Italia si Franta... concluzii

Mai mult decat previzibil, sambata Franta a invins Italia la Roma, in urma unui meci dominat autoritar de catre oaspeti si incheiat cu un dezamagitor pentru “azzuri” 50-8. Nu stiu ce s-ar mai putea spune despre un meci in care francezii au marcat sapte eseuri, iar in prima repriza au avut posesia 21 de minute, fata de 6, atat cat au avut italienii, pentru ca, pe tot parcursul meciului, francezii sa bata de 11 ori linia avantajului, lucru reusit de adversarii lor doar de 3 ori. Dincolo de statistici si de scorul final, meciul ofera imaginea reala a diferentei de valoare dintre cele doua echipe. Franta a ocupat, la finalul turmeului locul 3, la egalitate de puncte cu Anglia si Tara Galilor, Italia ocupand ultima pozitie, fara nici un punct.

Despre Franta se poate spune ca a avut un sezon de Six Nations nu tocmai reusit, debutand cu o infrandere in fata Irlandei, la Dublin, 21-30, parand pe cale apoi sa salveze imaginea lasata de acest esec prin victoriile consecutive cu Scotia si Tara Galilor, clacand apoi lamentabil pe Twickenham impotriva Angliei, in poate cel mai slab meci al francezilor din ultimul deceniu. La final, clasamentul i-a plasat, dupa cum spuneam, pe locul 3, cu 6 puncte si 124 de puncte marcate, fata de 101 primite. Esaverajul i-a plasat pe locul 2 dupa Anglia, cu 14 eseuri marcate, Franta ramanand si in acest an de cumpana, de schimbari profunde ale lotului, aceeasi echipa fidela rugby-ului ofensiv, refractara oricarui compromis tactic in masura sa afecteze spectaculozitatea jocului practicat. Tanara linie de treisferturi nu a dezamagit, pe langa consacratii Yannick Jauzion, Cedric Heymans si Clement Poitrenaud, remarcandu-se jucatorii din noul val, reprezentati la nationala de nume precum Benoit Baby, Maxime Medard sau Mathieu Bastareaud, acesta din urma fiind, in opinia mea, alaturi de galezul Leigh Halfpenny, cel mai de perspectiva jucator de treisferturi afirmat cu ocazia acestui turneu. Dezamagitoare in schimb indisciplina aratata de Florian Fritz, jucator exponential pentu jocul de centri al echipei Frantei, suspendat dupa primul meci de catre comisia Six Nations pentru niste „degete in ochi” aplicate irlandezului Stephen Ferris.
Explicatia pentru jocul „sovaielnic” al Frantei poate fi gasit in mutarile frecvente operate de Marc Lievremont asupra lotului, atat la nivelul inaintarii, cat si a treisferturilor. Impresia lasata a fost aceea ca ce s-a luat pe mere, s-a dat pe pere, inspiratia antrenorului francez in privinta treisferturilor fiind anulata de deciziile discutabile referitoare la alcatuirea inaintarii. Astfel, cu exceptia talonerului Dimitri Szarzewski, titular in toate meciurile si doar ocazional inlocuit cu succes de Ben Kaiser, in privinta pilierilor, linia I franceza a schimbat de prea multe ori titularii, in tricourile cu numerele 1 si 3 aparand ca titulari Lionel Faure, Fabien Barcella, Benoit Lecouls, Nicolas Mas si Sylvain Marconet. Nesiguranta liniei I s-a rasfrant asupra jocului gramezii, linia II fiind intarita cu mutarea lui Chabal de pe postul de flanker de parte deschisa. Chiar si asa, alaturi de capitanul Lionel Nallet, Chabal s-a descurcat binisor in noua postura, nedezamagind in margine si trudind cu devotament pentru sustinerea liniei I la gramezile ordonate. Linia III s-a descurcat insa mai mult decat onorabil, alaturi de fantasticul inchizator Imanol Harinordoqui, tinerii flankeri Thiery Dusautoir si Fulgence Ouedraogo impresionand prin calitatea jocului aratat. Mijlocul a avut insa mult de suferit datorita absentelor mijlocasului la gramada Dimitri Yachvilli si ale uverturilor Freddy Michalak si David Skrela, noii titulari Morgan Para, Sebastien Tillous-Bordes, Lionel Beauxis si Francois Trinh-Duc neridicandu-se la valoarea ceruta de „fisa postului” pentru titularii posturilor de mijlocasi in nationala Frantei.
Daca ar fi sa intocmesc un Top 3 al celor mai buni francezi din acest turneu, atunci acesta ar arata in felul urmator: locul 3 – centrul Yannick Jauzion (elegant, rapid, inteligent), locul 2 – flankerul pe partea inchisa Thierry Dusautoir (puternic, desi are doar 93 de kilograme, excelent atat in atac, cat si in aparare, un inlocuitor perfect pentru Serge Betsen), locul 1 – talonerul Dimitri Szarzewski (omul fara care este de neconceput alcatuirea actuala a echpei Frantei, precis in tuse, excelent in gramezi, foarte puternic, rapid si bun pasator). Cele mai bune debuturi – fundasul lui Stade Touluosaine Maxime Medard, folosit si ca aripa, tituar in toate meciurile si marcator a trei eseuri si Mathieu Bastareaud, un centru de mare perspectiva.
In concluzie, un loc 3 meritat pentru „cocosii galici”, care si-au castigat toate meciurile de acasa, reusind o victorie de prestigiu in fata Tarii Galilor, dar si scorul turmeului, 50-8, cu Italia. Desi nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor, Franta poate sa fie optimista, pentru ca tinerii din lotul sau sunt niste rugbisti de certa valoare care vor avea ceva de spus in competitiile urmatoare.

Italia este echipa cea mai „cu sare si piper” a turneului. La primul sau meci, in februarie 2000, „azzuri” produc marea surpriza, invingand Scotia, detinatoarea trofeului, cu o echipa in care jucau Alessandro Troncon, Diego Dominguez sau Cristi Stioca. In cei zece ani de prezente in Six Nations, Italia a castigat 6 partide, invingand Scotia si Tara Galilor, a reusit un egal si a pierdut de 43 de ori. Desi statistica nu arata deloc in favoarea italienilor, acestia au avut evolutii bune, pierzand de cele mai multe onorabil, aratand chiar, datorita „infuziilor” de italo-argentinieni, neo-zeelandezi si australieni un rugby diferit ca stil de cel practicat de scolile britanice sau franceze.
Anul acesta a fost cel mai slab an al Italiei de cand evolueaza in turneu – nu a otinut nici un punct, a marcat doar doua eseuri si a inregistrat un punctaveraj negativ: 49-170. Cele doua victorii reusite in 2007 si locul 4 obtinut la final, care pareau sa insemne un nou inceput pentru peninsulari, au fost anulate de prestatiile dezamagitoare de la Cupa Mondiala, in 2009 inregistrandu-se momentul maxim de regres. Chiar si asa, dincolo de cifre, italienii practica un joc de nivel asemanator cu cel al Scotiei si mult deasupra echipelor cu pretentii din esalonul secund european, precum Georgia, Rusia sau Portugalia. Aducerea la conducerea echipei tehnice a lui Nick Mallett, legendarul antrenor sud-african, precum si naturalizarile unor jucatori argentinieni si neo-zeelandezi nu au dat insa rezultatul scontat, Italia aratand ca o echipa incapabila sa se depaseasca, asta in conditiile in care lotul sau este unul matur si rodat. In ciuda prezentei multora dintre componentii echipei in campionatele cele mai puternice ale Europei – francez si englez, ceva pare sa nu se lege in jocul nationalei italiene. Perspectivele sunt cu atat mai sumbre, cu cat la nivelul echipelor de club performantele sunt pe un alarmant trend descendent, masa de selectie fiind din ce in ce mai limitata. Norocul Italiei?... Faptul ca rugby-ul este un sport iubit si cu traditie in multe zone din peninsula si mai ales faptul ca multi italieni s-au gandit, acum vreo o suta si ceva de ani, sa emigreze in Argentina, Australia si Noua Zeelanda pentru ca, urmasii lor sa se apuce de rugby si sa fie eligibili pentru echipa „natiunii mama”.
Remarcatii echipei sunt membrii pachetului de inaintare, in special pilierul Salvatore Perugini, prezent in aproape toate meciurile jucate de italieni, de-a lungul unui deceniu, in Six Nations. De asemenea, merita amintita calitatea jocului prestat de colegul sau de pe partea inchisa a primei linii, Martin Castrogiovanni, unul dintre cei mai buni jucatori de profil din rugby-ul actual, dar si a celor doi componenti ai liniei II – Santiago Dellape si Marco Bortolami, precum si a inchizatorului la gramada, capitanul Sergio Parisse. Insuficient insa pentru pretentii mai sus de ultimul loc. Sper insa ca italienii vor gasi resursele pentru depasirea acestor greutati si pentru a-si croi drum spre adevarata performanta pentru ca, dincolo de limitele tehnice ale echipei, pasiunea pentru rugby exista, fara indoiala…