Desi consider Premiile Oscar… vorba lui Sick Boy din “Transpotting”, un fel de „sympathy vote”, nu ma pot abtine sa nu consemnez sclipiciosul eveniment petrecut… aaa… duminica… cred ca duminica…
Daca anul trecut filmele nominalizate si, culmea, unele dintre ele si castigatoare ale trofeului, au dat impresia unor proiectii demne de Sundance Festival – noir, blood, pesimism, psihoze, umor negru, tra-la-la, vorba lu’ Madalin Voicu, anul acesta coloratura a fost mai pestrita. Nu au mai fost filme gen „There Will Be Blood”, „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford” sau „No Country for Old Men”, dar au fost „Slumdog Millionaire”, „The Courious Case of Benjamin Button”, „The Wrestler”, „Milk”, „Doubt”… si in general filme mai slabe decat anul trecut. Cu toate acestea, „Slumdog Millionaire”, chiar daca nu face atatea Oscaruri cate a luat, este castigatorul merituos al titlului de cel mai bun film al anului.
Desi ne-a placut filmul, ochiul critic si dintele ascutit nu puteau lasa filmul lui Danny Boyle, de altfel unul dintre regizorii remarcabili ai ultimilor 15 ani, sa scape „necapsat”. Prima impresie pe care ti-o lasa filmul este aceea ca ar fi regizat de Fernando Meirelles… Cam aceeasi actiune si, in mare, acelasi mod al derularii firului epic ca in „Ciudade de Deus”, aceeasi coloratura calda a cadrelor menita a accentua dinamica actiunii, mahalale, favellas, personaje centrale distincte care se afirma, la momentul actiunii prezente, in afara valorilor ce compun mediul social din care provin si in care traiesc. Mai putin pitoresc decat „Ciudade de Deus” (cat de pitoresc poate fi un indian in comparatie cu un brazilian? sic!) si nici macar pe sfert inteligent ca „The Constant Gardener”, „Slumdog Millionaire” reafirma o idee liberala foarte promovata de cinematograful indian (era sa zic societatea civila indiana, dar mi-am muscat limba), aceea a depasirii determinismului social, a nevoii de afirmare a libertatii depline a individului care poate ajunge acolo unde isi doreste prin ceea ce este, indiferent de locul de unde provine. Mai mult decat atat, lumea lui Danny Boyle, asa cum este ea descrisa in „Slumdog Millionaire” nu este una in care diviziunea sociala sa provoace imposibiltatea implinirii libere a destinelor si nici una care sa se afle sub semnul fragmentarului, in ciuda saraciei, intolerantei religioase sau existentei castelor. Departe de a fi perfect, universul tanarului nascut in mahalaua Mumbai-ului nu se poate schimba decat prin credinta ca destinul sau poate avea si alte perspective decat cele sumbre – dragostea poate intari aceasta credinta, dar si solidaritatea celorlalti, care vad in tine un model, un exemplu ca ordinea lucrurilor poate fi schimbata. Mai pe scurt, filmul are de toate: drama, momente vesele, romante, mesaj social, violenta… destule cat sa gadile la talpi un juriu american format parca din membri cu un coeficient de inteligenta cam cat al lui Oprah Winter. Ca sa fim corecti insa, in comparatie cu celalate, filmul si-a meritat premiul de cea mai buna pelicula, iar Danny Boyle, care nu cred ca va mai pupa prea curand vreo nominalizare, d’apai vreun alt Oscar, macar pentru abnegatia aratata si cu alte ocazii, premiul pentru cel mai bun regizor. Singurul „dinte” pe care il port lui „Slumdog Millionaire” este legat de faptul ca a „cules caimacul” pe care il merita cu prisosinta, acum cativa ani, „Ciudade de Deus” al lui Meirelles… Citeam o critica in care un „gorobete” remarca „originalitatea” povestirii lui Boyle si modul „melodios” in care decurge actiunea filmului… Hai sictir, mocofane! Niet kultur!... cum ar fi spus Nikita Hrusciov.
Daca insa „premiul de simpatie” acordat lui Boyle l-am acceptat (na, c-a ajuns la vorba unuia dintre cele mai „ilustre” personaje ale sale!), surprinzatoare mi s-a parut subtirimea premiilor luate de „The Courious Case of Benjamin Button”, adaptarea nuvelei omonime a lui F.S. Fitzgerald, un film consistent, cu o distributie reusita si mai ales relizat printr-o tehnica cinematografica obsolut inedita pentru stilul lui David Fincher; regizorul lui „Seven”, „The Game” sau „Fight Club” propune un fir epic ce imbina elementele reevaluarii memoriei pe fondul senzatiei de reversibilitate a actiunii, care ramane totusi plasata intr-un cadru temporal concret. Chiar daca pentru Benjamin Button timpul se scurge in alta directie decat in cazul celorlalte personaje, el nu se substituie momentului propriu-zis al actiunii, povestea sa contopindu-se perfect cu povestea celorlalte personaje, evoluind in final spre acelasi punct, fara sa lase insa impresia de simultaneitate si nici de asonanta. Rigurozitatea epica a filmului impresioneaza, amintind pe alocuri de stilul lui Frank Darabont din „The Green Mile” sau „The Shawshank Redemption”, romantic si melancolic dar deosebit de expresiv, semne care fara indoiala dovedesc atingerea maturitatii artistice de catre David Fincher. Daca nu va esua in banal si in comercial, probabil ca vom mai auzi si in viitor vorbindu-se la superlativ despre el. Desi nu este la fel de spectaculos ca „Slumdog Millionaire”, „The Courious Case of Benjamin Button” emana mai multa autenticitate, inteligenta si emotie decat filmul lui Boyle. Singurul lucru asupra caruia se poate indrepta o critica este modul expunerii tehnicii „flash-back”-ului de catre Fincher, „neasortate” ca dimensiune epica, ritmica si cromatica cu actiunea propriu-zisa a filmului. In plus, supradimensionarea acestor momente si incadrarea lor neinspirata in anumite ipostaze ale filmului fragmenteaza povestirea, lasand spectatorului o usoara senzatie de disconfort si de pierdere a firului actiunii. Concluzionand paralela intre cele doua filme, pe cat de mult si artificial a fost umflat „Slumdog Millionaire”, pe atat de putin a fost luat in serios „The Courious Case of Benjamin Button”… desi lui Oprah Winter i-a placut… sau cel putin asa l-a „aburit” ea pe Brad Pitt…
Singurul care si-a meritat soarta a fost insa Darren Aronofski si am sa spun si de ce… Pentru ca dupa ce acum doi ani nici macar nu a fost nominalizat cu „The Fountain” desi, oricat de modest ar cauta sa para, Aronofsky era perfect constient de valoarea filmului, a continuat sa caute aprecierea Hollywood-ului, in loc sa-i bage undeva si sa dispara, ca Malick, vreo douazeci si ceva de ani… „The Wrestler”, povestea propusa acest an de Aronofsky, este un film bun, dar atat. Nu are stralucire, nu are intriga, nu are personaje… Nici macar Mickey Rourke si Marisa Tomei, actori inzestrati cu toate acele calitati care pot da un colorit parte oricarui film, nu reusesc sa indeparteze acel ceva specific filmului… ceva ce pentru unii poate insemna rampa catre succes, iar pentru altii dezastrul total… adica sa primeasca doar aprecierea europenilor si a altor categorii de „ciudati”, sa pateasca ceva asemenator lui Vincent Gallo… adica sa fie categorisiti ca „independenti”. Cam asa ceva reuseste si prietenul nostru Darren Aronofsky. Refuza reteta hollywoodiana pentru a se intoarce la momentul lui „Pi”, reeditand pe acelasi fond cenusiu drama personajului care nu poate scapa de ceea ce este, osciland intre lupta si renuntari, intre dorinta de evolutie si sentimentul degenerarii entropice. Finalul nu poate fi decat unul previzibil, pentru ca totul sta sub semnul descompunerii, ca o poveste a carei actiune incepe intr-o dimineata de primavara si se termina intr-un miez de noapte de decembrie. Daca urmaresti in paralel „Pi” si „The Wrestler”, la final iti va fi foarte greu sa-ti amintesti care dintre cele doua pelicule este alb-negru si care color, iti va fi greu, de altfel, sa pastrezi in memorie orice asociere a vreunei culori ce ceea ce ai vazut. Fara „bling-bling”, fara romantism; eroismul personajelor consta in acceptarea conditiei omului modern, condamnat la singuratate si neimplinire, sub semnul fatalismului. De-aia unii l-au inteles, iar altii nu, de-aia Aronofsky n-o sa fie niciodata invitat la Oprah in emisiune… Si de-aia avea dreptate Nikita Hrusciov cand stramba din nas in asemenea situatii si mormaia „Niet kultur!”
Despre „Milk” si Sean Penn nu pot spune nimic, ca n-am vazut… Dar daca este facut de Gus Van Sant, tre’ sa fie ceva hmm... interesant. In plus, trebuia sa fie si nitica „corectitudine politica” la Oscarurile astea… daca n-a fost negru, a fost gay… hei, hei, hei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu