Cam pe cand si ultimul irlandez cu bun simt si responsabil cauta sa se trezeasca din betia inceputa sambata seara si sa-si aduca aminte ca mai casa, nevasta si serviciu pe la care n-a mai trecut de-o saptamana, ma apuca si pe mine sa scriu articolul cu osanale si hauieli despre fantasticul triumf al „verzilor” in Six Nations.
Ultima oara cand Irlanda a castigat Marele Slem al turneului se intampla in 1948. Eamon de Valera abia incheiase trei mandate consecutive, adunand 16 ani in fruntea primului guvern irlandez liber. Uvertura Jack Kyle era jucatorul reprezentativ al echipei de rugby… 61 de ani mai tarziu, el era singurul supravietuitor al grupului de atunci si astepta cu rasuflarea taiata sfarsitul meciului de pe Millenium Stadium la capatul caruia echipa de rugby a Irlandei avea sa devina campioana absoluta a competitiei, castigand trofeul Six Nations, Marele Slem, Tripla Coroana si mai ales devenind mandria unei natiuni care visa de doua generatii la egalarea celei mai mari performante atinse vreodata de sportul irlandez.
Iar acest lucru s-a intamplat intr-o maniera care imbina conditia umana si truda pentru atingerea unui tel, cu miracolul. Galezii conduceau la pauza cu 6-0 si aveau nevoie de o victorie la o diferenta de 13 puncte pentru a trece in fruntea clasamentului si a castiga turneul. Irlanda jucase bine o repriza, dar nu reusise sa obtina decat o penalitate, ratata insa de O’Gara. Repriza a doua a inceput furtunos, „verzii” marcand doua eseuri, in minutele 43 si 46, prin Brian O’Driscoll si Tommy Bowe, ambele incercari transformate de Ronny O’Gara, scorul devenind 14-6 in favoarea Irlandei. De partea cealalta, Stephen Jones puncteaza din penalitati de inca doua ori, aducandu-si echipa la doua puncte in spatele adversarilor, pentru ca, in minutul 79 sa reuseasca un drop-goal care ii aducea la conducere pe galezi. Mai era doar un minut de joc si parea ca visul Irlandei de a obtine Marele Slem era pe cale a se naruiasca din nou. Nerenuntand insa sa spere, irlandezii recupereaza mingea, inainteaza maul dupa maul pana in 22-ul advers pentru ca, ajunsi perpendicular de axul buturilor, inaintasii sa livreze un balon lui O’Gara care, fara sa ezite, reuseste dropul vietii sale si marcheaza istoria unei natiuni. Emotiile nu se sfarsesc insa aici pentru echipa oaspete, galezii primind o penalitate la patruzeci de metri de terenul de tinta irlandez. Ryan Jones alege transformarea, Stephen Jones loveste balonul, dar acesta cade la un metru sub bara transversala a buturilor, in bratele lui Rob Kerney, care il culca in terenul de tinta. Meciul se incheie, iar in Irlanda incepe nebunia…
Dincolo de emotia unui asemenea moment, trebuie admis faptul ca de putine ori s-a intalnit o cmpioana mai merituasa decat Irlanda… Si nu ma refer la rezultatele din acest an, pentru ca, desi nu pot sa-i sufar, am admis deja faptul ca Anglia a fost echipa care s-a prezentat cel mai bine in aceasta editie a turneului. Daca insa consideram acest varf de performanta atins de irlandezi in acest an ca pe un rezultat firesc obtinut de-a lungul unui deceniu de transformari profunde ale filosofiei tactice si criteriilor de selectie ale loturilor provinciale si nationale, atunci perspectiva noastra se poate schimba radical. Pana la adoptarea noii forme a turneului, cu sase echipe, Irlanda era ceea ce in termenii „cavalerismului” sportiv s-ar putea denumi „ciuca batailor”. Doar un Grand Slam castigat, in 1948, 11 tiluri de campioana (dintre care 8 impartite), si 6 Triple Coroane, toate acestea de-a lungul participarii la toate editiile competitiei. Ultima performanta notabila data din 1985, cand Irlanda a castigat turneul si Tripla Coroana, fiind foarte aproape de Grand Slem, neoprita decat de nefericitul rezultat de egalitate – 15-15, inregistrat pe Lansdowne Road in compania Frantei. In ultimii zece ani insa, revolutia a fost una totala, Irlanda castigand alte 4 Triple Coroane, in 2004, 2006, 2007 si 2009, dupa ce, in tot acest deceniu a terminat de 5 ori pe locul al doilea, de 3 ori la egalitate de puncte cu castigatoarea trofeului. Largirea bazei de selectie prin investitii inteligente care au plasat rugby-ul inaintea tuturor disciplinelor sportive din insula, redefinirea structurilor competitionale si infiintarea a patru franchize care sa reprezinte provinciile traditionale irlandeze, atragerea de sponsori puternici in jurul rugby-ului, negocierea abila a drepturilor de televizare ca pilon al noii strategii de marketinkg a echipelor reprezentative, nationale si provinciale au facut din Irlanda una dintre fortele rugby-ului actual. Prestantele franchizelor in cupele europene sunt din ce in ce mai admirabile, Munster reusind castigarea Heineken Cup in sezoanele 2005-2006 si 2007-2008; in editia din anul acesta doua dintre cele trei echipe prezente in competitie – Munster si Leinster s-au calificat in sferturile de finala de pe primele locuri din grupele lor, in vreme ce, in Challenge Cup, Connacht a acces, de asemenea, in sferturile de finala.
Reconstructia nationalei, initiata in jurul unor jucatori precum Paul O’Conell, John Hayes, Malcolm o’Kelly, Marcus Horan, David Wallace, Brian O’Driscoll, Ronan O’Gara, Peter Stringer sau Gerodan Murphy a fost una de succes, jocul Irlandei imbunatatindu-se de la an la an, jucatorii mai tineri precum Stephen Ferris, Tomas O’Leary, Rob Kearney, Tommy Bowe sau Luke Fitzgerald gasind la momentul debutului un lot puternic, in cadrul careia erau dezvoltate premizele realizarii performantei de cel mai inalt nivel. Cu o astfel de structura a lotului, Irlanda a atacat triumful suprem in acest an, reusind victorii in linie, poate prea purtin spectaculoase, dar muncite si perfect meritate.
Cu un grup aproape nemodificat de la un meci la altul, cu o inaintare animata de un rar spirit de sacrificiu si cu un capitan in persoana lui Brian O’Driscoll privit de multi irlandezi ca cea mai eroica personalitate de la Michael Collins incoace, irlandezii au aratat ca nimeni altii cum se poate renaste din suferinta si cum onoarea unei natiuni este restaurata prin puterea vointei si a inimilor unei echipe care a stiut sa astepte, sa nu renunte si sa trudeasca…
La polul opus asteptarilor poate fi caracterizata evolutia Tarii Galilor, cea mai mare dezamagire a turneului. Echipa a terminat pe locul 4, cu 6 puncte, la egalitate cu Anglia si Franta, reusind 8 eseuri si 100 de puncte. Mare favorita inaintea meciurilor, galezii au inceput furtunos, invingand Scotia si Anglia, pierzand apoi in Franta, obtinand din nou o victorie neconvingatoare (20-15) cu Italia si pierzand ultimul meci cu Irlanda. In ciuda unei linii I stabile, compusa din Gethin Jenkins, Matthew Rees si Adam Jones, bine supliniti de talonerul Huw Bennett si de pilierul Rhys Thomas si a unei excelente linii II formate din Ian Gough si Alun Wyn Jones, indeciziile lui Warren Gatland privind alcatuirea liniei III (mutarea lui Ryan Jones de pe postul sau obisnuit de inchizator, pe cel de flanker de parte inchisa, ezitarile lui Dafydd Jones si lipsa bunei comunicari intre inchizatorul Andy Powell si flankerul de parte deschisa Martyn Williams) au „frant” de la jumatate gramada galeza, castigul primelor doua linii fiind de multe ori anulat pe ultimul compartiment al inaintarii. Mijlocasul la gramada Mike Phillips s-a comportat satisfacator, desi multi recomandau titularizarea lui Dwayne Peel, iar uvertura Stephen Jones, in ciuda unui inceput mai ezitant, a reusit sa-l faca uitat pe James Hook. Pe treisferturi, problemele galezilor s-au vazut in jocul centrilor, unde lipsa lui Gavin Henson s-a simtit, Jamie Roberts nereusind o comunicare perfecta in fazele defensive cu Tom Shanklin. Aripile s-au comportat insa bine, rapidul Shane Williams fiind completat pe partea opusa de Leigh Halfpenny si Mark Jones, tehnici si buni valorificatori ai fortei in regim de viteza. Fundasul Lee Byrne, unul dintre cei mai buni oameni din echipa s-a achitat, de asemenea bine de sarcinile sale tactice, jocul sau defensiv fiind afectat doar de indecizia in aparare a centrilor. De altfel, treisferturile au marcat sapte din cele opt eseuri reusite de echipa, prin Shaine Williams, Leigh Halfpenny si Tom Shanklin, de cate doua ori si prin Lee Byrne, o data. Chiar si asa, evolutia galezilor ramane una per total dezamagitoare, increderea excesiva aratata in meciurile contra Frantei si Italiei umbrind bunele performante din meciurile cu Scotia si Anglia. In ultimul meci, Tara Galilor s-a temut de ambitia irlandezilor, pastrand balonul pe inaintare si nedeschizand decat foart rar jocul pe treisferturi. Acest lucru i-a costat, nemarcand nici un eseu si pierzand in final meciul… Chiar si asa insa, echipa galeza are un viitor stralucit, fiind una tanara si de mari perspective. Remarcatul meu este aripa Leigh Halfpenny, care la doar 19 ani a reusit un turneu foarte bun, in ciuda aspectului sau firav (1,77m si 83kg) reusind sa stea foarte bine pe picioare in fazele ofensive. Halfpenny, impreuna francezii Maxime Medard si Mathieu Bastareaud au si fost, de altfel, cei mai remarcati tineri debutanti ai turneului. Alaturi Halfpenny, in topul 3 al celor mai buni galezi l-as mai aseza pe aripa stanga Shane Williams si pe Tom Shanklin, cel care a facut de unul singur munca a doi centri. Mentiunile ar merge catre cei doi linia II – Ian Gough si Alun Wyn Jones, impecabili in margini si in sustinerea liniei I.
In concluzie… victorie meritata a Irlandei, careia ii dorim tot mai multe astfel de performante! Succes Scotiei si Italiei, echipe frumoase pe care imi doresc sa le vad mai sus decat locurile pe care le-au ocupat in acest sezon! Mai multa maturitate si precautie Tarii Galilor si cuie in talpi englezilor si francezilor, desi ma tem ca, la formula de selectie pe care pare s-o fi gasit-o Martin Johnson, vom asista, de la anul, la o lunga prioada de dominatie a „trandafirului”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu