Despre Oscaruri si Nikita Hrusciov

Desi consider Premiile Oscar… vorba lui Sick Boy din “Transpotting”, un fel de „sympathy vote”, nu ma pot abtine sa nu consemnez sclipiciosul eveniment petrecut… aaa… duminica… cred ca duminica…
Daca anul trecut filmele nominalizate si, culmea, unele dintre ele si castigatoare ale trofeului, au dat impresia unor proiectii demne de Sundance Festival – noir, blood, pesimism, psihoze, umor negru, tra-la-la, vorba lu’ Madalin Voicu, anul acesta coloratura a fost mai pestrita. Nu au mai fost filme gen „There Will Be Blood”, „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford” sau „No Country for Old Men”, dar au fost „Slumdog Millionaire”, „The Courious Case of Benjamin Button”, „The Wrestler”, „Milk”, „Doubt”… si in general filme mai slabe decat anul trecut. Cu toate acestea, „Slumdog Millionaire”, chiar daca nu face atatea Oscaruri cate a luat, este castigatorul merituos al titlului de cel mai bun film al anului.
Desi ne-a placut filmul, ochiul critic si dintele ascutit nu puteau lasa filmul lui Danny Boyle, de altfel unul dintre regizorii remarcabili ai ultimilor 15 ani, sa scape „necapsat”. Prima impresie pe care ti-o lasa filmul este aceea ca ar fi regizat de Fernando Meirelles… Cam aceeasi actiune si, in mare, acelasi mod al derularii firului epic ca in „Ciudade de Deus”, aceeasi coloratura calda a cadrelor menita a accentua dinamica actiunii, mahalale, favellas, personaje centrale distincte care se afirma, la momentul actiunii prezente, in afara valorilor ce compun mediul social din care provin si in care traiesc. Mai putin pitoresc decat „Ciudade de Deus” (cat de pitoresc poate fi un indian in comparatie cu un brazilian? sic!) si nici macar pe sfert inteligent ca „The Constant Gardener”, „Slumdog Millionaire” reafirma o idee liberala foarte promovata de cinematograful indian (era sa zic societatea civila indiana, dar mi-am muscat limba), aceea a depasirii determinismului social, a nevoii de afirmare a libertatii depline a individului care poate ajunge acolo unde isi doreste prin ceea ce este, indiferent de locul de unde provine. Mai mult decat atat, lumea lui Danny Boyle, asa cum este ea descrisa in „Slumdog Millionaire” nu este una in care diviziunea sociala sa provoace imposibiltatea implinirii libere a destinelor si nici una care sa se afle sub semnul fragmentarului, in ciuda saraciei, intolerantei religioase sau existentei castelor. Departe de a fi perfect, universul tanarului nascut in mahalaua Mumbai-ului nu se poate schimba decat prin credinta ca destinul sau poate avea si alte perspective decat cele sumbre – dragostea poate intari aceasta credinta, dar si solidaritatea celorlalti, care vad in tine un model, un exemplu ca ordinea lucrurilor poate fi schimbata. Mai pe scurt, filmul are de toate: drama, momente vesele, romante, mesaj social, violenta… destule cat sa gadile la talpi un juriu american format parca din membri cu un coeficient de inteligenta cam cat al lui Oprah Winter. Ca sa fim corecti insa, in comparatie cu celalate, filmul si-a meritat premiul de cea mai buna pelicula, iar Danny Boyle, care nu cred ca va mai pupa prea curand vreo nominalizare, d’apai vreun alt Oscar, macar pentru abnegatia aratata si cu alte ocazii, premiul pentru cel mai bun regizor. Singurul „dinte” pe care il port lui „Slumdog Millionaire” este legat de faptul ca a „cules caimacul” pe care il merita cu prisosinta, acum cativa ani, „Ciudade de Deus” al lui Meirelles… Citeam o critica in care un „gorobete” remarca „originalitatea” povestirii lui Boyle si modul „melodios” in care decurge actiunea filmului… Hai sictir, mocofane! Niet kultur!... cum ar fi spus Nikita Hrusciov.
Daca insa „premiul de simpatie” acordat lui Boyle l-am acceptat (na, c-a ajuns la vorba unuia dintre cele mai „ilustre” personaje ale sale!), surprinzatoare mi s-a parut subtirimea premiilor luate de „The Courious Case of Benjamin Button”, adaptarea nuvelei omonime a lui F.S. Fitzgerald, un film consistent, cu o distributie reusita si mai ales relizat printr-o tehnica cinematografica obsolut inedita pentru stilul lui David Fincher; regizorul lui „Seven”, „The Game” sau „Fight Club” propune un fir epic ce imbina elementele reevaluarii memoriei pe fondul senzatiei de reversibilitate a actiunii, care ramane totusi plasata intr-un cadru temporal concret. Chiar daca pentru Benjamin Button timpul se scurge in alta directie decat in cazul celorlalte personaje, el nu se substituie momentului propriu-zis al actiunii, povestea sa contopindu-se perfect cu povestea celorlalte personaje, evoluind in final spre acelasi punct, fara sa lase insa impresia de simultaneitate si nici de asonanta. Rigurozitatea epica a filmului impresioneaza, amintind pe alocuri de stilul lui Frank Darabont din „The Green Mile” sau „The Shawshank Redemption”, romantic si melancolic dar deosebit de expresiv, semne care fara indoiala dovedesc atingerea maturitatii artistice de catre David Fincher. Daca nu va esua in banal si in comercial, probabil ca vom mai auzi si in viitor vorbindu-se la superlativ despre el. Desi nu este la fel de spectaculos ca „Slumdog Millionaire”, „The Courious Case of Benjamin Button” emana mai multa autenticitate, inteligenta si emotie decat filmul lui Boyle. Singurul lucru asupra caruia se poate indrepta o critica este modul expunerii tehnicii „flash-back”-ului de catre Fincher, „neasortate” ca dimensiune epica, ritmica si cromatica cu actiunea propriu-zisa a filmului. In plus, supradimensionarea acestor momente si incadrarea lor neinspirata in anumite ipostaze ale filmului fragmenteaza povestirea, lasand spectatorului o usoara senzatie de disconfort si de pierdere a firului actiunii. Concluzionand paralela intre cele doua filme, pe cat de mult si artificial a fost umflat „Slumdog Millionaire”, pe atat de putin a fost luat in serios „The Courious Case of Benjamin Button”… desi lui Oprah Winter i-a placut… sau cel putin asa l-a „aburit” ea pe Brad Pitt…
Singurul care si-a meritat soarta a fost insa Darren Aronofski si am sa spun si de ce… Pentru ca dupa ce acum doi ani nici macar nu a fost nominalizat cu „The Fountain” desi, oricat de modest ar cauta sa para, Aronofsky era perfect constient de valoarea filmului, a continuat sa caute aprecierea Hollywood-ului, in loc sa-i bage undeva si sa dispara, ca Malick, vreo douazeci si ceva de ani… „The Wrestler”, povestea propusa acest an de Aronofsky, este un film bun, dar atat. Nu are stralucire, nu are intriga, nu are personaje… Nici macar Mickey Rourke si Marisa Tomei, actori inzestrati cu toate acele calitati care pot da un colorit parte oricarui film, nu reusesc sa indeparteze acel ceva specific filmului… ceva ce pentru unii poate insemna rampa catre succes, iar pentru altii dezastrul total… adica sa primeasca doar aprecierea europenilor si a altor categorii de „ciudati”, sa pateasca ceva asemenator lui Vincent Gallo… adica sa fie categorisiti ca „independenti”. Cam asa ceva reuseste si prietenul nostru Darren Aronofsky. Refuza reteta hollywoodiana pentru a se intoarce la momentul lui „Pi”, reeditand pe acelasi fond cenusiu drama personajului care nu poate scapa de ceea ce este, osciland intre lupta si renuntari, intre dorinta de evolutie si sentimentul degenerarii entropice. Finalul nu poate fi decat unul previzibil, pentru ca totul sta sub semnul descompunerii, ca o poveste a carei actiune incepe intr-o dimineata de primavara si se termina intr-un miez de noapte de decembrie. Daca urmaresti in paralel „Pi” si „The Wrestler”, la final iti va fi foarte greu sa-ti amintesti care dintre cele doua pelicule este alb-negru si care color, iti va fi greu, de altfel, sa pastrezi in memorie orice asociere a vreunei culori ce ceea ce ai vazut. Fara „bling-bling”, fara romantism; eroismul personajelor consta in acceptarea conditiei omului modern, condamnat la singuratate si neimplinire, sub semnul fatalismului. De-aia unii l-au inteles, iar altii nu, de-aia Aronofsky n-o sa fie niciodata invitat la Oprah in emisiune… Si de-aia avea dreptate Nikita Hrusciov cand stramba din nas in asemenea situatii si mormaia „Niet kultur!”
Despre „Milk” si Sean Penn nu pot spune nimic, ca n-am vazut… Dar daca este facut de Gus Van Sant, tre’ sa fie ceva hmm... interesant. In plus, trebuia sa fie si nitica „corectitudine politica” la Oscarurile astea… daca n-a fost negru, a fost gay… hei, hei, hei!

As long as we beat the English...

Motto: “There has always been a big feeling down in Cardiff that they want to beat England” (Martin Johnson)

Din motivele enuntate in articolul precedent, voi prezenta acum cronica ultimei etape din Six Nations. Meciul “vedeta” a fost Tara Galilor – Anglia, unul dintre cele mai emotionante derby-uri ale turneului. De-a lungul istoriei, cele doua echipe si-au impartit echitabil victoriile si esecurile, in urma meciului de sambata statisticile aratand un echilibru perfect intre cele doua competitoare: din 118 meciuri disputate, 53 au fost castigate de galezi, 53 de englezi, iar 12 s-au terminat la egalitate. Sambata, de ziua gugustiucilor, pe un Millenium Stadium din Cardiff a carui audienta se apropia de 75 de mii de spectatori, galezii au tinut cu tot dinadinsul sa arate ca o victorie impotriva Angliei este mai presus de orice alt rezultat. Temerile antrenorului englez Matin Johnson, alimentate si de previziunile caselor de pariuri care creditau Anglia cu a doua sansa, s-au adeverit, galezii impunandu-si jocul si castigand cu 23-15 (1-2 la eseuri). Desi englezii au marcat doua eseuri (prin aripa Paul Sackey si prin fundasul Delon Armitage), fata de doar unul al galezilor (prin aripa Leigh Halfpenny), gazdele au stiut sa profite mai bine de greselile convertite in lovituri de pedeapsa impotriva adversarilor, gratie formei mult mai bune decat cea aratata in meciul precedent, cel impotriva Scotiei, de transformerul Stephen Jones (autor a 15 dintre punctele echipei galeze). Dincolo de aceste greseli, englezii s-au mai vazut de doua ori pusi in situatia de a juca in inferioritate numerica, prima oara in minutul 14, cand Mike Tindall a fost eliminate zece minute pentru greselile repetate ale echipei sale, iar a doua oara cand uvertura Andy Goode a vazut cartonasul galben pentru neeliberarea balonului dintr-o gramada spontana. Ambele greseli ale englezilor au fost fructificate de catre galezi, care au pus, de fiecare data, cate trei puncte in dreptul lor pe tabela de marcaj. Chiar si asa, englezii nu au capotat, marcand primul eseu al meciului in minutul 23 prin Sackey, in urma unei deschideri in cross venita din partea lui Andy Goode, pentru ca cinci minute mai tarziu, aceeasi uvertura engleza sa reuseasca faza meciului, un superb drop-goal dintr-un unghi imposibil, de la aproape patru zeci de metri de buturile adverse, stabilind scorul pauzei – Tara Galior-Anglia, 9-8. Desi rezultatul strans inregistrat la sfarsitul primei reprize ar fi putut prevesti un reviriment al Angliei, partea a doua a inceput cum nu se poate mai prost pentru rugbistii Albionului, care la doar un minut de la reluarea jocului s-au vazut din nou in inferiorioritate numerica. Galezii au profitat de momentul de slabiciune al adversarilor si au reusit sa marcheze in urmatoarele zece minute o lovitura de pedeapsa, prin Stephen Jones si un eseu, la capatul unei accelerari spectaculoase a lui Halfpenny. Elevii lui Martin Johnson au reluat atacurile pe treisferturi si au mai marcat inca un eseu in minutul 57 prin Armitage, dar galezii au stabilit scorul final prin doua penalitari reusite: 25-15.
Una peste alta, meciul a confirmat previziunile specialistilor, Tara Galilor jucand pragmatic, profitand la maxim de greselile adversarilor si maximizand avantajul oferit de cea mai puternica gramada dintre toate ale celor sase echipe prezente in competitie. Daca la nivelul liniilor I este greu de ales intre Gethin Jenkins, Matthew Rees si Adam Jones (Tara Galilor) si Andrew Sheridan, Lee Mears si Phil Vickery (Anglia), ambele linii abordand gramezile cu ambitia de a nu ceda nici un centimetru adversarului, linia II galeza, compusa din Ian Gough si Alun-Wyn Jones a aratat mai multa clarviziune atat in confruntarile din margine, cat si in sustinerea liniei I la gramezile ordonate. Absenta lui Shane Williams, accidentat in chiar dimineata meciului si inlocuit in ultimul moment cu Mark Jones, s-a resimtit, atacul pe treisferturi al galezilor pierzand din viteza. Cu toate acestea, aripa Leigh Halfpenny s-a remarcat ca unul ditre cei mai buni troacari de pe teren, tanara speranta a rugby-ului galez confirmand si cu acest meci increderea antrenorului Warren Gatland. Eforturile englezilor de a nu trada spectacolul au fost rasplatite prin distinctia “omul meciului”, atribuita flankerului Joe Worsley. De remarcat, tot de partea engleza, uvertura Andy Goode care, desi nu a evoluat pentru ai sai decat o repriza, s-a impus prin clarviziune, precizia deschiderilor jocului, rapiditatea reactiilor si prin inspiratia luarii unor decizii importante, dovedindu-se, inca o data, o alegere inteleapta a antrenorului Martin Johnson…
Si sa nu uit, salutara revenirea in lotul galezilor a capitanului Ryan Jones, recuperat dupa o accidentare. Desi inchizator la gramada de meserie, Jones a fost reprofilat in acest meci „openside” flanker, poate pentru a fi protejat ca nu cumva accidentarea sa sa recidiveve, sau poate deoarece Andy Powell, celalalt inchizator galez, a reusit meciuri absolut stralucitoare in ultima perioada. Oricum, meritele in plan sportiv ale lui Ryan Jones sunt recunoacute din plin, antrenorul scotian al British and Irish Lions, Ian McGeechan, anuntandu-si intentia de a-l numi pe galez capitanul echipei in timpul turneului din acest an din Africa de Sud.

Un alt meci disputat sambata a fost intalnirea dintre Franta si Scotia, de pe Stade de France din Paris. Dornici sa se revanseze fata de suporteri dupa infrangerea de saptamana trecuta de la Dublin, Franta a reusit acest lucru doar partial, castigand meciul, dar ramanand tributara spectacolului. Primele puncte inscrise pe tabela au aparut abia in minutul 26, scorul aratand la pauza 6-3 in favoarea „cocosilor galici”. Forma buna a transformerului francez Lionel Beauxis si numeroasele greseli ale scotienilor (15-7) au oferit francezilor posibilitatea de a pune pe tabela 15 puncte, acestea fiind elementele care au facut diferenta dintre cele doua echipe. Scorul final 22-13 (1-1 la eseuri) si calitatea scazuta a jocului confirma temerile suporterilor celor doua echipe referitoare la criza prin care trec favoritii lor.

Ultima partida a etapei s-a disputat duminica, 15 februarie, pe Stadio Flaminio din Roma intre Italia si Irlanda. „Azzuri” n-au reusit nici de aceasta data sa provoace vreo surpriza, incepand cum nu se poate mai prost, fundasul Andrea Masi primind cartonasul galben in chiar secunda 40 a meciului, pentru un placaj inalt la celalalt fundas de pe teren, irlandezul Rob Kearney. Meciul a fost unul la discretia irlandezilor, acestia castigand lejer cu scorul de 38-9 (4-0 la eseuri). Marcatorii eseurilor irlandeze au fost aripile Tomy Bowe si Luke Fizgerald, flankerul David Wallace si capitanul echipei, centrul Brian O’Driscoll, care inscrie si in aceasta etapa, dupa ce, meciul trecut, marcase un eseu si impotriva Frantei. Restul punctelor irlandeze au fost reusite de uvertura Ronan O’Gara si de fundasul Rob Kearney, pentru italieni marcand Luke McLean.

Etapa urmatoare este poate cea mai interesanta a turneului. Franta intalneste pe teren propriu Tara Galilor, o eventuala victorie a gazdelor naruind visul galez de realizare a doua Mari Slemuri consecutive. Meciul este cu atat mai presant pentru galezi cu cat francezii, neconvingatori in primele doua etape, vor cauta sa-si spele imaginea printr-o prestanta si un rezultat cat mai bune.
In cel de-al doilea meci se vor intalni Scotia si Italia, cele mai slabe echipe ale turneului, meciul fiind practic acela care va „decerna” uneia dintre combatante „lingura de lemn”. Prima sansa la victorie o are insa Scotia, atat datorita faptului ca evolueaza pe teren propriu, cat si jocului superior ca valoare aratat in partidele disputate pana acum in cadrul turneului.
Ultima partida va opune Irlanda si Anglia, pe Croke Park din Dublin. O victorie a irlandezilor ii lasa pe „verzi” cu sanse la realizarea unui Marelui Slem asteptat parca de secole si ar umple de bucurie si muzica inimile tuturor acelora care iubesc poezia, bautura, scandalul si ii antipatizeaza pe englezi. Asa ca… „Up the Irish!”

Rough bones

Din cauza lenei, precum si a faptului ca sfarsitul acesta de saptaman am fost cand beat, cand lipsit de chef, cand cu junghiuri in coaste, cronica saptamanala despre rugby, care in mod normal trebuia sa fie prezantata luni, o vom prezenta (uauu… folosim persoana I la plural, ca cei mai figuranti dintre “jiurnalisti”!)… ce spuneam?… aha!… o vom prezenta acum…

Voi incepe… ca sa fiu un pic mai smerit… cu prima etapa din Super 14, campionatul regional din Noua Zeelanda, Australia si Africa de Sud, visul de un miliard de dolari al lui Rupert Murdoch. Vreme de patru luni se vor juca meciuri dezinhibate, in care se va sacrifica rigurozitatatea tactica in favoarea spectacolului, in cel mai pur stil al rugby-ului colonial.

Meciul pe care l-am urmarit a fost un duel clasic intre neo-zeelandezi si australieni, intre franchizele din Wellington si New South Wales – Hurricanes vs. Warathas. Fara Danny Vickerman, legendarul numar 8 al reprezentativei “Wallabies”, Warathas s-a impus in fata neo-zeelandezilor cu scorul de 26-22 (4-3 la eseuri), la capatul unui meci frumos, ritmat, in care perioadele de dominare s-au impartit echitabil intre cele doua echipe. Desi australieni au avut castig de cauza, cele doua suturi in bara ale uverturii “uraganelor” Daniel Kirkpatrick ar fi putut, daca si-ar fi nimerit tinta, sa ofere o cu totul alta soarta partidei. De cealalta parte, uvertura Hurley Beale a ratat mai putin, dar in conditiile in care echipa sa nu a beneficiat de greseli concretizate in lovituri de pedeapsa din partea adversarilor. Diferenta a fost facuta de superioritatea liniei de treisferturi a australienilor - Lote Tuqiri (11), Timana Tahu (12), Rob Horne (13), Lachie Turner (14) si Sam Norton Knight (15). Warathas a si marcat de altfel toate eseurile cu jucatorii de treisferturi, mai puternici ca grup decat adversarii neo-zeelandezi, dintre care nu s-a remarcat decat centrul Ma’a Nonu, jucator puternic, dar cam indisciplinat si Hosea Gear, fratele mai mic al lui Rico, o aripa rapida, puternica, dar inca lipsita de experienta unor competitii de inalt nivel. La nivelul gramezilor, in linia I a australienilor compusa din jucatori de nationala precum pilierul Al Baxter sau talonerii Tatafu Polota-Nau si Adam Freier, sustinuti de flankerului Phil Waugh, pe vremuri capitan al nationalei australiene, au avut un plus de forta si luciditate. Neo-zeelandezii nu s-au mai putut lauda cu echipa in care alta data straluceau Jonah Lomu, Christian Cullen, sau Jerry Collins. Chiar si asa, momentele fixe ale jocului nu au lasat impresia superioritatii vreunei echipe, Hurricanes efectuand insa mai multe greseli de manuire a balonului. Desi placut, meciul nu a lasat impresia ca vreuna dintre echipe ar putea emite pretentii la mai mult decat, poate, o prezenta norocoasa in semifinale…

S-au mai disputat meciurile:

Highlanders (Otago NZL) – ACT Brumbies (Canberra AUS) – 31-33 (5-4 la eseuri)
Austrlalienii s-au impus in deplasare in mod firesc, gratie superioritatii lotului, in care, numai pe linia de treisferturi se regasesc patru titulari din nationala “Wallabies” – Stirling Mortlock, Clyde Rathbone si Adam Ashley-Cooper si Mark Gerrard.

Western Force (Perth, Western Australia) – Blues (Auckland NZL) – 19-25 (3-4 la eseuri)
Victorie previzibila a neo-zeelandezilor in fata unei echipe australiene infiintata in urma cu doar patru ani. Aducerea unor nume precum Matt Giteau, Drew Mitchel sau Nathan Sharpe nu a dat prea multe sanse lui Western Force, care s-a confruntat cu adversari precum John Afoa, Keven Mealamu si Tony Woodcock (titularii liniei I All Blacks), Ali Williams, Jerome Kaino (unul dintre cei mai promitatori jucatori de linia III), Joe Rokocoko sau Isaia Toeava.

Lions (Johannesburg RSA) – Cheetahs (Bloemfontein RSA) – 34-28 (4-3 la eseuri)
Duel sud-african intre doua echipe fara perspective la castigarea competitiei. Prezenta la Lions a lui Andre Pretorius (alaturi de neo-zeelandezul Carlos Spencer, cel mai inteligent rugbist pe care l-am vazut vreodata) si a flankerului de nationala Juan Smith la Cheetahs sunt singurele lucruri pe care de remarcat la cele doua echipe, dupa o prima analiza. Sud-africanii ne-au aratat insa, de multe ori, ca nu este bine sa-i consideri out-sideri, astfel incat ma astept oricand ca echipele lor sa provoace surprize.

Crusaders (Canterbury – Christchurch NZL) – Chiefs (Waicato NZL) – 19-13 (3-2 la eseuri)
Cea mai titrata echipa a competitiei, Crusaders, in al carei lot se regasesc cei mai multi titulari “All Blacks” castiga in mod asteptat in fata unei echipe din Waikato foarte ambitioase care, chiar daca s-a multumit de-a lungul timpului cu locuri de jumatatea plutonului, a reusit sa “impiedice” in mod constant marile favorite. Crusaders, desi l-a pierdut pe Dan Carter, transferat la Perpignan, ramane si anul acesta, prin prisma lotului de care dispune, cu prima sansa la castigarea Super 14.

Stormers (Western Province, Cape Town RSA) – Sharks (Kwa-Zulu-Natal, Durban RSA) – 15-20 (2-2 la eseuri)
Sau confruntarea dintre actualul capitan “Springboks”, John Smit (Sharks) si cel mai spectaculos produs al rugby-ului sud-african din ultimii ani, flankerul Schalk Burger (Stormers). Echipe echilibrate valoric, lucru specific franchizelor sud-africane – cele doua grupari ofera mai bine de treisferturi dintre jucatorii echipei nationale. Interesant, de asemenea, duelul dintre competitorii postului de centru I al nationalei, Francois Steyn (Sharks) si preferatul selectionerului Peter de Villiers, Jean de Villiers (Stormers).

Bulls (Pretoria RSA) – Reds (Queensland, Brisbane AUS) – 33-20 (4-2 la eseuri)
In afara de prezenta lui Bryan Habana, Bulls se poate mandri cu prezenta in lotul sau a celei mai bune perechi de linia II din rugby-ul mondial – Victor Matfield si Bakkies Botha. Australenii din Queensland, pe de alta parte, sunt cea mai lipsita de perspective echipa a competitiei, in ultimii cinci ani nereusind sa se situeze, in clasamentul final al competitiei, mai sus de locul 10. In plus, bataia sora cu moartea (92-3) pe care si-au incasat-o de la sud-africani in urma cu doi ani nu ii recomandau pe Reds cu sansa producerii vreunei surprize.

Etapa urmatoare aduce in prim-plan confruntarea dintre Brumbies si Crusaders, un meci intersant din categoria derby-urilor dintre Australia si Noua Zeelanda. Vom reveni!

Ladies and gentlemen, from Mechanicsville Virginia... Jason Mraz!

De vreo doua saptamani am facut rost de doua albume ale lui Jason Mraz – “Mr. A-Z” (2005) si “We Sing. We Dance. We Steal Things” (2008), plus catva piese live, plus cateva melodii de pe primul sau album, “Waiting for My Rocket to Come” (2002). As fi facut, probabil rost si de restul albumului, dar intre timp a cazut conexiunea la hubs, iar eu, persoana destul de lenesa din fire, n-am mai stat sa caut si restul…
Dar pana la urma, cine este Jason Mraz si de ce vorbim despre dansul? Dupa cum sugeram si in titlul acestui articol, este nascut in Mechanicsville, Virginia, din stramosi cu origini cehoslovace, are 32 de ani si a devenit celebru mai ales dupa lansarea albumului “We Sing. We Dance. We Steal Things” in primavara anului trecut si mai ales dupa succesul pieselor “I’m Yours” si “Make it Mine”. Dar cum data primelor aparitii pe posturile de caterinca si cultura muzicala “MTV si fratii sai” nu coincid in nici un caz cu datele reale definitorii pentru viata si activitatea unui artist, momentul difuzarii clipurilor pieselor sus mentionate nu poate fi considerat unul de referinta nici pentru Jason Mraz. Artist care, fara sa faca prea multe valuri si mai ales fara sa-si doreasca cu tot din adinsul celebritatea, a preferat sa studieze stiluri si armonii, sa-si perfectioneze tehnica si sa caute un optim de compatibilitate intre linia melodica si versuri, atat sub aspectul ritmicitatii, cat si al mesajului transmis. Talentul sau de muzician nu a ramas neremarcat, Mraz fiind invitat sa concerteze in deschiderea lui David Mattews Band sau Alanis Morissette, pentru ca in toamna lui 2005 sa deschida toate cele cinci concerte ale celor de la Rolling Stones pe coasta de est a S.U.A. Anul urmator este marcat de colaborarea cu mai multe trupe de rock-alternativ, printre care merita a fi mentionate nume precum Live sa P.O.D. Incet dar sigur, Jason Mraz si-a facut loc in lumea cu adevarat buna a muzicii.
Fara sa abordeze un stil anume, imbinand elemente de pop-rock si blue-eyed soul cu jazz, groove si reggae, Mraz reuseste sa creeze partituri originale, ritmuri si armonii, asa cum numai cineva nascut cu muzica in sange o poate face. De asemenea, merita remarcate prestatiile sale “live”, impecabile ca interpretare dar si “asortate” cu improvizatii originale, toate conturand imaginea unui artist minutios, bun technician, dar si plin de imaginatie si de ceva ce multor “artisti profesionisti” le lipseste, anume bucuria cu care se dedica artei sale.
O alta chestie care pot spune ca mi-a placut la el, este mesajul apolitic al melodiilor. Desi ascult “piese cu mesaj”, “gustand” plin de constinciozitate civica Bob Dylan, Bruce Springsteen, U2, The Clash, Billy Bragg sau Rage Against The Machine, am avut dintotdeauna o simpatie pentru creatorii care au ramas conservatori, fideli mesajului pur spiritual al diferitelor forme de arta. Jason Mraz canta despre dragoste, despre bucuria vietii, despre prietenie, despre suflet si daruire. Dincolo de griul cotidian, dincolo de estetica uratului, dincolo de lucrurile care trebuiesc spuse sau de romantele ieftine, avem imaginea unui muzician care alege sa faca muzica si atat. Interesant, placut, armonios si doct din punct de vedere musical… un artist care, fara indoiala stie ce face si ce are de facut.

Recomand “Lucky”, “Live High”, “Make It Mine”, “I’ll Do Anything”, “Did You Get My Message”… si restul…

Si ca sa nu creada cineva ca m-am inmuiat si ca am devenit prea idealist si iubitor de cele lumesti, data viitoare am sa povestesc despre fenomenalii 16 Horsepower.

Balul cel mare

In sfarsit, cel mai asteptat turneu de rugby al emisferei nordice a debutat sambata… Turneul Celor Sase Natiuni. Urmaresc turneul acesta de pe vremea cand eram mic copil, rugby-ul fiind de altfel prima si poate singura mea pasiune sportiva. Desi urmaresc aproape toate competitiile majore din lumea rugby-ului, Six Nations este fara indoiala turneul cel mai aureolat de legenda… este, de fapt, Legenda… Optzeci de minute inima bate mai tare, iar pieptul ti-l simti mai apasat decat atunci cand iti vezi implinita dragostea cea adevarata. Aproape nici nu conteaza echipa cu care tii… inclestarea din teren te face sa lasi la o parte orice afilieri partizane. Nu exista ai tai si restul, exista doar respectul pentru daruirea totala a acelora care iti ofera spectacolul perfect. Fara resentimente, fara ascunzisuri meschine, fara disimulari… E rugby! Iar Six Nations stie mai bine ca nimic altceva sa defineasca spiritul rugby-ului.

Turneul a debutat cu victoria previzibila a Angliei in fata Italiei, pe Twickenham, 36-11 (5-1 la eseuri). Jocul a aratat insa o Italie hotarata sa obtina un scor bun in fata unui adversar pe care nu l-a invins inca niciodata. De altfel, confruntarea celor doua gramezi a dat castig de cauza Italiei (5-4), linia intai a peninsularilor, formata din Perugini, Ongaro si din fantasticul pilier de parte inchisa Martin Castrogiovanni, clatinandu-i serios pe mult mai celebrii Andrew Sheridan, Lee Mears si Phil Vickery. Diferenta a fost facuta de clarviziunea mijlocasilor englezi, Harry Ellis, ca demi-de-melle si Andy Good, ca uvertura. De altfel, presa din Italia l-a acuzat pe sud-africanul Nick Mallet, antrenorul azzurilor, pentru faptul ca l-a folosit pe Mauro Bergamasco in postura de mijlocas la gramada, in conditiile in care italianul era un obisnuit al postului de flanker, evoluand doar ocazional ca aripa de treisferturi. De partea cealalta, Harry Ellis, iertat de Martin Johnson pentru escapadele sale nesportive si chemat la lot in locul accidentatului Danny Care, a confirmat increderea fostei legende din linia a doua a Albionului, remarcandu-se prin precizia jocului, dar si prin cele doua eseuri marcate. Surpriza a venit insa de pe postul de uvertura: Andy Goode – cel mai bun marcator “all times” din campionatul englez a revenit in forta la prima reprezentativa, reusind sa le “ia fata” lui Danny Cipriani si lui Toby Flood, jucatorii intre care specialistii preconizau, in urma cu cateva luni, ca se va disputa concurenta pentru titularizarea pe postul de uvertura in echipa Angliei pentru Six Nations. Forma slaba a lui Cipriani, aratata atat in meciurile test din toamna impotriva Africii de Sud, Australiei si Noii Zeelande, precum si pierderea postului de titular la London Wasps din cauza vietii nesportive, i-au oferit lui Andy Goode posibilitatea sa arate ca nu degeaba este considerat cel mai bun jucator al lui Leicester Tigers din ultimul deceniu si ca investitia francezilor de la Brive, care i-au obtinul acordul pentru a evolua in urmatoarele doua sezoane pentru echipa occitana, este una de success. Goode a marcat 16 dintre punctele echipei sale - un eseu, patru transformari si o penalitate. De cealalta parte, australianul naturalizat italian Luke McLean a marcat doua penalitati, iar Mirco Berganasco, fratele lui Mauro, a reusit eseul de onoare al unei echipe care arata un rugby din ce in ce mai bun. Inca o data, Italia a murit frumos.

Croke Park, stadionul de “gaelic football” din Dublin, incepe sa faca uitate succesele obtinute cu sange si sudoare de rugbistii irlandezi pe Lansdowne Road, casa in renovare a rugby-ului din insule verde, punctand in acest week-end inca un moment de glorie al selectionatei frunzei de trifoi – Victoria cu 30-21 (3-2 la eseuri) impotriva Frantei. Desi cocosii au dominat fizic gramezile si s-au dovedit mai inspirati in tuse (cu un Chabal “transferat” din linia a III-a in linia a II-a, pe post de prinzator in margine), geniile lui Brian O’Driscoll (un eseu) si Ronan O’Gara (15 puncte – 3 transformati si 3 penalitati) au facut diferenta in fata unei echipe franceze aflata in cea mai acuta criza de transformeri din ultimul deceniu. De asemenea, merita remarcata titularizarea lui Rob Kearney, fundasul franchizei din Leinster fiind preferat de antrenorul Declan Kidney in fata veteranului Geordan Murphy. Ciudata insa este optiunea lui Marc Lievremont in ceea ce priveste alegerea mijlocasilor la gramada, chemand la lot pe tinerii Morgan Para si Sebastien Tillous-Bordes si renuntand la mult mai experimentatii Dimitri Yachvili si Jean-Baptiste Elissalde. In rest, judecand dupa prestatiile franchizelor irlandeze in cupele europene in raport cu evolutiile echipelor franceze, precum si dupa revirimentul rugby-ului irlandez din ultimul deceniu pus in balanta cu relativa criza a campionatului francez, inca tributar al sistemului echipelor de club, victoria “verzilor” apare ca una fireasca, fapt unanim recunoscut atat de specialisti, cat si de casele de pariuri. Irlanda, alaturi de Tara Galilor se prezinta ca principale favorite ale turneului din acest an, eclipsand in opinia pariorilor, pentru prima oara dupa multi ani, favoritele traditionale Anglia si Franta.

Ultima etapa, disputata sambata 8 februarie, a marcat un meci de o importanta deosebita pentru mine; Scotia-Tara Galilor este primul meci de rugby pe care l-am vazut, acesta fiind meciul care mi-a indreptat pasiunea pentru sport in directia jocului cu balonul oval. Mai mult decat atat, infrangerea dramatica a Scotiei de pe Murrayfield din 2 martie 1985 (scor 25-21 pentru galezi), devotamentul fanilor si daruirea scotienilor pana la limita sacrificiului m-au determinat sa raman pana astazi un supporter al acestei echipe.
Dincolo de sentimentele mele pentru cimpoieri, sperantele trebuie sa admit ca le aveam de “doua parale”, fiind perfect constient de faptul ca favoritii mei reprezinta in acest an candidatii cei mai siguri la “lingura de lemn”. Criza tot mai adanca in care s-a afundat rugby-ul scotian, prezenta cu rezultate neconvingatoare a doar doua franchize in cupele europene, Glasgow si Edinburgh, nu acordau Scotiei nici o sansa in fata castigatoarei Marelui Slem de anul trecut. Superioritatea covarsitoare a inaintarii galeze s-a concretizat in 11 gramezi castigate, dintre care doua pe repunerea adversarului, spulberand mitul invincibilitatii liniilor I scotiene. Gethin Jenkins, Matthew Rees si Adam Jones i-au ridiculizat efectiv pe oponentii lor scotieni Allan Jacobsen, Ross Ford si Geoff Cross, parand la un moment dat ca numai respectul pentru ceea ce a fost odata echipa ciulinului l-a impiedicat pe centralul Alain Rolland sa nu dicteze gramezi simulate. Singurul de remarcat din echipa scotiana este (pentru a cata oara!?!) Chris Paterson, autor a opt puncte si al unui eseu aproape reusit, in vreme ce, de partea cealalta, doar forma slaba a transformerului Stephen Jones, inlocuitor pe jocul la deschidere al accidentatului James Hook, a facut ca infrangerea Scotiei cu 13-26 (1-4 la eseuri) sa nu fie una mai severa. De remarcat de la echipa galeza flankerul Martyn Williams (81 de selectii pentru Tara Galilor si purtator al banderolei de capitan), inchizatorul Andy Powell (omul meciului in victoria din aceasta toamna a galezilor in fata “Springboks”) si nu in ultimul rand, poate cel mai extraordinar jucator de treisferturi produs vreodata de rugby-ul galez, Shane Williams, omul care arata, la numai 1,70 metri, ca sportul cu balonul oval se joaca mai ales cu inima. Rezumand meciul: o lacrima pentru Scotia, aplauze sincere pentru Tara Galilor. Momentul reprezentativ: cand cimpoaiele Black Gordon Highlanders au amutit pentru ca piepturile a 80 de mii de scotieni sa poata canta fara nici un alt aranjament orchestral “My flower of Scotland”.

Etapa urmatoare, programata pe 14 si 15 februarie, va aduce intalnirile Franta-Scotia, Italia-Irlanda si… meciul meciurilor, Tara Galilor-Anglia. Adica… “As long as we beat the English, we don’t caaaaaaare!!!”