miercuri, 2 februarie 2011

Prolog Six Nations - Tara Galilor si Irlanda


Istoria ne prezinta echipa Tarii Galilor ca fiind cea mai galonata echipa din Europa, singura cu statistici pozitive in fata celorlalte competitoare din Six Nations, nefiind depasita intr-un clasament „all times” decat de cele trei mari forte ale emisferei sudice. Se poate spune ca rugby-ul este o caracteristica a poporului galez, lucru pe care nu il mai poti afirma decat despre neo-zeelandezi si sud-africani. Fidelitatea cu care suporterii galezi sunt alaturi de echipa lor, pasiunea cu care isi canta sentimentele si „incapatanarea” cu care sunt parte dintr-un sport care devine din ce in ce mai greu, in special pentru o echipa considerata mereu o minune mult prea mare, pentru o natiune atat de mica. Din februarie si pana la sfarsitul lui aprilie, galezii nu cunosc nimic altceva decat rugby, vreme de peste o suta de ani legendarele Arms Park si Millenium din Cardiff devenind adevarate locuri de pelerinaj pentru toti velsii cumsecade, iar „My father’s land” o incantatie prin care popor mai tare decat cea mai tare nuca isi cauta gloria absoluta prin forta, sacrificiul si dragostea pentru ai lor a 15 dintre cei mai bravi baieti din Cambria. Pentru adversari, orice deplasare in Tara Galilor se poate incheia cu lacrimi, pentru ca este in firea rugbistului galez sa lupte pana la capat atunci cand toate privirile compatriotilor sai sunt atintite asupra sa.
Uneori, insa, dorinta si taria sufleteasca nu sunt suficiente intr-o disciplina care de la an la an se vrea tot mai precisa, asemenea unei stiinte, performanta fiind conditionata nu doar de dispozitia combativa a sportivului, ci de un intreg set de factori care incep inca de la pregatirea timpurie a tanarului rugbist, trecand prin procesul de cizelare a unor automatisme de natura tehnico-tactica si terminand cu viziunea asupra jocului a fiecarui antrenor, cel care, pornind de la complexitatea tuturor factorilor enumarati anterior si tinand cont de prevederile unui regulament mai alambicat in logica sa decat un tratat de drept international, trebuie sa gaseasca, ca un maestru sahist, strategia castigatoare. Pentru galezi, obisnuiti de altfel cu toate rafinamentele jocului, anul 2010 a fost insa unul pe care si-l doresc cat mai repede uitat. Cu doar doua victorii in Turneu, impotriva Italiei si Scotiei (cu aceasta din urma fiind cat pe ce sa „calce pe bec”, victoria venind abia in prelungiri, dupa un meci de pomina), cu trei infrangeri in luna iunie – una cu Africa de Sud, la Cardiff, si alte doua in turneul din Noua Zeelanda, cu All Blacks, turneu in urma caruia au incasat 7 eseuri dintr-un total de 71 de puncte, marcand in schimb doar 1 eseu din 19 puncte, galezii au inteles ca devenise imperios necesar sa impresioneze prin prestatiile din noiembrie, luna in care urma sa primeasca pe Millenium vizita celor trei uriasi din Sud, dar si a imprevizibililor si extrem de motivatilor rugbisti fijieni. Dupa trei infrangeri si un egal, obrazul antrenorului Warren Gatland crapand de rusine, era evident ca exista o mare problema de rezulvat, altfel existand riscul declansarii unor derapaje mult mai grave.
Si totusi, exista inca intrebarea unde s-a gresit… Pentru ca, departe de a fi Scotia sau Italia, Tara Galilor are optiuni multiple pentru fiecare post, pe alocuri intrecand ca valoare Anglia, Franta sau Irlanda. Apoi, pentru un tip atat de tipicar ca Gatland, atent la criteriile de selectie a jucatorilor si foarte devotat principiilor jocului, pare aproape de neconceput sa greseasca intr-atat de mult, pe masura rezultatelor slabe din ultimul an. Galezii nu au tradat in nici o partida nici combativitarea si nici excelentele deprinderi tactice. Si totusi, undeva s-a gresit…
Pentru ca, Gatland, in momentul in care a destabilizat linia III prin numeroase inlocuiri ale componentei sale de la meci la meci, ar fi trebuit sa stie ca, in acest fel destabilizezi nu doar comunicarea intre cele trei linii ale inaintarii, ci si intregul joc al echipei, atat in defensiva, cat si in momentele specifice gramezilor. De-a lungul intregului an ultimul compartiment al inaintarii a suferit toate combinatiile posibile, nu mai putin de opt jucatori intrand in componenta acestuia si, poate lucrul cel mai grav, alternand pozitiile la legare in gramada fixa. Ironia face ca, dupa tot acest sir de schimbari neinspirate, Gatland pare decis sa ramana la o formula apropiata de cea cu care a inceput anul trecut, cu Andy Powell si Sam Warburton, ca blind-side, respectiv open-side flankers, si cu Ryan Jones ca inchizator, pe banca de rezerva ramanand Dan Lydiate si Jonathan Thomas. Si chiar daca nici pana la acesta data antrenorul neo-zeelandez al galezilor nu a facut publica prima echipa pentru meciul cu Anglia, de pe Millenium, un lucru este sigur: nici Ryan Jones si nici Alun Wyn Jones nu vor conduce echipa din teren, ca si capitani, ci talonerul lui Llanelli Scarlets, Matthew Rees. Se pare ca acesta va fi ajutat in prima linie de Paul James si John Yapp (sau poate Craig Mitchell), atat Gethin Jenkins, cat si Adam Jones fiind accidentati si imposibil de recuperat pana la ora meciului. In spatele lor, in linia II se vor gasi probabil Bradley Davies si Alun Wyn Jones. Alti absenti certi vor fi Martyn Williams, neconvocat, Leigh Halfpenny, accidentat si Richie Rees, inca suspendat pentru o palma „scapata” unui adversar intr-un meci de Celtic League. De asemenea surprinde neconvocarea pana la aceasta data al lui Dan Biggar, macar ca rezerva a lui Stephen Jones pentru postul de uvertura. Treisferturile nu au suferit prea mari modificari, cu fundasul Lee Byrne si perechea de centri James Hook si Jamie Roberts, sustinuti de Andy Bishop. Accidentarea grava a lui Tom Shanklin, care si-ar putea chiar incheia cariera din acest motiv, il lasa pe galezi fara nici un centru exterior autentic, atat Hook, cat si Roberts simtindu-se mult mai bine in tricoul cu numarul 12, aceasta criza la nivelul „utility backs” accentuand presiunea in defensiva a fundasului Lee Byrne, si asa destul de ezitant si neinspirat in astfel de momente ale jocului. Despre aripi nu vom spune decat ca nimeni nu-i poate ameninta postul de titular lui Shane Williams.
Cu o echipa macinata de absente si destul de incropita, galezii nu prea pot spera la mai mult de locurile 3-4 in acesta editie de Six Nations, primul mare test fiind chiar cel de vineri, impotriva Angliei. Avantajul terenului propriu si rivalitatea sincera cu englezii, pot crea premizele unei victorii, desi sansele par sa fie pe undeva pe la 30%...


Irlanda a incheiat pe locul 2 editia precedenta a Turneului, cu trei victorii si o doua infrangeri, dupa ce, cu un an in urma realizase un Gand Slam istoric, dupa o jumatate de secol de asteptare. Si totusi, dupa anul de gratie 2009, lucrurile au urmat o traiectorie oscilanta, in 2010 Irlanda pierzand cu Franta si Scotia, apoi cu Barbarians… apoi… mai cu toata lumea cu care a jucat in vara… Turneul din luna iunie, din Noua Zeelanda si Australia a adus infrangeri deloc usor de digerat, dintre care cea mai rusinoasa a fost un 28-66 cu All Blacks, meci in care „the green boys” au primit o caciula de eseuri, noua la numar, mai precis… Declan Kidney spera sa dreaga lucrurile in luna noiembrie, cand urma sa primeasca vizita celor din Samoa, Argentina, Africa de Sud si Noua Zeelanda. Iar pasienta le-a iesit, chiar daca pe jumatate, dar suficient totusi cat sa nu-i infurie pe suporteri. Doua victorii, cu Samoa si Argentina si doua infrangeri, una la limita, cu Africa de Sud (21-23) si una mai „relaxata” cu Noua Zeelanda (18-38). Daca mai punem la socoteala si victoria lui Munster cu rezervele Wallabies, se poate concluziona ca irlandezii au terminat anul la limita, nici pe plus, dar nici pe minus, cam ce au luat pe mere, dand pe pere…
Dincolo de rezultatele in nici un caz pe masura asteptarilor, Irlanda e o echipa care arata bine, construita in timp si cu migala. De aceea batranul Declan nu a cautat sa schimbe prea multe in componentaa lotului, exceptie facand linia I, unde batranii John Hayes si Marcus Horan au lasat locul lui Cian Healey, Tony Buckley si Tom Court, in pozitiile pilierilor, postul de toloner, altadata ocupat de Jerry Flanerry, fiind acum disputat de Rory Best si Sean Cronin. Pentru linia II, suspendarea lui Paul O’Connell a lasat loc liber concurentei dintre Mick O’Driscoll, Donncha O’Callaghan si Leo Cullen, fiecare dintre acestia fiind insa capabil sa suplineasca cu succes absenta ultimului capitan al Leilor Britanici. Si ca sa inchidem gramada, merita mentionata si teribila linie III a irlandezilor, dupa parerea mea cea mai buna a ultimelor doua sezoane ale Turneului – Stephen Ferris, David Wallace si Jamie Heaslip. Daca mai amintim si convocarea eroului ultimelor partide de H Cup ale lui Leinster, inchizatorul Sean O’Brien, avem imaginea unei „back row” pline de vitalitate, rapida si excelenta in toate fazele jocului. La mijlocasi, daca pentru deschidere, se va miza din nou pe inspiratia si precizia la suturi a lui Ronan O’Gara, suplinit de pe banca rezervelor de Johnny Sexton, pentru gramada va fi interesant de urmarit asupra carei optiuni se va opri Kidney, dintre Peter Stringer, Eoin Readen, Tomas O’Leary sau Isaac Boss. Treisferturile vor fi aceleasi, cu O’Driscoll si D’Arcy in centru, Fitzgerald, Trimble, Horgan, Bowe si Earls aripi, iar Rob Kearney fundas. Lucrurile par simple, dar exista emotii inca de la inceput, pentru ca in deplasarea de sambata de la Roma nu se poate conta pe Tommy Bowe, Jamie Heaslip si Stephen Ferris, accidentati, emotii care par sa nu fie insa atat de apasatoare, tinand cont de adversar, cel mai accesibil din Turneu.
Desi cel mai probabil irlandezii se vor lupta in acest an pentru locurile 3-4, exista si sperante mai mari, intrucat, chiar daca vor juca cu galezii in deplasare, vor primi acasa pe Anglia si Franta, iar impotriva unor asemenea adversari, terenul propriu poate fi un avantaj consistent. Dincolo de acest considerent, Irlanda are un joc frumos, gramada fiind la nivelul Angliei si Frantei, deci superioara celei a galezilor, in ceea ce priveste eficienta in ofensiva/defensiva a triunghiului centri-fundas fiind de departe echipa cu cele mai bune rezultate. Punctele slabe par sa vina dinspre inconstanta mijlocasilor la deschidere (poate si din acest motiv Kidney a selectionat nu mai putin de patru!), dar si dinspre tendinta spre jocul fizic a unor aripi rapide, dar masive si tentate mai degraba de rolul defensiv, decat de cel ofensiv. Punctul forte, dupa cum am mai spus, linia III, echivalentul perfect in Europa a celei neo-zeelandeze. Restul amanuntelor, raman de vazut pe parcurs...

Niciun comentariu: