn Williams, neconvocat, Leigh Halfpenny, accidentat si Richie Rees, inca suspendat pentru o palma „scapata” unui adversar intr-un meci de Celtic League. De asemenea surprinde neconvocarea pana la aceasta data al lui Dan Biggar, macar ca rezerva a lui Stephen Jones pentru postul de uvertura. Treisferturile nu au suferit prea mari modificari, cu fundasul Lee Byrne si perechea de centri James Hook si Jamie Roberts, sustinuti de Andy Bishop. Accidentarea grava a lui Tom Shanklin, care si-ar putea chiar incheia cariera din acest motiv, il lasa pe galezi fara nici un centru exterior autentic, atat Hook, cat si Roberts simtindu-se mult mai bine in tricoul cu numarul 12, aceasta criza la nivelul „utility backs” accentuand presiunea in defensiva a fundasului Lee Byrne, si asa destul de ezitant si neinspirat in astfel de momente ale jocului. Despre aripi nu vom spune decat ca nimeni nu-i poate ameninta postul de titular lui Shane Williams.
Cu o echipa macinata de absente si destul de incropita, galezii nu prea pot spera la mai mult de locurile 3-4 in acesta editie de Six Nations, primul mare test fiind chiar cel de vineri, impotriva Angliei. Avantajul terenului propriu si rivalitatea sincera cu englezii, pot crea premizele unei victorii, desi sansele par sa fie pe undeva pe la 30%...


Irlanda a incheiat pe locul 2 editia precedenta a Turneului, cu trei victorii si o doua infrangeri, dupa ce, cu un an in urma realizase un Gand Slam istoric, dupa o jumatate de secol de asteptare. Si totusi, dupa anul de gratie 2009, lucrurile au urmat o traiectorie oscilanta, in 2010 Irlanda pierzand cu Franta si Scotia, apoi cu Barbarians… apoi… mai cu toata lumea cu care a jucat in vara… Turneul din luna iunie, din Noua Zeelanda si Australia a adus infrangeri deloc usor de digerat, dintre care cea mai rusinoasa a fost un 28-66 cu All Blacks, meci in care „the green boys” au primit o caciula de eseuri, noua la numar, mai precis… Declan Kidney spera sa dreaga lucrurile in luna noiembrie, cand urma sa primeasca vizita celor din Samoa, Argentina, Africa de Sud si Noua Zeelanda. Iar pasienta le-a iesit, chiar daca pe jumatate, dar suficient totusi cat sa nu-i infurie pe suporteri. Doua victorii, cu Samoa si Argentina si doua infrangeri, una la limita, cu Africa de Sud (21-23) si una mai „relaxata” cu Noua Zeelanda (18-38). Daca mai punem la socoteala si victoria lui Munster cu rezervele Wallabies, se poate concluziona ca irlandezii au terminat anul la limita, nici pe plus, dar nici pe minus, cam ce au luat pe mere, dand pe pere…
Dincolo de rezultatele in nici un caz pe masura asteptarilor, Irlanda e o echipa care arata bine, construita in timp si cu migala. De aceea batranul Declan nu a cautat sa schimbe prea multe in componentaa lotului, exceptie facand linia I, unde batranii John Hayes si Marcus Horan au lasat locul lui Cian Healey, Tony Buckley si Tom Court, in pozitiile pilierilor, postul de toloner, altadata ocupat de Jerry Flanerry, fiind acum disputat de Rory Best si Sean Cronin. Pentru linia II, suspendarea lui Paul O’Connell a lasat loc liber concurentei dintre Mick O’Driscoll, Donncha O’Callaghan si Leo Cullen, fiecare dintre acestia fiind insa capabil sa suplineasca cu succes absenta ultimului capitan al Leilor Britanici. Si ca sa inchidem gramada, merita mentionata si teribila linie III a irlandezilor, dupa parerea mea cea mai buna a ultimelor doua sezoane ale Turneului – Stephen Ferris, David Wallace si Jamie Heaslip. Daca mai amintim si convocarea eroului ultimelor partide de H Cup ale lui Leinster, inchizatorul Sean O’Brien, avem imaginea unei „back row” pline de vitalitate, rapida si excelenta in toate fazele jocului. La mijlocasi, daca pentru deschidere, se va miza din nou pe inspiratia si precizia la suturi a lui Ronan O’Gara, suplinit de pe banca rezervelor de Johnny Sexton, pentru gramada va fi interesant de urmarit asupra carei optiuni se va opri Kidney, dintre Peter Stringer, Eoin Readen, Tomas O’Leary sau Isaac Boss. Treisferturile vor fi aceleasi, cu O’Driscoll si D’Arcy in centru, Fitzgerald, Trimble, Horgan, Bowe si Earls aripi, iar Rob Kearney fundas. Lucrurile par simple, dar exista emotii inca de la inceput, pentru ca in deplasarea de sambata de la Roma nu se poate conta pe Tommy Bowe, Jamie Heaslip si Stephen Ferris, accidentati, emotii care par sa nu fie insa atat de apasatoare, tinand cont de adversar, cel mai accesibil din Turneu.
Desi cel mai probabil irlandezii se vor lupta in acest an pentru locurile 3-4, exista si sperante mai mari, intrucat, chiar daca vor juca cu galezii in deplasare, vor primi acasa pe Anglia si Franta, iar impotriva unor asemenea adversari, terenul propriu poate fi un avantaj consistent. Dincolo de acest considerent, Irlanda are un joc frumos, gramada fiind la nivelul Angliei si Frantei, deci superioara celei a galezilor, in ceea ce priveste eficienta in ofensiva/defensiva a triunghiului centri-fundas fiind de departe echipa cu cele mai bune rezultate. Punctele slabe par sa vina dinspre inconstanta mijlocasilor la deschidere (poate si din acest motiv Kidney a selectionat nu mai putin de patru!), dar si dinspre tendinta spre jocul fizic a unor aripi rapide, dar masive si tentate mai degraba de rolul defensiv, decat de cel ofensiv. Punctul forte, dupa cum am mai spus, linia III, echivalentul perfect in Europa a celei neo-zeelandeze. Restul amanuntelor, raman de vazut pe parcurs...