the green field: Six Nations 2010, concluzii... Franta si Anglia

Ma asteptam la mai mult de la turneul din acest an, tinand cont de faptul ca este penultimul dinaintea Cupei Mondiale din 2011. Desi editia 2010 a fost una dintre ultimele ocazii de stabilire a osaturii loturilor cu care echipele implicate in Six Nations vor aborda competitia mondiala de la anul din Noua Zeelanda, s-a putut remarca o anumita ezitare a antrenorilor in selectia lotuilor reprezentative, fortati poate de dorinta de intinerire a echipei, dar si de nevoia pastrarii titulrilor consacrati si nu in ultimul rand obligati sa tina cont de accidentarile numeroase cu care s-au confruntat ca urmare a faptului ca numerosi jucatori se afla pe final de sezon, atat intern cat si european.

Cea mai interesanta echipa din acest an a fost Franta, cea care a si castigat turneul, izbutind Marele Slem in urma victoriei de sambata in fata Angliei. Intr-un fel, aceasta ultima intalnire a avut si o usoara nota revansarda in fata „gurilor rele”, ea opunand doi antrenori contestati in tarile lor pentru modalitatile de efectuare a selectiei jucatorilor. Diferenta s-a facut in favoarea lui Marc Lievremont, mai curajos, mai bine intentionat si mai inteligent decat Martin Johnson. Pe langa victoria din turneu, Franta pare sa fi gasit o formula de echipa care poate oferi motive de optimism pentru anul viitor, imbinand experienta unor jucatori cu entuziasmul si tineretea altora, inteligenta tactica cu sincronizarea schemelor exersate la antrenamente si, mai presus de toate, dorinta de a se impune printr-un joc viguros si precis, la capatul caruia victoria sa para un lucru firesc.
In ciuda scorului strans, Franta a dominat mai categoric meciul decat recomanda tabela de marcaj. Englezii au gresit mult si am ratat si mai mult, chiar daca ei au fost marcatorii singurului eseu al meciului. Francezii au jucat „englezeste”, lasandu-se deliberat atrasi intr-o inclestare fizica pe care adversarii lor au initiat-o fara insa sa fie capabili sa o domine. Aici s-a jucat practic meciul, in evaluarea gresita pe care englezii au facut-o asupra propriei lor inaintari, compartiment de a carui superioritate si-au legat sperantele la victorie. Sperante cam de doua parale, in conditiile in care confruntarile pe prima linie erau duse de Tim Payne, Dylan Hartley si Dan Cole, lenti si imprudenti in momentul legarii gramezilor, dar si fara calitati fizice impresionante. Fara indoiala, suporterii englezi au lacrimat indelung cand si-au vazut favoritii dominati copios pe gramada pana si de italieni, cu atat mai mult cu cat in editia precedenta Sheridan-Mears-Vickery au fost printre cei mai buni jucatori ai turneului, neavand aproape deloc replica din partea adversarilor directi… Wilkinson, unul dintre oamenii care insemnau mandria Albionului, a inceput bine turneul, cu un procentaj de 100% al reusitelor din lovituri de picior in prima partida cu Tara Galilor si a terminat rezerva cu Franta, accidentat si in scadere de forma. Pe treisferturi Anglia a fost foarte „subtire”, eficacitatea defensivei pe triunghiul centri-fundasi lasand mult de dorit, apararea fiind sustinuta doar de eroismul liniilor II si III, aceasta din urma, compusa din Moody, Haskel si Easter fiind poate cea mai buna a turneului. In atac, aripile engleze au fost pe alocuri chiar mai discrete decat cele ale italienilor…
Scorul final al intalnirii, 12-10 in favoarea Frantei a consfintit prestatia mediocra din acest an a englezilor, confirmand inca o data necesitatea unei schimbari majore atat la nivelul colectivului tehnic al echipei, cat si a modalitatii de efectuare a selectiei. Desi de-a lungul campionatelor mondiale Anglia a avut prestatii mai mult decat bune, parca de data aceasta sperantele englezilor de repetarea a acestor evolutii au o sustinere reala foarte subreda. Nici la nivel de cluburi englezii nu stau mai bine, avand doar doua echipe in sferturile H Cup si, mult mai grav, confruntandu-se cu un fenomen care ia o amplare tot mai mare – migratia unui numar tot mai mare de jucatori valorosi catre Top 14, pe fondul scaderii valorice a campionatului intern.
Francezii, in schimb, au avut cel mai bun turneu din 2004 incoace, an in care „cocosii galici” au realizat ultimul Mare Slem. Fara sa para ca se intrebuinteaza prea mult, francezii au castigat confortabil toate meciurile, impunandu-si jocul superior. Desi au fost favorizati de calendarul competitiei, jucand acasa partidele cele mai grele si avand deplasari doar in Scotia si Tara Galilor, rugbistii francezi au izbutit o victorie categorica impotriva Irlandei in etapa a doua (33-10), tranşând in favoarea lor sortii clasamentului final, răpunând inca de la inceput principalul contracandidat la trofeu. Cel mai bun om al francezilor pe parcursul acestui turneu a fost inchizatorul Imanol Harinordoqui, excelent in defensiva si in tuse, dar si util atacului, dispus in permanenta jocului fizic si momentelor de fixare. Cel mai inteligent, un adevarat lider al echipei, mijlocasul la deschidere Morgan Parra, transformer redutabil si prompt in decizii, iar cel mai bun compartiment linia I (Domingo-Servat-Mas). Remarcabile de asemenea „găselniţele” de pe treisferturi ale lui Lievremont, centrul Mathieu Bastareaud si aripile Alexis Palisson si Marc Andreu, acesta din urma, la doar 1.70, un adevarat exemplu de devotament si sacrificiu, voluntar in aparare si taios in atac. Reteta succesului pentru Franta a fost in special apropierea jocului intre cele doua compartimente esentiale, inaintarea si treisferturile, momentelor de fixare urmandu-le deschideri foarte bine sincronizate, actiunie de atac avand o cursivitate… aproape melodioasa. Desi imi sunt antipatici pentru modul eminamente lipsit de fair-play in care abordeaza intalnirile din teren si, daca e sa dam crezare anumitor voci, si din afara lui, in acest an superioritatea absoluta a jocului prestat nu au lăsat loc nici unui dubiu… francezii au fost cei mai buni.

Ben Foden culcand balonul in terenul de tinta