Anglia si Scotia... concluzii

In urma cu 138 de ani, pe 27 martie, pe Raeburn Place din Edinburgh, Scotia castiga in fata Angliei cu 4-1. Era primul meci de rugby jucat vreodata, terenul era unul de cricket, iar echipele aveau cate 20 de jucatori: 13 inaintasi, 3 mijlocasi, un jucator pe treisferturi si trei fundasi. Eseul valora un punct, iar transformarea valora trei… importanta nu era culcarea balonului in terenul de tinta, ci precizia transformerului. Din 1883, cele doua echipe s-au intalnit in cadrul Home Nations, un turneu la care mai participau Tara Galilor si Irlanda si care este predecesorul lui Five Nations si Six Nations de mai tarziu. Pentru a consfinti traditia intalnirilor rugbistice dintre cele doua natiuni, organizatorii turneului au avut ideea sa introduca, in cadrul meciurilor dintre cele doua, miza unui trofeu care era pus la „bataie” odata pe an cu prilejul confruntarii rugbistice dintre regimentele de infanterie engleza si scotiana cantonate in India – Cupa Calcutta. De atunci s-au disputat 126 de partide intre cele doua echipe, englezii castigand 67, scotienii 42, 17 terminandu-se la egalitate. Chiar daca staistica arata favorabil Angliei, rezultatul meciurilor dintre cele doua echipe a fost intotdeauna greu de pronosticat, rivalitatea dintre ele, singulara ca incarcatura emotionala, facandu-i pe jucatori sa gaseasca resursele necesare unor prestatii cat mai onorabile, indiferent de locul ocupat in diferitele ierarhii valorice. Sezonul trecut, de pilda, desi Anglia arata o forma mai buna decat Scotia, incheind turneul pe pozitia secunda, s-a inclinat in fata „cimpoierilor” pe Murrayfield, pierzand cu 15-9. De fapt, de vreo zece ani de cand zace intr-o criza fara precedent pentru istoria rugby-ului scotian, echipa nationala si-a creat totusi mitul unui grup deosebit de artagos si tenace care, chiar daca deficitar la capitolul calitati tehnice si tactice, a reusit mai mereu sa „incurce”, sau macar sa „incomodeze” prin determinare si incapatanare, pe marii favoriti ai competitiei. Chiar Declan Kidney, antrenorul Irlandei, declara anul acesta, inaintea intalnirii cu Scotia, ca nu stie pe altii mai in stare sa-ti strice cheful de chef…
Totusi Anglia a reusit sa castige anul acesta, pe Twickenham, fara sa se intrebuinteze prea mult, marcand trei eseuri, prin aripa Ugo Monie si centrii Riki Flutey si Mathew Tait si un drop-goal prin Danny Care, restul punctelor, provenite din penalitati si o transformare apartinand lui Toby Flood. Scotienii au marcat doar prin penalitati – Paterson de trei ori si Goodman o data. Scorul final, 26-12 in favoarea Angliei a descris perfect situatia din teren, gazdele confirmand prin jocul calm si precis statutul de mare favorita, scotienilor neramanadu-le altceva decat sa incerce sa moara frumos, reusind cateva faze de atac spectaculoase, dar nefinalizate insa prin eseu. Traditia a vorbit, din pacate, prea putin in acest meci… englezii fiind la fel de siguri de victorie, pe cat s-au aratat scotienii siguri ca vor pierde…

Irlanda a castigat turneul, umpland de fericire inimile tuturor iubitorilor de poezie, dar trebuie spus ca Anglia a fost echipa care, in opinia mea, s-a prezentat cel mai bine. In pofida celor doua infrangeri din deplasare, cu Tara Galilor si cu Irlanda, echipa „trandafirului” a oferit adevarate lectii de rigurozitate tactica, atat de contestatul Martin Johnson jucand prin lotul propus o carte castigatoare si prezentand garantia ca, prin pastrarea osaturii actuale a echipei, Anglia poate spera in viitor la mari rezultate. Echipa a marcat, in acest sezon de Six Nations, 16 eseuri, fiind campioana la acest capitol, si a reusit 124 de puncte, fata de 70 primite. A prezentat cea mai buna linie I – Sheridan-Mears-Vickery, cu Julian White rezerva de pilier, cea mai buni flankeri – James Haskell si Tom Croft (pe partea inchisa) si Joe Worsley (pe partea deschisa), cea mai spectaculosa uvertura, Toby Flood si cel mai bun fundas, Delon Armitage. Secretul pestatiilor bune il constituie faptul ca Martin Johnson a gasit foarte rapid formula optima de joc, nefiind nevoit sa opereze schimbari la nivelul compartimentelor echipei, pe gramada, cel putin, Anglia titularizand de-a lungul tuturor partidelor, cu exceptii nesemnificative, acelasi efectiv de jucatori. Singurul post ramas „disputat” a fost acela de mijlocas la deschidere, Andy Goode si Toby Flood fiind singurele incertitudini la titularizare ale antrenorului englez. La deschidere postul a fost acoperit excelent de Harry Ellis, sustinut ca rezerva de Danny Care, iar pe treisferturi, Armitage, Sackey, Tindall, Flutey si Ugo Monye (in ultimele doua partide) comportandu-se la superlativ. In aceste conditii, este foarte greu de stabilit o ierarhie a celor mai buni trei rugbisti din lotul englez. Eu am fost impresionat cel mai mult de formidabila linie I, iar ca reprezentant exponential l-as numi pe pilierul de parte inchisa Phil Vickery, un personaj legendar pentru spiritul sau de sacrificiu aratat de-a lungul unei cariere caracterizata prin devotament, sange si sudoare. Apoi ar fi uvertura Toby Flood, inzestrat cu o viziune ampla asupra asupra jocului, dar si tenace si precis in fazele defensive, acoperind excelent bresele create uneori in apararea centrilor. Faza care sa descrie cel mai bine profilul moral al lui Flood – in meciul cu Irlanda, cand a impins pe gramada, ca flanker de parte deschisa, in locul lui Worsley, scos afara pentru ingrijiri medicale. Si in fine, unul dintre jucatorii mei preferati, omul meciului in partida contra Frantei, flankerul de parte inchisa Tom Croft, poate cel mai bun prinzator din margine al turneului, un bun sustinator al gramezii, deopotriva precis in aparare si rapid in atac.
Daca nu ar fi fost Irlanda, Anglia ar fi fost cea mai indreptatita sa castige acest turneu, pentru ca, locul 2 ocupat la final este sub valoarea jocului aratat.

Scotia, in schimb, este de vreun deceniu intr-o cadere libera. In ciuda pulseurilor de ambitie aratata sporadic in diferite momente ale jocului, nu poate emite pretentii mai sus de locul 5. Anul acesta nu a reusit sa invinga decat Italia, obtinand 2 puncte, marcand 4 eseuri si insumand un punctaveraj de 79. Desi antrenorul Frank Hadden nu a schimbat prea mult echipa de la un meci la altul, cand a fost sa o faca, a facut-o exact acolo unde nu prea trebuie, in linia I, nu mai putin de sase jucatori schimbandu-se pe posturile de pilieri, afectand negativ stabilitatea gramezii, de altfel unul dintre traditionalele puncte forte ale echipei „ciulinului”. Slabiciunile echipei s-au vazut chiar de la debutul turneului, in meciul cu Tara Galilor, cand gramada scotiana s-a clatinat serios la mai fiecare moment fix al meciului. Singurul jucator care s-a remarcat a fost fundasul Chris Paterson, marcator a 45 dintre punctele echipei sale. Nu pot decat sa remarc cu durere, pentru ca sunt un fan al echipei Scotiei, cum aceasta se afunda tot mai mult, de la un sezon la altul, in mediocritate. Ingrijorator este insa faptul ca nici pentru viitor nu se arata vreo urma de speranta, cluburile scotiene nedemonstrand nimic de ani buni in competitiile europene, iar nivelul selectiei de copii si juniori aratand o pofta din ce in ce mai scazuta a tinerilor scotieni pentru rugby. Trist, dar cine stie… poate ca va rasari vreodata si soarele…