Ireland's Call

Cam pe cand si ultimul irlandez cu bun simt si responsabil cauta sa se trezeasca din betia inceputa sambata seara si sa-si aduca aminte ca mai casa, nevasta si serviciu pe la care n-a mai trecut de-o saptamana, ma apuca si pe mine sa scriu articolul cu osanale si hauieli despre fantasticul triumf al „verzilor” in Six Nations.
Ultima oara cand Irlanda a castigat Marele Slem al turneului se intampla in 1948. Eamon de Valera abia incheiase trei mandate consecutive, adunand 16 ani in fruntea primului guvern irlandez liber. Uvertura Jack Kyle era jucatorul reprezentativ al echipei de rugby… 61 de ani mai tarziu, el era singurul supravietuitor al grupului de atunci si astepta cu rasuflarea taiata sfarsitul meciului de pe Millenium Stadium la capatul caruia echipa de rugby a Irlandei avea sa devina campioana absoluta a competitiei, castigand trofeul Six Nations, Marele Slem, Tripla Coroana si mai ales devenind mandria unei natiuni care visa de doua generatii la egalarea celei mai mari performante atinse vreodata de sportul irlandez.
Iar acest lucru s-a intamplat intr-o maniera care imbina conditia umana si truda pentru atingerea unui tel, cu miracolul. Galezii conduceau la pauza cu 6-0 si aveau nevoie de o victorie la o diferenta de 13 puncte pentru a trece in fruntea clasamentului si a castiga turneul. Irlanda jucase bine o repriza, dar nu reusise sa obtina decat o penalitate, ratata insa de O’Gara. Repriza a doua a inceput furtunos, „verzii” marcand doua eseuri, in minutele 43 si 46, prin Brian O’Driscoll si Tommy Bowe, ambele incercari transformate de Ronny O’Gara, scorul devenind 14-6 in favoarea Irlandei. De partea cealalta, Stephen Jones puncteaza din penalitati de inca doua ori, aducandu-si echipa la doua puncte in spatele adversarilor, pentru ca, in minutul 79 sa reuseasca un drop-goal care ii aducea la conducere pe galezi. Mai era doar un minut de joc si parea ca visul Irlandei de a obtine Marele Slem era pe cale a se naruiasca din nou. Nerenuntand insa sa spere, irlandezii recupereaza mingea, inainteaza maul dupa maul pana in 22-ul advers pentru ca, ajunsi perpendicular de axul buturilor, inaintasii sa livreze un balon lui O’Gara care, fara sa ezite, reuseste dropul vietii sale si marcheaza istoria unei natiuni. Emotiile nu se sfarsesc insa aici pentru echipa oaspete, galezii primind o penalitate la patruzeci de metri de terenul de tinta irlandez. Ryan Jones alege transformarea, Stephen Jones loveste balonul, dar acesta cade la un metru sub bara transversala a buturilor, in bratele lui Rob Kerney, care il culca in terenul de tinta. Meciul se incheie, iar in Irlanda incepe nebunia…
Dincolo de emotia unui asemenea moment, trebuie admis faptul ca de putine ori s-a intalnit o cmpioana mai merituasa decat Irlanda… Si nu ma refer la rezultatele din acest an, pentru ca, desi nu pot sa-i sufar, am admis deja faptul ca Anglia a fost echipa care s-a prezentat cel mai bine in aceasta editie a turneului. Daca insa consideram acest varf de performanta atins de irlandezi in acest an ca pe un rezultat firesc obtinut de-a lungul unui deceniu de transformari profunde ale filosofiei tactice si criteriilor de selectie ale loturilor provinciale si nationale, atunci perspectiva noastra se poate schimba radical. Pana la adoptarea noii forme a turneului, cu sase echipe, Irlanda era ceea ce in termenii „cavalerismului” sportiv s-ar putea denumi „ciuca batailor”. Doar un Grand Slam castigat, in 1948, 11 tiluri de campioana (dintre care 8 impartite), si 6 Triple Coroane, toate acestea de-a lungul participarii la toate editiile competitiei. Ultima performanta notabila data din 1985, cand Irlanda a castigat turneul si Tripla Coroana, fiind foarte aproape de Grand Slem, neoprita decat de nefericitul rezultat de egalitate – 15-15, inregistrat pe Lansdowne Road in compania Frantei. In ultimii zece ani insa, revolutia a fost una totala, Irlanda castigand alte 4 Triple Coroane, in 2004, 2006, 2007 si 2009, dupa ce, in tot acest deceniu a terminat de 5 ori pe locul al doilea, de 3 ori la egalitate de puncte cu castigatoarea trofeului. Largirea bazei de selectie prin investitii inteligente care au plasat rugby-ul inaintea tuturor disciplinelor sportive din insula, redefinirea structurilor competitionale si infiintarea a patru franchize care sa reprezinte provinciile traditionale irlandeze, atragerea de sponsori puternici in jurul rugby-ului, negocierea abila a drepturilor de televizare ca pilon al noii strategii de marketinkg a echipelor reprezentative, nationale si provinciale au facut din Irlanda una dintre fortele rugby-ului actual. Prestantele franchizelor in cupele europene sunt din ce in ce mai admirabile, Munster reusind castigarea Heineken Cup in sezoanele 2005-2006 si 2007-2008; in editia din anul acesta doua dintre cele trei echipe prezente in competitie – Munster si Leinster s-au calificat in sferturile de finala de pe primele locuri din grupele lor, in vreme ce, in Challenge Cup, Connacht a acces, de asemenea, in sferturile de finala.
Reconstructia nationalei, initiata in jurul unor jucatori precum Paul O’Conell, John Hayes, Malcolm o’Kelly, Marcus Horan, David Wallace, Brian O’Driscoll, Ronan O’Gara, Peter Stringer sau Gerodan Murphy a fost una de succes, jocul Irlandei imbunatatindu-se de la an la an, jucatorii mai tineri precum Stephen Ferris, Tomas O’Leary, Rob Kearney, Tommy Bowe sau Luke Fitzgerald gasind la momentul debutului un lot puternic, in cadrul careia erau dezvoltate premizele realizarii performantei de cel mai inalt nivel. Cu o astfel de structura a lotului, Irlanda a atacat triumful suprem in acest an, reusind victorii in linie, poate prea purtin spectaculoase, dar muncite si perfect meritate.
Cu un grup aproape nemodificat de la un meci la altul, cu o inaintare animata de un rar spirit de sacrificiu si cu un capitan in persoana lui Brian O’Driscoll privit de multi irlandezi ca cea mai eroica personalitate de la Michael Collins incoace, irlandezii au aratat ca nimeni altii cum se poate renaste din suferinta si cum onoarea unei natiuni este restaurata prin puterea vointei si a inimilor unei echipe care a stiut sa astepte, sa nu renunte si sa trudeasca…

La polul opus asteptarilor poate fi caracterizata evolutia Tarii Galilor, cea mai mare dezamagire a turneului. Echipa a terminat pe locul 4, cu 6 puncte, la egalitate cu Anglia si Franta, reusind 8 eseuri si 100 de puncte. Mare favorita inaintea meciurilor, galezii au inceput furtunos, invingand Scotia si Anglia, pierzand apoi in Franta, obtinand din nou o victorie neconvingatoare (20-15) cu Italia si pierzand ultimul meci cu Irlanda. In ciuda unei linii I stabile, compusa din Gethin Jenkins, Matthew Rees si Adam Jones, bine supliniti de talonerul Huw Bennett si de pilierul Rhys Thomas si a unei excelente linii II formate din Ian Gough si Alun Wyn Jones, indeciziile lui Warren Gatland privind alcatuirea liniei III (mutarea lui Ryan Jones de pe postul sau obisnuit de inchizator, pe cel de flanker de parte inchisa, ezitarile lui Dafydd Jones si lipsa bunei comunicari intre inchizatorul Andy Powell si flankerul de parte deschisa Martyn Williams) au „frant” de la jumatate gramada galeza, castigul primelor doua linii fiind de multe ori anulat pe ultimul compartiment al inaintarii. Mijlocasul la gramada Mike Phillips s-a comportat satisfacator, desi multi recomandau titularizarea lui Dwayne Peel, iar uvertura Stephen Jones, in ciuda unui inceput mai ezitant, a reusit sa-l faca uitat pe James Hook. Pe treisferturi, problemele galezilor s-au vazut in jocul centrilor, unde lipsa lui Gavin Henson s-a simtit, Jamie Roberts nereusind o comunicare perfecta in fazele defensive cu Tom Shanklin. Aripile s-au comportat insa bine, rapidul Shane Williams fiind completat pe partea opusa de Leigh Halfpenny si Mark Jones, tehnici si buni valorificatori ai fortei in regim de viteza. Fundasul Lee Byrne, unul dintre cei mai buni oameni din echipa s-a achitat, de asemenea bine de sarcinile sale tactice, jocul sau defensiv fiind afectat doar de indecizia in aparare a centrilor. De altfel, treisferturile au marcat sapte din cele opt eseuri reusite de echipa, prin Shaine Williams, Leigh Halfpenny si Tom Shanklin, de cate doua ori si prin Lee Byrne, o data. Chiar si asa, evolutia galezilor ramane una per total dezamagitoare, increderea excesiva aratata in meciurile contra Frantei si Italiei umbrind bunele performante din meciurile cu Scotia si Anglia. In ultimul meci, Tara Galilor s-a temut de ambitia irlandezilor, pastrand balonul pe inaintare si nedeschizand decat foart rar jocul pe treisferturi. Acest lucru i-a costat, nemarcand nici un eseu si pierzand in final meciul… Chiar si asa insa, echipa galeza are un viitor stralucit, fiind una tanara si de mari perspective. Remarcatul meu este aripa Leigh Halfpenny, care la doar 19 ani a reusit un turneu foarte bun, in ciuda aspectului sau firav (1,77m si 83kg) reusind sa stea foarte bine pe picioare in fazele ofensive. Halfpenny, impreuna francezii Maxime Medard si Mathieu Bastareaud au si fost, de altfel, cei mai remarcati tineri debutanti ai turneului. Alaturi Halfpenny, in topul 3 al celor mai buni galezi l-as mai aseza pe aripa stanga Shane Williams si pe Tom Shanklin, cel care a facut de unul singur munca a doi centri. Mentiunile ar merge catre cei doi linia II – Ian Gough si Alun Wyn Jones, impecabili in margini si in sustinerea liniei I.

In concluzie… victorie meritata a Irlandei, careia ii dorim tot mai multe astfel de performante! Succes Scotiei si Italiei, echipe frumoase pe care imi doresc sa le vad mai sus decat locurile pe care le-au ocupat in acest sezon! Mai multa maturitate si precautie Tarii Galilor si cuie in talpi englezilor si francezilor, desi ma tem ca, la formula de selectie pe care pare s-o fi gasit-o Martin Johnson, vom asista, de la anul, la o lunga prioada de dominatie a „trandafirului”…

Anglia si Scotia... concluzii

In urma cu 138 de ani, pe 27 martie, pe Raeburn Place din Edinburgh, Scotia castiga in fata Angliei cu 4-1. Era primul meci de rugby jucat vreodata, terenul era unul de cricket, iar echipele aveau cate 20 de jucatori: 13 inaintasi, 3 mijlocasi, un jucator pe treisferturi si trei fundasi. Eseul valora un punct, iar transformarea valora trei… importanta nu era culcarea balonului in terenul de tinta, ci precizia transformerului. Din 1883, cele doua echipe s-au intalnit in cadrul Home Nations, un turneu la care mai participau Tara Galilor si Irlanda si care este predecesorul lui Five Nations si Six Nations de mai tarziu. Pentru a consfinti traditia intalnirilor rugbistice dintre cele doua natiuni, organizatorii turneului au avut ideea sa introduca, in cadrul meciurilor dintre cele doua, miza unui trofeu care era pus la „bataie” odata pe an cu prilejul confruntarii rugbistice dintre regimentele de infanterie engleza si scotiana cantonate in India – Cupa Calcutta. De atunci s-au disputat 126 de partide intre cele doua echipe, englezii castigand 67, scotienii 42, 17 terminandu-se la egalitate. Chiar daca staistica arata favorabil Angliei, rezultatul meciurilor dintre cele doua echipe a fost intotdeauna greu de pronosticat, rivalitatea dintre ele, singulara ca incarcatura emotionala, facandu-i pe jucatori sa gaseasca resursele necesare unor prestatii cat mai onorabile, indiferent de locul ocupat in diferitele ierarhii valorice. Sezonul trecut, de pilda, desi Anglia arata o forma mai buna decat Scotia, incheind turneul pe pozitia secunda, s-a inclinat in fata „cimpoierilor” pe Murrayfield, pierzand cu 15-9. De fapt, de vreo zece ani de cand zace intr-o criza fara precedent pentru istoria rugby-ului scotian, echipa nationala si-a creat totusi mitul unui grup deosebit de artagos si tenace care, chiar daca deficitar la capitolul calitati tehnice si tactice, a reusit mai mereu sa „incurce”, sau macar sa „incomodeze” prin determinare si incapatanare, pe marii favoriti ai competitiei. Chiar Declan Kidney, antrenorul Irlandei, declara anul acesta, inaintea intalnirii cu Scotia, ca nu stie pe altii mai in stare sa-ti strice cheful de chef…
Totusi Anglia a reusit sa castige anul acesta, pe Twickenham, fara sa se intrebuinteze prea mult, marcand trei eseuri, prin aripa Ugo Monie si centrii Riki Flutey si Mathew Tait si un drop-goal prin Danny Care, restul punctelor, provenite din penalitati si o transformare apartinand lui Toby Flood. Scotienii au marcat doar prin penalitati – Paterson de trei ori si Goodman o data. Scorul final, 26-12 in favoarea Angliei a descris perfect situatia din teren, gazdele confirmand prin jocul calm si precis statutul de mare favorita, scotienilor neramanadu-le altceva decat sa incerce sa moara frumos, reusind cateva faze de atac spectaculoase, dar nefinalizate insa prin eseu. Traditia a vorbit, din pacate, prea putin in acest meci… englezii fiind la fel de siguri de victorie, pe cat s-au aratat scotienii siguri ca vor pierde…

Irlanda a castigat turneul, umpland de fericire inimile tuturor iubitorilor de poezie, dar trebuie spus ca Anglia a fost echipa care, in opinia mea, s-a prezentat cel mai bine. In pofida celor doua infrangeri din deplasare, cu Tara Galilor si cu Irlanda, echipa „trandafirului” a oferit adevarate lectii de rigurozitate tactica, atat de contestatul Martin Johnson jucand prin lotul propus o carte castigatoare si prezentand garantia ca, prin pastrarea osaturii actuale a echipei, Anglia poate spera in viitor la mari rezultate. Echipa a marcat, in acest sezon de Six Nations, 16 eseuri, fiind campioana la acest capitol, si a reusit 124 de puncte, fata de 70 primite. A prezentat cea mai buna linie I – Sheridan-Mears-Vickery, cu Julian White rezerva de pilier, cea mai buni flankeri – James Haskell si Tom Croft (pe partea inchisa) si Joe Worsley (pe partea deschisa), cea mai spectaculosa uvertura, Toby Flood si cel mai bun fundas, Delon Armitage. Secretul pestatiilor bune il constituie faptul ca Martin Johnson a gasit foarte rapid formula optima de joc, nefiind nevoit sa opereze schimbari la nivelul compartimentelor echipei, pe gramada, cel putin, Anglia titularizand de-a lungul tuturor partidelor, cu exceptii nesemnificative, acelasi efectiv de jucatori. Singurul post ramas „disputat” a fost acela de mijlocas la deschidere, Andy Goode si Toby Flood fiind singurele incertitudini la titularizare ale antrenorului englez. La deschidere postul a fost acoperit excelent de Harry Ellis, sustinut ca rezerva de Danny Care, iar pe treisferturi, Armitage, Sackey, Tindall, Flutey si Ugo Monye (in ultimele doua partide) comportandu-se la superlativ. In aceste conditii, este foarte greu de stabilit o ierarhie a celor mai buni trei rugbisti din lotul englez. Eu am fost impresionat cel mai mult de formidabila linie I, iar ca reprezentant exponential l-as numi pe pilierul de parte inchisa Phil Vickery, un personaj legendar pentru spiritul sau de sacrificiu aratat de-a lungul unei cariere caracterizata prin devotament, sange si sudoare. Apoi ar fi uvertura Toby Flood, inzestrat cu o viziune ampla asupra asupra jocului, dar si tenace si precis in fazele defensive, acoperind excelent bresele create uneori in apararea centrilor. Faza care sa descrie cel mai bine profilul moral al lui Flood – in meciul cu Irlanda, cand a impins pe gramada, ca flanker de parte deschisa, in locul lui Worsley, scos afara pentru ingrijiri medicale. Si in fine, unul dintre jucatorii mei preferati, omul meciului in partida contra Frantei, flankerul de parte inchisa Tom Croft, poate cel mai bun prinzator din margine al turneului, un bun sustinator al gramezii, deopotriva precis in aparare si rapid in atac.
Daca nu ar fi fost Irlanda, Anglia ar fi fost cea mai indreptatita sa castige acest turneu, pentru ca, locul 2 ocupat la final este sub valoarea jocului aratat.

Scotia, in schimb, este de vreun deceniu intr-o cadere libera. In ciuda pulseurilor de ambitie aratata sporadic in diferite momente ale jocului, nu poate emite pretentii mai sus de locul 5. Anul acesta nu a reusit sa invinga decat Italia, obtinand 2 puncte, marcand 4 eseuri si insumand un punctaveraj de 79. Desi antrenorul Frank Hadden nu a schimbat prea mult echipa de la un meci la altul, cand a fost sa o faca, a facut-o exact acolo unde nu prea trebuie, in linia I, nu mai putin de sase jucatori schimbandu-se pe posturile de pilieri, afectand negativ stabilitatea gramezii, de altfel unul dintre traditionalele puncte forte ale echipei „ciulinului”. Slabiciunile echipei s-au vazut chiar de la debutul turneului, in meciul cu Tara Galilor, cand gramada scotiana s-a clatinat serios la mai fiecare moment fix al meciului. Singurul jucator care s-a remarcat a fost fundasul Chris Paterson, marcator a 45 dintre punctele echipei sale. Nu pot decat sa remarc cu durere, pentru ca sunt un fan al echipei Scotiei, cum aceasta se afunda tot mai mult, de la un sezon la altul, in mediocritate. Ingrijorator este insa faptul ca nici pentru viitor nu se arata vreo urma de speranta, cluburile scotiene nedemonstrand nimic de ani buni in competitiile europene, iar nivelul selectiei de copii si juniori aratand o pofta din ce in ce mai scazuta a tinerilor scotieni pentru rugby. Trist, dar cine stie… poate ca va rasari vreodata si soarele…

Italia si Franta... concluzii

Mai mult decat previzibil, sambata Franta a invins Italia la Roma, in urma unui meci dominat autoritar de catre oaspeti si incheiat cu un dezamagitor pentru “azzuri” 50-8. Nu stiu ce s-ar mai putea spune despre un meci in care francezii au marcat sapte eseuri, iar in prima repriza au avut posesia 21 de minute, fata de 6, atat cat au avut italienii, pentru ca, pe tot parcursul meciului, francezii sa bata de 11 ori linia avantajului, lucru reusit de adversarii lor doar de 3 ori. Dincolo de statistici si de scorul final, meciul ofera imaginea reala a diferentei de valoare dintre cele doua echipe. Franta a ocupat, la finalul turmeului locul 3, la egalitate de puncte cu Anglia si Tara Galilor, Italia ocupand ultima pozitie, fara nici un punct.

Despre Franta se poate spune ca a avut un sezon de Six Nations nu tocmai reusit, debutand cu o infrandere in fata Irlandei, la Dublin, 21-30, parand pe cale apoi sa salveze imaginea lasata de acest esec prin victoriile consecutive cu Scotia si Tara Galilor, clacand apoi lamentabil pe Twickenham impotriva Angliei, in poate cel mai slab meci al francezilor din ultimul deceniu. La final, clasamentul i-a plasat, dupa cum spuneam, pe locul 3, cu 6 puncte si 124 de puncte marcate, fata de 101 primite. Esaverajul i-a plasat pe locul 2 dupa Anglia, cu 14 eseuri marcate, Franta ramanand si in acest an de cumpana, de schimbari profunde ale lotului, aceeasi echipa fidela rugby-ului ofensiv, refractara oricarui compromis tactic in masura sa afecteze spectaculozitatea jocului practicat. Tanara linie de treisferturi nu a dezamagit, pe langa consacratii Yannick Jauzion, Cedric Heymans si Clement Poitrenaud, remarcandu-se jucatorii din noul val, reprezentati la nationala de nume precum Benoit Baby, Maxime Medard sau Mathieu Bastareaud, acesta din urma fiind, in opinia mea, alaturi de galezul Leigh Halfpenny, cel mai de perspectiva jucator de treisferturi afirmat cu ocazia acestui turneu. Dezamagitoare in schimb indisciplina aratata de Florian Fritz, jucator exponential pentu jocul de centri al echipei Frantei, suspendat dupa primul meci de catre comisia Six Nations pentru niste „degete in ochi” aplicate irlandezului Stephen Ferris.
Explicatia pentru jocul „sovaielnic” al Frantei poate fi gasit in mutarile frecvente operate de Marc Lievremont asupra lotului, atat la nivelul inaintarii, cat si a treisferturilor. Impresia lasata a fost aceea ca ce s-a luat pe mere, s-a dat pe pere, inspiratia antrenorului francez in privinta treisferturilor fiind anulata de deciziile discutabile referitoare la alcatuirea inaintarii. Astfel, cu exceptia talonerului Dimitri Szarzewski, titular in toate meciurile si doar ocazional inlocuit cu succes de Ben Kaiser, in privinta pilierilor, linia I franceza a schimbat de prea multe ori titularii, in tricourile cu numerele 1 si 3 aparand ca titulari Lionel Faure, Fabien Barcella, Benoit Lecouls, Nicolas Mas si Sylvain Marconet. Nesiguranta liniei I s-a rasfrant asupra jocului gramezii, linia II fiind intarita cu mutarea lui Chabal de pe postul de flanker de parte deschisa. Chiar si asa, alaturi de capitanul Lionel Nallet, Chabal s-a descurcat binisor in noua postura, nedezamagind in margine si trudind cu devotament pentru sustinerea liniei I la gramezile ordonate. Linia III s-a descurcat insa mai mult decat onorabil, alaturi de fantasticul inchizator Imanol Harinordoqui, tinerii flankeri Thiery Dusautoir si Fulgence Ouedraogo impresionand prin calitatea jocului aratat. Mijlocul a avut insa mult de suferit datorita absentelor mijlocasului la gramada Dimitri Yachvilli si ale uverturilor Freddy Michalak si David Skrela, noii titulari Morgan Para, Sebastien Tillous-Bordes, Lionel Beauxis si Francois Trinh-Duc neridicandu-se la valoarea ceruta de „fisa postului” pentru titularii posturilor de mijlocasi in nationala Frantei.
Daca ar fi sa intocmesc un Top 3 al celor mai buni francezi din acest turneu, atunci acesta ar arata in felul urmator: locul 3 – centrul Yannick Jauzion (elegant, rapid, inteligent), locul 2 – flankerul pe partea inchisa Thierry Dusautoir (puternic, desi are doar 93 de kilograme, excelent atat in atac, cat si in aparare, un inlocuitor perfect pentru Serge Betsen), locul 1 – talonerul Dimitri Szarzewski (omul fara care este de neconceput alcatuirea actuala a echpei Frantei, precis in tuse, excelent in gramezi, foarte puternic, rapid si bun pasator). Cele mai bune debuturi – fundasul lui Stade Touluosaine Maxime Medard, folosit si ca aripa, tituar in toate meciurile si marcator a trei eseuri si Mathieu Bastareaud, un centru de mare perspectiva.
In concluzie, un loc 3 meritat pentru „cocosii galici”, care si-au castigat toate meciurile de acasa, reusind o victorie de prestigiu in fata Tarii Galilor, dar si scorul turmeului, 50-8, cu Italia. Desi nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor, Franta poate sa fie optimista, pentru ca tinerii din lotul sau sunt niste rugbisti de certa valoare care vor avea ceva de spus in competitiile urmatoare.

Italia este echipa cea mai „cu sare si piper” a turneului. La primul sau meci, in februarie 2000, „azzuri” produc marea surpriza, invingand Scotia, detinatoarea trofeului, cu o echipa in care jucau Alessandro Troncon, Diego Dominguez sau Cristi Stioca. In cei zece ani de prezente in Six Nations, Italia a castigat 6 partide, invingand Scotia si Tara Galilor, a reusit un egal si a pierdut de 43 de ori. Desi statistica nu arata deloc in favoarea italienilor, acestia au avut evolutii bune, pierzand de cele mai multe onorabil, aratand chiar, datorita „infuziilor” de italo-argentinieni, neo-zeelandezi si australieni un rugby diferit ca stil de cel practicat de scolile britanice sau franceze.
Anul acesta a fost cel mai slab an al Italiei de cand evolueaza in turneu – nu a otinut nici un punct, a marcat doar doua eseuri si a inregistrat un punctaveraj negativ: 49-170. Cele doua victorii reusite in 2007 si locul 4 obtinut la final, care pareau sa insemne un nou inceput pentru peninsulari, au fost anulate de prestatiile dezamagitoare de la Cupa Mondiala, in 2009 inregistrandu-se momentul maxim de regres. Chiar si asa, dincolo de cifre, italienii practica un joc de nivel asemanator cu cel al Scotiei si mult deasupra echipelor cu pretentii din esalonul secund european, precum Georgia, Rusia sau Portugalia. Aducerea la conducerea echipei tehnice a lui Nick Mallett, legendarul antrenor sud-african, precum si naturalizarile unor jucatori argentinieni si neo-zeelandezi nu au dat insa rezultatul scontat, Italia aratand ca o echipa incapabila sa se depaseasca, asta in conditiile in care lotul sau este unul matur si rodat. In ciuda prezentei multora dintre componentii echipei in campionatele cele mai puternice ale Europei – francez si englez, ceva pare sa nu se lege in jocul nationalei italiene. Perspectivele sunt cu atat mai sumbre, cu cat la nivelul echipelor de club performantele sunt pe un alarmant trend descendent, masa de selectie fiind din ce in ce mai limitata. Norocul Italiei?... Faptul ca rugby-ul este un sport iubit si cu traditie in multe zone din peninsula si mai ales faptul ca multi italieni s-au gandit, acum vreo o suta si ceva de ani, sa emigreze in Argentina, Australia si Noua Zeelanda pentru ca, urmasii lor sa se apuce de rugby si sa fie eligibili pentru echipa „natiunii mama”.
Remarcatii echipei sunt membrii pachetului de inaintare, in special pilierul Salvatore Perugini, prezent in aproape toate meciurile jucate de italieni, de-a lungul unui deceniu, in Six Nations. De asemenea, merita amintita calitatea jocului prestat de colegul sau de pe partea inchisa a primei linii, Martin Castrogiovanni, unul dintre cei mai buni jucatori de profil din rugby-ul actual, dar si a celor doi componenti ai liniei II – Santiago Dellape si Marco Bortolami, precum si a inchizatorului la gramada, capitanul Sergio Parisse. Insuficient insa pentru pretentii mai sus de ultimul loc. Sper insa ca italienii vor gasi resursele pentru depasirea acestor greutati si pentru a-si croi drum spre adevarata performanta pentru ca, dincolo de limitele tehnice ale echipei, pasiunea pentru rugby exista, fara indoiala…

Anglia - Franta, sau cum istoria nu se uita...

Penultima etapa din Six Nations, pe langa victoriile previzibile ale Irlandei in fata Scotiei si Tarii Galilor in fata Italiei, a oferit una dintre cele mai frumoase partide jucate in ultimii ani, intalnirea dintre Anglia si Franta.
Primul meci a fost cel dintre Italia si Tara Galilor, pe Stadio Flaminio din Roma. Tara Galilor a aliniat o echipa mult modificata fata de partida precedenta, cu Franta; astfel, clasica linie I galeza compusa din Gethin Jenkins, Matthew Rees si Adam Jones a fost schimbata cu John Yapp, Huw Bennett si Rhys Thomas, in vreme ce in linia II Ian Gough, titular in toate meciurile de pana acum, a fost inlocuit de Luke Charteris. Dar cele mai spectaculoase schimbari au fost realizate la nivelul flankerilor, posturi cheie in filosofia de joc a echipei galeze, Ryan Jones si Martyn Williams lasand locul lui Jonathan Thomas si Dafydd Jones. In linia de mijloc a fost titularizat uvertura James Hook, Stephen Jones fiind doar rezerva, pe linia de treisferturi aripa Mark Jones ocupand postul lui Leigh Halfpenny. Warren Gatland a cautat, probabil, sa-si menajeze titularii obisnuiti in vederea ultimei partide, cu Irlanda, decisiva in pentru castigarea competitiei, in conditiile in care Italia nu parea in stare sa puna prea multe probleme echipei care, inaintea primei etape, era creditata cu prima sansa la victoria finala. Nick Mallett, antrenorul italienilor, l-a lasat pe banca de rezerve pe pilierul Martin Castrogiovanni, titularizandu-l pe Carlos Nieto si l-a desemnat transformer pe fundasul Andrea Marcato in locul uverturii Luke McLean. Marcato si-a luat rolul foarte in serios, reusind un procentaj aproape perfect si marcand toate punctele echipei sale. La pauza scorul era favorabil „azzurilor”: 9-7, gratie celor trei lovituri de pedeapsa reusite de Marcato, respectiv eseului lui Shane Williams, transformat de James Hook. In repriza a doua, italienii au condus pana in minutul 78, galezii fiind salvati de la o catastrofa de eseul lui Tom Shanklin. Scorul final, 15-20 a aratat un joc „zgarcit” in spectaculozitate al galezilor, dar si o determinare si o dorinta de victorie a italienilor care era cat pe ce sa-i ajute sa-si invinga adversarii si sa realizeze surpriza turneului. Pentru ca, desi nu au marcat nici un eseu, italienii au dominat majoritatea momentelor jocului, inaintarea acestora comportandu-se exemplar in majoritatea gramezilor si momentelor de fixare. Galezii si-au pastrat nepatat insa renumele de „echipa mare”, „lipsa de chef” a inaintarii fiind suplinita de precizia si rapiditatea treisferturilor, care au creat cele doua eseuri. Italia este in crestere de forma, dar ramane tributara acelui mecanism de joc al echipelor care nu se vor depasi niciodata pe ele insele, punand accent pe rolul inaintarii, dar acutizand problemele de la nivelul liniei mediane si a treisferturilor. Probabil ca Italia va deveni cineva atunci cand va intelege ca jocul de rugby se joaca cu mai mult de opt jucatori, la fel cum si Tara Galilor isi va afla gloria de altadata cand va intelege ca prudenta si mintea limpede sunt ingrediente ale performantelor constante.

Jocul al doilea a asezat fata in fata Scotia si Irlanda, o bataie casica intre celti, privita cu neincredere de irlandezi, care se asteptau la ceva urat, si cu nerabdare de scotieni, mari iubitori de scandal, care nu doreau decat sa ii incurce pe vecinii de peste mare si sa se laude ca, daca tot n-au castigat nimic, macar nu i-au lasat nici pe ai’lalti sa se umfle in pene. Temerile irlandezilor erau cat pe ce sa la cada in ghete, mai ales ca la pauza scotienii conduceau cu 12-9, aveau o posesie mai buna, iar din infruntarea gramezilor rezultasera mai multe capete sparte de partea irlandeza. Repriza a doua insa a fost peste putereile scotienilor, irlandezii incheind jocurile rapid, prima oara in minutul 50, prin eseul liniei III Jamie Heaslip, pentru ca drop-ul lui O’Gara, opt minute mai tarziu, sa blocheze tabela in favoarea „verzilor” – victorie cu 22-15, iar Irlanda viseaza la Grand Slemul pentru care va juca, etapa urmatoare, pe Millenium Stadium din Cardiff, contra Tarii Galilor. Scotiei nu-i ramane decat sa se multumeasca cu evitarea „lingurii de lemn” si sa se pregateasca cat mai bine pentru confruntarea din ultima etapa, impotriva eternilor rivali, englezii…

… Englezii, domni din fire, nu-si cauta galceava cu nimeni dar, daca e sa o faca, macar isi aduna cei mai capatanosi si mai cu „capsa pusa” derbedei din sat si le spune ca, pe maidanul de la marginea targului sunt unii cu freze frantuzesti care au indraznit sa aduca vorbe de ocara monarhiei constitutionale, lalaind chiar sub fereastra majestatii sale, regina, cantece republicane. Batuti anul acesta de mai toate echipele care conteaza, englezii asteptau ca pe painea calda meciul acesta, considerand ca o victorie impotriva Frantei ar mai putea „drege busuiocul”, mergand si ca o proptea ideala pentru scaunul tot mai clatinandu-se al antrenorului Martin Johnson. Si a mers de minune planul… englezii au administrat a „mama de bataie” sora cu moartea francezilor, toata lumea s-a imbatat rau, s-a stat in cap, s-au dat de-a dura, iar a doua zi au sunat la serviciu si au zis ca nu pot veni, pentru ca sotia se simte rau si tre’ s-o duca la doctor… Sunt putine de spus despre o partida dominata atat de autoritar de gazde, care s-au agatat de acest meci ca de o ultima sansa de reabilitare pentru seria de esecuri „inaugurata” in toamna, in meciurile cu Africa de Sud, Australia si Noua Zeelanda, si continuata in acest an cu infrangerile in fata Tarii Galilor si Irlandei. „Enough is enough!”, par sa-si fi spus englezii, care au strans randurile si au dat credit aceleiasi formule a liniei I – Sheridan, Mears, Vickery, dupa parerea mea, cea mai valoroasa si mai experimentata dintre toate cele ale echipelor angrenate in competitie. Martin Johnson a operat insa unele modificari ale pachetului de inaintare, in linia II aparand Simon Shaw in locul lui Nick Kennedy, iar pe postul de flanker pe partea inchisa Tom Croft in locul lui James Haskell. Accidentarea lui Paul Sackey i-a dat batai de cap antrenorului englez, care s-a vazut nevoit sa-l mute pe partea dreapta a treisferturilor pe Mark Cueto si sa-l aduca in lot pe aripa lui Harlequins Ugo Monye. Criza treisferturilor engleze, care nu-l mai aveau pe banca de rezerve decat pe centrul Mathew Tait a fost trecuta insa cu bine in mare si datorita devotamentului impins pana la sacrificiu al uverturii Toby Flood, care in numeroase faze ale jocului a jucat ca un adevarat centru, facand atat fazele de aparare, cat si participand efectiv la momente de fixare si „pick’and’ go”-uri. Desi Tom Croft, desavarsit in jocul de margine, a fost nominalizat jucatorul meciului, cred ca cel putin jumatate din premiu i se cuvenea lui Flood, un rugbist cu caracter si extrem de muncitor, care demonstreaza cum nu se poate mai bine filosofia rugby-ului, anume aceea ca talentul trebuie intotdeauna suplinit cu foarte multa munca (de-ar auzi si Danny Cipriani asta!), in plus, lipsa aerelor de vedeta apropiindu-l foarte mult de sufletul suporterului englez, prin traditie refractar la orice fel de „figuri de Buftea”.
Scorul pauzei arata un uluitor 29-0 pentru Anglia, francezii fiind ca si inexistenti si in permanenta surprinsi de atacurile gazdelor. Eseul marcat rapid de Mark Cueto, in primul minut de joc a fost doar inceputul... Riki Flutey, de doua ori, Joe Worsley si Delon Armitage au lovit o echipa franceza ramasa apatica pana aproape de minutul 60, moment de la care „cocosii galici” au culcat si ei de doua ori mingea in terenul de tinta advers, prin talonerul Dimitri Szarzewski si prin aripa Julien Malzieu. Era prea tarziu insa... englezii nu mai puteau scapa victoria. Ultimele minute au marcat o dominare totala a gazdelor, hotarate sa mai puncteze prin eseu si sa „demoleze” total echipa Frantei. Nu a mai fost cazul, iar Anglia a castigat cu 34-10.

Sambata aceasta va avea loc ultima etapa... Italia-Franta, Anglia-Scotia si Tara Galilor-Irlanda. Sper intr-un joc bun al Italiei, care incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult, intr-o victorie a Scotiei, ca doar sunt suporterul lor si doar pe englezi nu-i antipatizez la fel de mult ca pe francezi (la rugby, evident, in rest toata stima!) si sper ca Irlanda sa fie beata de fericire pana la anu’ pe vremea asta, cand sper sa o ia de la capat, pentru ca merita!

P.S. ... vroiam... da’ mai bine nu mai vreau nimic, pentru ca mi-a si scarba... Romania a pierdut la Georgia in urma unui meci in care nu a jucat nimic... dar absolut nimic...

16 Horsepower

Sunt ani buni de cand consider 16 Horsepower una dintre cele mai mari formatii, iar pe David Eugene Edwards un artist genial si prea putin cunoscut si apreciat pentru uriasul sau talent.
Stilul muzical abordat de 16 Horsepower este un melanj intre folk, bluegrass, elemente de muzica traditionala si rock-alternativ, muzica trupei remarcandu-se in scurt timp ca reprezentativa pentru curentul Gothic-Americana. Creatiile lor sunt puternic impregnate de spiritul protestant american, temele lirice si frazeologia versurilor, construite dupa tiparul literar al Evangheliilor, evoca suferinta umana, acceptarea destinului, incertitudinile vietii, constiinta fatalitatii si angoasa de a nu fi mantuit. Accentul si limba specifica locuitorilor din Appalachia si zona Marilor Campii confera un pitoresc aparte melodiilor, constructia muzicala fiind sustinuta de instrumente acustice – chitara, banjo, mandolina, contrabas, completate de tobe fara efect, pian, muzicuta si acordeon. Vocea lui Edwards, inconfundabila ca tonalitate si timbru, urmeaza cadrele bluegrass si gospel, osciland intre tonuri joase, repetitive, incheiate de inflorituri vocale pe tonuri inalte, remarcabile ca efect sonor. Impresia lasata este aceea de, vorba lui Bill Corgan, „melancolie si infinita tristete”. 16 Horsepower reuseste sa afirme intr-o maniera care exclude orice compromis comercial doua elemente de originalitate: una ar fi aceea a reevaluarii intr-o maniera muzicala actuala, fara esuari banale in teme suprarealiste si post-moderniste, a folclorului american, iar a doua, de a include teme rock post-grunge in creatii ce au la baza muzica traditionala, oferind un alt curs evolutiv acesteia decat incadrarea sa pe clasicul traseu country-blues-rock’n’roll. Sound-ul rezultat este unul mult mai natural si profund uman. Dincolo de sunete, forme si culori se intrezaresc contururi psihologice si morale ale „artei ca personaj in sine”. Tendinta aceasta, vizibila si in cinematografie,in "western"-urile moderne, pune accent pe elementele filosofice ale naturalismului si existentialismului, excluzandu-se judecatile morale de natura maniheista si accentuandu-se, pe de o parte, ideea ca omul este ceea ce este, neputandu-si evita soarta, iar pe de alta parte, imposibilitatea disocierii fiintei umane si a destinului sau de mediul in care traieste. Din punct de vedere politic, mesajul pare sa contrazica „doctrina oficiala” americana a egalitatii sanselor intr-o lume a celor liberi, ideile transmise prin folclorul puternic influentat de determinismul de tip protestant si esuat de cele mai multe ori in fatalismul tragic al sectelor neo-protestante americane, reliefand ca definitorii pentru existenta momentele in care omul se vede pus in situatia de a lupta impotriva propriilor constrangeri si nevoi, de natura morala si spirituala, aflate la randul lor, de cele mai multe ori, in conflict cu preceptele de natura contractualista care stau la baza societatii si a perceptiei comune despre oameni si lume. In acest fel, orice om este „outlaw”, mantuirea sa devenind posibila numai la capatul unei existente in care destinul a fost implinit iar viata a fost incheiata sub semnul penitentei. Johnny Cash, un fin cunoscator al acestui spirit, a inclus aceste teme in muzica sa, doar ca le-a exprimat altfel.

Definitorii pentru muzica celor de la 16 Horsepower sunt piese ca „Hutterite Mile”, „Black Soul Choir”, ”Alone and Forsaken” sau ”Outlaw Song“…

Cronica unei relatii neprincipiale... Chris Cornell si Dan Bursuc

Aseara liniste si pace… Liverpool a maturat pe jos cu Real Madrid, iar peste gard de proteveu a fost „Ordinary Decent Criminal” cu Kevin Spacey si Colin Farrell. Am facut douazeci de kilometri de bicicleta, am baut lapte si am mancat fursecuri, am ras, am stat in cap si tocmai cand ma pregateam sa inchei ziua pe cai mari, ma pune dracu’ sa ma balangan pe unul dintre posturile alea muzicoase pe care ni le trimite iupisiu’ pe cablu… si ce vad?... Pe unu’ tras la fata ca un vegetarian, ca un veganist chiar, imbracat intr-o camasa de musama si care canta aaa… ceva… cu un distorsion-echo effect pe voce… cam cum canta Akon si cu negrul ala’lalt… cum ma-sa ii spune… Kayne West. Tocmai cand ma pregateam sa schimb canalul, pentru ca eram „en pasant”, mi s-a zbatul ochiul drept… „Sa-innebunesc, daca asta nu e Chris Cornell… Da’ ce spanac cauta in melodia asta de cacat? Hohohooo… uite-l si pe grasu’ ala de Timbaland! Sa-mi bag mana-n ochi, intors lumea cu curu-n sus!” Asa ca am stat pana la sfarsit, sa vad pana unde se poate ajunge cu mistocareala. Si am vazut ca se poate ajunge departe… foarte departe… Melodia se cheama „Part of Me” si este incredibil de slaba… proasta chiar. Atat de proasta, ca pana si Rhiana sau pisicuta aia de la Pussycats i-ar fi spus umflatului sa-si dea cu praf de mers, ca ele nu canta asemenea cacaturi… Pana si prapaditii aia de la One Republic l-ar fi refuzat pe motiv de incompatibilitate intelectuala… adica i-ar fi spus ca nu-s atat de prosti sa cante porcaria aia… Justin Timberlake nici n-ar fi raspuns la telefonul grasului, avertizat probabil de Rhiana, cu care umbla zvonul ca si-o trage, ca i se pregateste o gluma proasta din partea porconelui… Dar iata cum, uneori, ceva ce poate fi catalogat „rahat cu perje” de Rhiana, ajunge sa fie inghitit pe nemestecate de Chris Cornell… pentru ca altfel nu-mi imaginez cum a fost posibila o astfel de colaborare intre el si acest Dan Bursuc al muzicii de peste ocean, Timbaland. Ce „Soundgarden”, ce „Temple of the Dog”, ce „Audioslave”…? A inteles pana si un monument al muzicii precum Chris Cornell ceea ce au inteles de mult alde Rob Thomas, Bon Jovi, Nickelback si alti fruntasi ai „manelei rock”… „banii face lumea sa se-nvarta”, iar burta goala ghiortaie la fel, chiar si atunci cand iesti vegetarian, veganist sau mai stiu eu ce alta specie de erbivor… Am inchis tembelizorul si m-am dus sa ma culc chinuit de o dilema… De ce toti alde „fosta-i lele trandafir” care vor si ei sa aiba parai si femei o „ard” prin interviuri la stilul „… de mult visam la un proiect hip-hop…”, asa cum si cum Chris Martin si-a justificat porcaria aia de „Homecoming” (Damon Albarn si Gorillaz sunt o exceptie… astia chiar sunau bine…). Am inteles in schimb ce a vrut sa spuna Tom Morello cand, intrebat de ce s-a destramat Audioslave, a raspuns scurt „… viziuni muzicale diferite”. Pana sa vad clipul lui Cornell eram convis ca Zack de la Rocha este de vina pentru acele „viziuni muzicale diferite”… Acum stiu insa cu certitudine ca, intr-adevar, viziunile lor incepusera sa se diferentieze mult… mult de tot…

Floricel... Achim Floricel

Ei, bine… cine zicea ca Romania este o tara de cacat, are acum ocazia sa-si arda vreo doua peste bot si sa spuna, la fel ca Tudor Postelnicu, „Am fost un dobitoc!” Pai cum sa fie o tara de cacat aia in care, de o luna de zile se traieste ca intr-un film cu James Bond: kalashnicoave furate ca bostanii de pe tarla, scurgeri de informatii catre, dupa cum s-au exprimat autoritatile, „o tara nealiata Romaniei” si, deasupra a tot, promptitudinea politiei care a organizat filtre, a cautat acul incarul cu fan, a colaborat cu servicii care mai de care mai secrete pe fondul unui tambalau national care a tinut boborul cu sufletul la gura si cu lingura suspendata pe undeva pe la jumatatea distantei dintre gura si farfuria cu ciorba in curs de racire. Pana la urma, „happy-end”-ul a invis, netrebnicii au fost prinsi iar ticalosia reparata. Daca in cazul furtului de pistoale-mitraliera, dupa indelungi pande, filtre, tumbe si alte figuri de Buftea „magareata” a cazut, previzibil de altfel, pe prostanacii in al caror schimb de garda s-a descoperit sigiliul depozitului de armament rupt, in privinta „primului caz de spionaj de dupa 1990” povestea s-a dovedit a fi una mai complexa, mai incalcita chiar… atat de asa cum i-am spus, incat a scos in prim-plan un personaj care, din cauza numelui sau, sunt in stare sa pun pariu pe ce vreti voi, ca a fost obiectul bascaliei colegilor inca incepand cu perioada gradinitei - Achim Floricel… Ia stati asa… voi ati auzit cum ii spune lu’ asta… Achim Floricel. Si cand ma gandesc ca, pe vremea cand tarania si prostul gust nu trasesera chiar de tot prin cur tara asta, radeam de numele lui Romica Tociu… Acum nu mai rad, ca m-am imbolnavit de stomac. Revenind la domnul despre care vorbeam, Achim Floricel, nu Romica Tociu, dansul cica ar fi subofiter in structurile Ministerului Apararii, adica un tablagiu parlit, care, contra unor sume variind intre 800 si 1000 de dolari vindea unui bulgar secretele unitatii militare in care se juca el de-a Mos Teaca. Cum l-a cunoscut el pe bulgar si cum au ajuns ei sa dezvolte „relatii neprincipiale” ne spune Directia pentru combaterea sexului oral intre popoare si a terorismului; cica Mata Hari in izmene asta al nostru ar fi fost un mare specialist in domeniul informatiilor criptate si ca ar fi „cultivat o reltie de amicitie” cu un reprezentant al poporului cu ceafa groasa, relatie care, in loc sa culmineze cu patimi si iubiri, a esuat intr-un banal raport „profesional”, bazat pe schimbul de informatii contracost, ciordite la gramada pe un stick din calculatorul unitatii. Se pare ca pana la urma, nesatisfacut sentimental de lipsa de pularosenie a romanului, bulgarul s-a saturat si a acceptat sa „toarne” toata tarasenia autoritatilor romane, potrivit aceleiasi Directie pentru blow-job si cum-shoot facial. Asa ca, lipsa de initiativa erotica in relatia sa cu „amicul” bulgar l-a aruncat pe romanul nostru intr-o belea mai groasa decat ceafa celui mai cefalos dintre bulgari, politia smulgandu-l pe Floricel in miez de noapte dintre cracii nevestei, a doua zi procurorii fluturandu-i deja pe sub nas amenintari cu parnai de 25-30 de ani daca nu colaboreaza. Iar el a colaborat, ce era sa faca, si a colaborat atat de bine, incat cateva zile mai tarziu imunitatea diplomatica a atasatului militar de la ambasada Ucrainei a fost ridicata, acestuia punandu-i-se un sut in cur si fiind expulzat la Kiev sau la Moscova… de unde isi primea el statele de plata. Faptul ca povestea asta e cusuta cu ata alba, trebuie sa fii ori daltonist, ori idiot clinic sa nu-ti dai seama. Ce ma intriga pe mine este altceva – de ce ai prezenta publicului o asemenea caterinca, cand peste tot in lume chestiile astea sunt ascunse cu jena sub covor, la fel ca pisatul de mata pe care n-ai avut timp sa-l stergi pana sa apara musafirii? Apoi, de unde l-au gasit pe prapaditul ala de plutonier-major… de unde avea jigaritul ala acces la informatii atat de importante incat sa-i faca pe dusmanii tarisoarei noastre sa baleasca abundent la adulmecatul lor? Ce fel de informatii erau acelea? Cumva Romania isi pregateste in mare taina planurile de dominatie mondiala, iar un bulgar si un plutonier erau pe cale sa le zadarniceasca? Si nu in ultimul rand… si-o trageau cei doi spioni, pentru ca, din cultura mea cinematografica imi amintesc ca James Bond obisnuia sa le babardeasca pe muierile cu care interactiona… Pana si uratul asta de Daniel Craig ramane fara nadragi in cateva scene din James Bondurile in care joaca, acompaniat la nud de cateva pisicute cu impresii de spioance. Asadar, nu se poate spionaj fara sex. Poate confirma acest lucru Mihai Caraman, consilier pe probleme de securitate externa pe vremea guvernului Bombo, care in tineretea sa, pe cand lucra la Secu, neavand in activitatea profesionala bafta la tzatzici si copanele ca James Bond, a trebuit sa-si puna curul la bataie in fata unui functionar NATO cu pofte la baieti… Dar asta e… de la Baba Dochia incoace, romanii n-au avut noroc la femei… Pana si Traian si Decebal si-au dat seama de acest crud adevar in momentul in care au vrut s-o puna de-un popor si n-au gasit nici un alt stimulent erotic prin care sa-si puna in aplicare planul milenar decat propriile buci paroase. De-aia, probabil, au si iesit romanii atat de cretini… pai ce sa invete copiii intr-o casa in care nimeni nu auzise de bideu?
Dincolo de hilarul unei asemenea povesti, se ridica, totusi un semn de intrebare… Cumva se cauta justificarea pentru banii aruncati aiurea inspre bugetele serviciilor secretoase, care in afara de ascultat aiurea telefoane si santaj politic o freaca cu mare indemanare, asta in conditiile in care salariile restului bugetarilor o cam iau la vale? Sau nea Baselu’ nu mai este atat de sigur de fidelitatea unora dintre cercopitecii de pe-acolo si acum, in an electoral, are nevoie de un pretext prin care sa mai epureze o parte din dintosii despre care nu poate baga mana in foc, iar un astfel de scandal asta este fix de ce avea nevoie. Indiferent de cauzele mediatizarii acestei „afaceri de spionaj”, modul artistico-literar in care a fost expusa lasa mult de dorit: lipsa de imaginatie, incoerenta, personaje insuficient conturate… de-aia n-o sa primeasca prea curand vreun contzaran de-al nostru Nobelul pentru literatura. Si ar mai fi ceva… cum moloz sa te cheme Achim Floricel!?!

O'Driscoll... Brian O'Driscoll

Daca Brian O’Driscoll s-ar fi nascut galez, atunci problema meciului de vineri seara ar fi fost aproape rezolvata pentru castigatorii Marelui Slem de anul trecut. Pentru prima oara dupa multa vreme, Tara Galilor s-a prezentat pe Stade de France in postura de favorita, gazdele franceze nefiind creditate de specialisti cu prea multe sanse in fata echipei care etapa trecuta invinsese Anglia. Si cu toate acestea… galezii au pierdut. Si nu au facut-o intr-o maniera care sa-i recomande pentru vreun dram de simpatie, ci intr-un mod asupra caruia se pot trage concluzii nu atat de natura tactica ci, mai degraba… de natura morala.
Galezii sunt un popor mic, cam vreo trei milioane de suflete, dar cu o inima mare, sau, cum se spune pe la noi, „popor mic, da’ al dracu’…” Desi au fost cuceriti relativ repede, pe rand, de romani si de englezi, fara sa se remarce printr-o rezistenta belicoasa si nici prin cine stie ce patriotism de opereta, galezii si-au pastrat identitatea culturala si lingvistica, pastrand ca o constanta istorica mineritul, cantecele de carciuma, rugby-ul si antipatia fata de englezi, altfel spus… oameni muncitori, cu gusturi bune in materie de arta si sport, dar putin cam ranchiunosi. De aceea, pentru ei ramane primordiala victoria impotriva englezilor, cat despre restul… fie ce-o fi! Anul acesta insa, atitudinea galezilor in materie de rugby a parut pe cale sa se schimbe. Dupa ce au abordat cu foarte multa seriozitate primul meci, impotriva Scotiei, si cu foarte multa determinare meciul cu Anglia, la Paris galezii deja s-au dus ca o echipa mare, poate prea mare fata de cum sunt de fapt, ca intr-un fel de excursie… batem Franta, luam punctele si realizam al doilea Grand Slem consecutiv chiar acasa, in ultimul meci cu Irlanda. Francezii insa n-au fost, se pare, de acord cu intentiile galezilor, castigand meciul si aratand care este diferenta dintre o echipa mica cu pretentii de echipa mare si o echipa mare care, in ciuda greutatilor de moment prin care trece, ramane, totusi, o echipa mare. Spuneam ca meciul poate lasa loc nu atat comentariilor tactice, cat impletirii acestora cu speculatii de natura morala, pentru ca ce altceva se poate intelege din jocul unei echipe care vine sa joace in compania Frantei la Paris si incepe meciul prin momente scurte de fixare la centrul terenului, urmate imediat de deschideri pe treisferturi, prin baloane de urmarire aruncate spre aripi, prin ruperile rapide ale liniei III din gramada si intercalarea ei rapida la nivelul jocului centrilor… pe scurt prin sacrificarea jocului de inaintare in favoarea jocului pe treisferturi? Daca ar fi jucat impotriva francezilor Romania, atunci ar fi fost considerat fie curaj, fie nebunie, fie un experiment deliberat de genul „hai sa veden cate caciuli de eseuri putem sa luam daca ne lasam atat de descoperiti in aparare!”. La nivelul echipelor cu pretentii, insa, o asemenea atitudine in joc este considerata o aroganta vecina cu lipsa bunului simt. Daca o echipa mare, atunci cand joaca cu niste „prapaditi” isi permite sa evite ruperile de oase din gramada, o echipa care intelege din rugby mai mult decat plimbatul unei basici ovale de la un jucator la altul, pana in terenul de tinta, ar trebui sa stie ca impotriva Frantei se castiga cu decenta, greu si numai dupa ce ai daruit tot ce poti darui ca rugbist. Se pare ca galezii au omis acest amanunt… Daca in prima repriza, galezii au gresit printr-un joc prea deschis, incununat totusi cu eseul lui Lee Byrne, in repriza a doua s-au cramponat intr-un joc greoi in care s-a vazut superioritatea liniei I franceze – Fabien Barcella, Dimitri Szarzewski, Sylvain Marconnet si slabiciunea liniei III galeze, teoretic superioara celei a francezilor: Ryan Jones, Martyn Williams, Andy Powell, fata de Thierry Dusautoir, Fulgence Ouedraogo si Imanol Harinordoquy. Cu toate acestea, jocul sters al lui Martyn Williams, lipsa de incisivitate a lui Andy Powell, cam lipsit de chef si pozitionarea gresita a lui Ryan Jones (transformat pentru a doua oara din inchizator in flanker de parte inchisa) i-au pus pe francezi in situatia de a domina fazele urmatoare gramezilor si aglomerarilor spontane, centrii Mathieu Bastareaud si Yannick Jauzion penetrand cu usurinta apararea galeza. Mai mult, francezii i-au anihilat perfect pe aripile Shane Williams si Leigh Halfpenny, perechile de flankeri si de centri ai „albastrilor” functionand perfect in defensiva. Scorul final, 21-16 pentru Franta anuleaza sansele Tarii Galilor de a castiga prin Mare Slem turneul din acest an si de a egala performantele Angliei (25 de turnee castigate), pentru ca nu prea vad cum dupa aceasta infrangere galezii isi pot reveni astfel incat sa invinga Irlanda in ultimul meci si de a mai spera la victoria finala. Dar sa nu anticipam, pentru ca, pana la urma, cuplul „soarta-viitor” ne arata tuturor, mai mereu, ca nu avem dreptate…

Tristete la Cardiff, bucurie, betie si scandal la Dublin. Brava Irlanda, eterna „ciuca a batailor” pana sa intre in turneu Italia si pana sa se „prosteasca” Scotia, a invins Anglia cu 14-13 in urma unui meci si a unei atitudini aflate la antipodul prestatiei galezilor din meciul cu Franta. Din 1985 nu a mai castigat Irlanda nimic, desi in ultimii zece ani s-a aflat mai mereu la un varf de deget de trofeu. Ambitiosi si incapatanati, irlndezii nu s-au lasat descurajati de esecuri – au strans randurile si au continuat sa spere, convinsi fiecare an va fi mai bun decat cel precedent. Anul acesta au invins deja Franta si Anglia… moral deja au castigat turneul, pentru ca cine reuseste aceste victorii are dreptul la mai mult decat sperante. Irlanda este mai aproape ca niciodata in ultimul sfert de veac de cel mai mare vis… Marele Slem! Si cine sa merite mai mult implinirea acestui vis decat John Hayes, Ronan O’Gara, Paul O’Connell, Marcus Horan, David Wallace, Rory Best, Peter Stringer sau Geordan Murphy…? Cine sa merite mai mult decat cel mai mare erou al Irlandei de la Michael Collins incoace, Brian O’Driscoll? L-au tavalit ca pe-o piele de oaie, l-au trantit ca pe-un sac de cartofi, l-au calcat, l-au luat pe sus… doar, doar or reusi sa-i invinga spiritul. Iar atunci cand orice om cu judecata si simt al autoconservarii ar spune „… aaa… eu cred ca am sa plec acasa!”, O’Driscoll tranteste Angliei un drop-goal si un eseu! Atat de epopeic a fost meciul, incat nu ar trebui sa insist cu consideratii tehnice… dar…
Inaite de toate, trebuie spus ca scorul este unul mincinos, pentru ca, pe langa dominatia irlandezilor in mai toate momentele jocului (gramezi, tuse, momente de fixare, pase, dominari teritoriale pe repriza), uvertura Ronan O’Gara a mai prins si o zi absolut mizerabila, ratand 12 puncte sigure pentru ai sai. Desi pe teren se mai afla si Rob Kearney, iar pe banca de rezerve Gordon D’Arcy si Geordan Murphy, toti trei transformeri redutabili, nimeni, nici macar Declan Kidney, nu a indraznit macar sa sugereze ca decarul irlandez ar trebui, poate, sa lase pe altcineva sa incerce executarea loviturilor. Respectul pentru cel mai bun marcator din istoria rugby-ului irlandez este mai presus chiar decat o victorie contra Angliei. Ce a ratat insa O’Gara, a reparat prietenul sau, Brian O’Driscoll. Dupa o prima repriza incheiata cu scorul de 3-3, la cinci minute de la inceputul partii a doua a meciului, din spatele unui maul prabusit, un irlandez suteaza un balon cazut, care trece printre betele englezilor. Camerele il cauta pe O’Gara, dar curand regizorul transmisiei isi da seama ca altcineva lovise mingea… Era O’Driscoll! Mai mult decat sugestiva pentru acest moment era mimica lui Paul O’Connell, care parea sa spuna „De cand stii tu, colega, si de-astea cu piciorul?!?”, pentru ca niciodata, cel putin la „nationala”, O’Driscoll nu a mai fost vazut nici macar sa incerce un asemenea procedeu. In rest, irlandezii au jucat foarte precis in aparare, nepermitand englezilor sa culce balonul in terenul de tinta decat atunci cand, deja, era prea tarziu ca victoria sa le mai scape. In atac, „verzii” nu au uitat nici o clipa pe cine au in fata, nepermitand adversarilor sa-si dezvolte fantastica linie de treisferturi compusa din Mark Cueto, Riky Flutey, Mike Tindall, Paul Sackey si Delon Armitage. Vreme de optzeci de minute, gazdele si-au „macinat” adversarii prin momente de fixare, in minutul 60 Brian O’Driscoll (cine altul?) plonjand cu balonul in terenul de tinta la capatul unei faze in care inaintarea irlandeza a castigat, metru cu metru, aproape jumatate din 22-ul advers. De cealalta parte, remarcabila din nou linia I engleza – Sheridan, Mears, Vickery, flankerul Joe Worsley, dar si uvertura Toby Flood, titularizata in locul lui Andy Goode. De altfel, dupa Brian O’Driscoll, Toby Flood mi s-a parut cel mai bun de pe tren, aratand inteligenta in jocul de deschidere, cat si determinare, implicandu-se in clinciurile din fazele fixe, la un moment dat aparand si in gramada, inlocuindu-l pe Joe Worsley pe partea deschisa atunci cand acesta primea ingrijiri medicale. Asta nu a impiedicat pe irlandezi sa castige meciul intr-o maniera atat de frumoasa si specifica rugby-ului – prin ambitie, darzenie si daruire totala, dar si prin modestie si respect pentru adversar. Toate acestea sunt conluzionate de chiar declaratia lui O’Driscoll de dupa meci: „Este o mare bucurie sa invingem Anglia, pentru ca stim cat de greu este.”

Si tot sambata, Scotia a depasit Italia pe Murrayfield cu 26-6, evitand „lingura de lemn”. Scotienii au marcat doua eseuri, prin Simon Danielli si Scott Gray, de partea italienilor capitanul Sergio Parisse reusind un drop-goal si Luke McLean o lovitura de pedeapsa. Altfel, un meci tipic intre ocupantele ultimelor doua locuri.

Etapa urmatoare debuteaza sambata, 14 martie, cu Italia-Tara Galilor, pe Stadio Flaminio din Roma. O sansa pentru galezi sa obtina un punctaveraj bun pentru a putea spera in continuare la castigarea turneului. In aceeasi zi, pe Murrayfield, Scotia va da piept cu Irlanda, meci la capatul careia Irlanda ar putea avea titlul de campioana deja asigurat. Dar, inainte de a face vreun pronostic, merita amintita declaratia antrenorului irlandez Declan Kidney, dupa victoria cu Anglia: „Stim ca nu exista unii mai in masura sa-ti strice petrecerea, ca scotienii…”
Ultimul meci, duminica… Anglia-Franta, pe Twickenham. Orice prezentare este de prisos…

P.S. As fi vrut sa scriu si despre Romania-Rusia, dar nu mai scriu, pentru ca ma umplu iar de spume si am zis ca nu vreau sa mai zic „de dulce” in Postul Pastelui…