O'Driscoll... Brian O'Driscoll

Daca Brian O’Driscoll s-ar fi nascut galez, atunci problema meciului de vineri seara ar fi fost aproape rezolvata pentru castigatorii Marelui Slem de anul trecut. Pentru prima oara dupa multa vreme, Tara Galilor s-a prezentat pe Stade de France in postura de favorita, gazdele franceze nefiind creditate de specialisti cu prea multe sanse in fata echipei care etapa trecuta invinsese Anglia. Si cu toate acestea… galezii au pierdut. Si nu au facut-o intr-o maniera care sa-i recomande pentru vreun dram de simpatie, ci intr-un mod asupra caruia se pot trage concluzii nu atat de natura tactica ci, mai degraba… de natura morala.
Galezii sunt un popor mic, cam vreo trei milioane de suflete, dar cu o inima mare, sau, cum se spune pe la noi, „popor mic, da’ al dracu’…” Desi au fost cuceriti relativ repede, pe rand, de romani si de englezi, fara sa se remarce printr-o rezistenta belicoasa si nici prin cine stie ce patriotism de opereta, galezii si-au pastrat identitatea culturala si lingvistica, pastrand ca o constanta istorica mineritul, cantecele de carciuma, rugby-ul si antipatia fata de englezi, altfel spus… oameni muncitori, cu gusturi bune in materie de arta si sport, dar putin cam ranchiunosi. De aceea, pentru ei ramane primordiala victoria impotriva englezilor, cat despre restul… fie ce-o fi! Anul acesta insa, atitudinea galezilor in materie de rugby a parut pe cale sa se schimbe. Dupa ce au abordat cu foarte multa seriozitate primul meci, impotriva Scotiei, si cu foarte multa determinare meciul cu Anglia, la Paris galezii deja s-au dus ca o echipa mare, poate prea mare fata de cum sunt de fapt, ca intr-un fel de excursie… batem Franta, luam punctele si realizam al doilea Grand Slem consecutiv chiar acasa, in ultimul meci cu Irlanda. Francezii insa n-au fost, se pare, de acord cu intentiile galezilor, castigand meciul si aratand care este diferenta dintre o echipa mica cu pretentii de echipa mare si o echipa mare care, in ciuda greutatilor de moment prin care trece, ramane, totusi, o echipa mare. Spuneam ca meciul poate lasa loc nu atat comentariilor tactice, cat impletirii acestora cu speculatii de natura morala, pentru ca ce altceva se poate intelege din jocul unei echipe care vine sa joace in compania Frantei la Paris si incepe meciul prin momente scurte de fixare la centrul terenului, urmate imediat de deschideri pe treisferturi, prin baloane de urmarire aruncate spre aripi, prin ruperile rapide ale liniei III din gramada si intercalarea ei rapida la nivelul jocului centrilor… pe scurt prin sacrificarea jocului de inaintare in favoarea jocului pe treisferturi? Daca ar fi jucat impotriva francezilor Romania, atunci ar fi fost considerat fie curaj, fie nebunie, fie un experiment deliberat de genul „hai sa veden cate caciuli de eseuri putem sa luam daca ne lasam atat de descoperiti in aparare!”. La nivelul echipelor cu pretentii, insa, o asemenea atitudine in joc este considerata o aroganta vecina cu lipsa bunului simt. Daca o echipa mare, atunci cand joaca cu niste „prapaditi” isi permite sa evite ruperile de oase din gramada, o echipa care intelege din rugby mai mult decat plimbatul unei basici ovale de la un jucator la altul, pana in terenul de tinta, ar trebui sa stie ca impotriva Frantei se castiga cu decenta, greu si numai dupa ce ai daruit tot ce poti darui ca rugbist. Se pare ca galezii au omis acest amanunt… Daca in prima repriza, galezii au gresit printr-un joc prea deschis, incununat totusi cu eseul lui Lee Byrne, in repriza a doua s-au cramponat intr-un joc greoi in care s-a vazut superioritatea liniei I franceze – Fabien Barcella, Dimitri Szarzewski, Sylvain Marconnet si slabiciunea liniei III galeze, teoretic superioara celei a francezilor: Ryan Jones, Martyn Williams, Andy Powell, fata de Thierry Dusautoir, Fulgence Ouedraogo si Imanol Harinordoquy. Cu toate acestea, jocul sters al lui Martyn Williams, lipsa de incisivitate a lui Andy Powell, cam lipsit de chef si pozitionarea gresita a lui Ryan Jones (transformat pentru a doua oara din inchizator in flanker de parte inchisa) i-au pus pe francezi in situatia de a domina fazele urmatoare gramezilor si aglomerarilor spontane, centrii Mathieu Bastareaud si Yannick Jauzion penetrand cu usurinta apararea galeza. Mai mult, francezii i-au anihilat perfect pe aripile Shane Williams si Leigh Halfpenny, perechile de flankeri si de centri ai „albastrilor” functionand perfect in defensiva. Scorul final, 21-16 pentru Franta anuleaza sansele Tarii Galilor de a castiga prin Mare Slem turneul din acest an si de a egala performantele Angliei (25 de turnee castigate), pentru ca nu prea vad cum dupa aceasta infrangere galezii isi pot reveni astfel incat sa invinga Irlanda in ultimul meci si de a mai spera la victoria finala. Dar sa nu anticipam, pentru ca, pana la urma, cuplul „soarta-viitor” ne arata tuturor, mai mereu, ca nu avem dreptate…

Tristete la Cardiff, bucurie, betie si scandal la Dublin. Brava Irlanda, eterna „ciuca a batailor” pana sa intre in turneu Italia si pana sa se „prosteasca” Scotia, a invins Anglia cu 14-13 in urma unui meci si a unei atitudini aflate la antipodul prestatiei galezilor din meciul cu Franta. Din 1985 nu a mai castigat Irlanda nimic, desi in ultimii zece ani s-a aflat mai mereu la un varf de deget de trofeu. Ambitiosi si incapatanati, irlndezii nu s-au lasat descurajati de esecuri – au strans randurile si au continuat sa spere, convinsi fiecare an va fi mai bun decat cel precedent. Anul acesta au invins deja Franta si Anglia… moral deja au castigat turneul, pentru ca cine reuseste aceste victorii are dreptul la mai mult decat sperante. Irlanda este mai aproape ca niciodata in ultimul sfert de veac de cel mai mare vis… Marele Slem! Si cine sa merite mai mult implinirea acestui vis decat John Hayes, Ronan O’Gara, Paul O’Connell, Marcus Horan, David Wallace, Rory Best, Peter Stringer sau Geordan Murphy…? Cine sa merite mai mult decat cel mai mare erou al Irlandei de la Michael Collins incoace, Brian O’Driscoll? L-au tavalit ca pe-o piele de oaie, l-au trantit ca pe-un sac de cartofi, l-au calcat, l-au luat pe sus… doar, doar or reusi sa-i invinga spiritul. Iar atunci cand orice om cu judecata si simt al autoconservarii ar spune „… aaa… eu cred ca am sa plec acasa!”, O’Driscoll tranteste Angliei un drop-goal si un eseu! Atat de epopeic a fost meciul, incat nu ar trebui sa insist cu consideratii tehnice… dar…
Inaite de toate, trebuie spus ca scorul este unul mincinos, pentru ca, pe langa dominatia irlandezilor in mai toate momentele jocului (gramezi, tuse, momente de fixare, pase, dominari teritoriale pe repriza), uvertura Ronan O’Gara a mai prins si o zi absolut mizerabila, ratand 12 puncte sigure pentru ai sai. Desi pe teren se mai afla si Rob Kearney, iar pe banca de rezerve Gordon D’Arcy si Geordan Murphy, toti trei transformeri redutabili, nimeni, nici macar Declan Kidney, nu a indraznit macar sa sugereze ca decarul irlandez ar trebui, poate, sa lase pe altcineva sa incerce executarea loviturilor. Respectul pentru cel mai bun marcator din istoria rugby-ului irlandez este mai presus chiar decat o victorie contra Angliei. Ce a ratat insa O’Gara, a reparat prietenul sau, Brian O’Driscoll. Dupa o prima repriza incheiata cu scorul de 3-3, la cinci minute de la inceputul partii a doua a meciului, din spatele unui maul prabusit, un irlandez suteaza un balon cazut, care trece printre betele englezilor. Camerele il cauta pe O’Gara, dar curand regizorul transmisiei isi da seama ca altcineva lovise mingea… Era O’Driscoll! Mai mult decat sugestiva pentru acest moment era mimica lui Paul O’Connell, care parea sa spuna „De cand stii tu, colega, si de-astea cu piciorul?!?”, pentru ca niciodata, cel putin la „nationala”, O’Driscoll nu a mai fost vazut nici macar sa incerce un asemenea procedeu. In rest, irlandezii au jucat foarte precis in aparare, nepermitand englezilor sa culce balonul in terenul de tinta decat atunci cand, deja, era prea tarziu ca victoria sa le mai scape. In atac, „verzii” nu au uitat nici o clipa pe cine au in fata, nepermitand adversarilor sa-si dezvolte fantastica linie de treisferturi compusa din Mark Cueto, Riky Flutey, Mike Tindall, Paul Sackey si Delon Armitage. Vreme de optzeci de minute, gazdele si-au „macinat” adversarii prin momente de fixare, in minutul 60 Brian O’Driscoll (cine altul?) plonjand cu balonul in terenul de tinta la capatul unei faze in care inaintarea irlandeza a castigat, metru cu metru, aproape jumatate din 22-ul advers. De cealalta parte, remarcabila din nou linia I engleza – Sheridan, Mears, Vickery, flankerul Joe Worsley, dar si uvertura Toby Flood, titularizata in locul lui Andy Goode. De altfel, dupa Brian O’Driscoll, Toby Flood mi s-a parut cel mai bun de pe tren, aratand inteligenta in jocul de deschidere, cat si determinare, implicandu-se in clinciurile din fazele fixe, la un moment dat aparand si in gramada, inlocuindu-l pe Joe Worsley pe partea deschisa atunci cand acesta primea ingrijiri medicale. Asta nu a impiedicat pe irlandezi sa castige meciul intr-o maniera atat de frumoasa si specifica rugby-ului – prin ambitie, darzenie si daruire totala, dar si prin modestie si respect pentru adversar. Toate acestea sunt conluzionate de chiar declaratia lui O’Driscoll de dupa meci: „Este o mare bucurie sa invingem Anglia, pentru ca stim cat de greu este.”

Si tot sambata, Scotia a depasit Italia pe Murrayfield cu 26-6, evitand „lingura de lemn”. Scotienii au marcat doua eseuri, prin Simon Danielli si Scott Gray, de partea italienilor capitanul Sergio Parisse reusind un drop-goal si Luke McLean o lovitura de pedeapsa. Altfel, un meci tipic intre ocupantele ultimelor doua locuri.

Etapa urmatoare debuteaza sambata, 14 martie, cu Italia-Tara Galilor, pe Stadio Flaminio din Roma. O sansa pentru galezi sa obtina un punctaveraj bun pentru a putea spera in continuare la castigarea turneului. In aceeasi zi, pe Murrayfield, Scotia va da piept cu Irlanda, meci la capatul careia Irlanda ar putea avea titlul de campioana deja asigurat. Dar, inainte de a face vreun pronostic, merita amintita declaratia antrenorului irlandez Declan Kidney, dupa victoria cu Anglia: „Stim ca nu exista unii mai in masura sa-ti strice petrecerea, ca scotienii…”
Ultimul meci, duminica… Anglia-Franta, pe Twickenham. Orice prezentare este de prisos…

P.S. As fi vrut sa scriu si despre Romania-Rusia, dar nu mai scriu, pentru ca ma umplu iar de spume si am zis ca nu vreau sa mai zic „de dulce” in Postul Pastelui…