Inaintea meciului de pe Twickenham, Marc Lievremont declara foarte sigur pe sine: „We don’t like the English”. Intrebat ce parere are despre declaratia francezului, Mike Tindall, capitanul Angliei, a ranjit provocator si a spus: „… oricum, pe noi nu ne place nimeni”. Intr-adevar, aproape ca iti vine sa simpatizezi cu englezii numai vazandu-i atat de oropsiti si huliti de toata lumea. Pentru ca nu este nimeni din lumea ugby-ului, din afara granitelor Albionului, care sa nu admita faptul ca-si iubeste propria echipa tot atat cat ii detesta pe englezi. Este deja celebru raspunsul stereotip pe care ti-l ofera orice galez, intrebat cu cine tine – „cu Tara Galilor si cu oricine joaca impotriva Angliei”. Englezii par sa se fi obisnuit insa de mult cu aceasta ostilitate a tuturor, astfel incat acum nu mai par deloc deranjati de declaratiile belicoase ale te miri cui, fie ele chiar ale antrenorului Frantei. Mai mult, dorinta tuturor de a se considera rivalii englezilor i-au facut pe acestia sa ignore cu aroganta orice provocare de acest gen, singura rivalitate acceptata parand a ramane cea cu Germania, din fotbal. Oricat si-ar incorda muschii irlandezii, scotienii sau galezii inaintea meciurilor cu Anglia, fluturand steagul unei „rivalitati istorice”, englezii raman moderati in etalarea unor astfel de pasiuni.
Dincolo de aceste declaratii, meciul de sambata ar putea fi rezumat, foarte shakesperian, „mult zgomot pentru nimic”. Treama de a nu pierde totul inca din etapa a treia, le-a determinat pe cele doua echipe sa joace prudent, lipsa curajului si calculul pragmatic stirbind frumusetea meciului. Anglia a fost mai insistenta, a gresit mai putin si a castigat, lasand Franta cel putin in afara Marelui Şlem. Si chiar daca meciul a prezentat, in ansamblul sau statistici foarte stranse, Franta tot nu ar fi putut castiga meciul nici daca acesta inca s-ar mai juca si acum… Iar singurul vinovat este Lievremont, cel care a hotarat sa schimbe echipa exact acolo unde nu trebuia schimbata: pe linia III si la postul mijlocasului la gramada. Multi au contestat si titularizarile lui Vincent Clerc si Yannick Jauzion, dar tinand cont de jocul „dezlânat” si lipsit de inspiratie al treisferturilor franceze, inclin sa cred ca erorile pe acel compartiment sunt de cu totul alta natura decat cea a simplei lipse de inspiratie in privinta alegerii unui jucator sau a altuia… Prima eroare a lui Lievremont se numeste Sebastien Chabal, un jucator curajos si inimos, dar cu momente de pierderea a luciditatii in timpul jocului, lucru care il predispune adesea greselilor tactice. Ce-i drept, la inchidere, in afara de Harinordoqui, Franta nu prea are solutii, dar atata timp cat il ai pe basc in deplinatatea fortelor, sa-l preferi pe Chabal este, evident, o mare nerozie… Iar Chabal nu a infirmat stupizenia lui Lievremont, fiind cel mai slab linia III de pe teren, cu doar 3 placaje reusite si un turn-over. Harinordoqui a fost trecut flanker pe partea deschisa a gramezii, iar Julien Bonnaire, unul dintre cei mai buni jucatori defensivi din rugby-ul actual a fost lasat pe banca de rezerve. Chiar si asa, apararea franceza a functionat bine, cel ma bun fiind capitanul Dusautoir, cu 16 placeje decisive, remarcandu-se insa efortul primelor doua linii, cele care au blocat foarte precis majoritatea sarjelor engleze. Si totusi, francezii nu au marcat nici un punct in repriza secunda si au gresit individual mai mult chiar decat in meciul cu Australia...
Cu toate aceste englezii au dominat exact acolo unde francezii erau aproape de nebatut – la duelul liniilor I. Sheridan, Hartley si Cole, supliniti de Corbisiero si Thompson au surprins pe toata lumea, dominand teribila linie I franceza, considerata de multi specialist drept cea mai buna din Europa, atat prin forta de impingere in momentele fixe, cat si prin rapiditatea replierilor defensive. Dylan Hartley a reusit sa ofere inca o data masura uriasului sau apetit ofensiv, sustinand atacurile echipei sale asemenea unui jucator de treisferturi, iniţiind nu mai putin de 8 curse spre terenul de tinta advers. Flankerul Tom „Jones” (sic!) Wood aproape ca l-a facut uitat pe Lewis Moody, iar cuplul de mijlocasi Ben Youngs-Toby Flood au fost din nou mintile lucide care au adus victoria Angliei. Singurul minus al lui Flood este lipsa de implicare in defensiva, acest lucru tinandu-l inca departe de orice posibila comparatie cu Johnny Wilkinson. Desi omul meciului a fost desemnat linia II Tom Palmer, pentru eroismul cu care a sustinut aproape fiecare moment de fixare al echipei sale si pentru jocul sau precis in tusa, cel care ar fi meritat ma mult acest titlu ar fi fost capitanul Mike Tindall, un jucator urias si un caracter exceptional, un adevarat exemplu de daruire impinsa pana la sacrificiu.
Anglia a invins nu atat pentru ca a raspuns tactic mai bine realitatilor din teren, cat mai ales datorita determinarii pe care a aratat-o inca de la inceputul turneului. Calmi, disciplinati si extrem de motivati dupa aproape un deceniu de dezamagiri, englezii simt ca in sfarsit a venit si timpul lor, cu atat mai mult cu cat marele hop, Franta, tocmai a fost depasit…
Ben Foden, savurand un eseu de vis
Harinordoqui plutind in tusa
A swan dive for nothing... Chris Ashton
Love is in the Air
Flood & Wilko
Un erou modern - Mike Tindall
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu