Sezonul trecut a mers ca uns pentru francezi, acestia reusind Marele Slem si etaland, fara drept de tagada, cea mai buna echipa a Turneului. Dar cum orice lucru care incepe bine, se termina prost, daca nu chiar foarte prost, francezii aveau sa simta pe propria piele, in lunile urmatoare, adevarul acestei mostre de intelepciune irlandeza a batranului Murphy. Infrangerile din luna iunie, ambele la peste 40 de puncte, in partidele cu Africa de Sud i-au adus pe francezi cu picioarele pe pamant, astfel incat Marc Lievremont s-a vazut pus din nou in postura „carpaciului” nevoit sa cosmetizeze o echipa prea lesne blazata. Luna noiembrie a inceput bine, cu o victorie impotriva celor din Fiji si cu o revansa in fata Argentinei, transata insa cu un neconvingator 15-9, pentru ca, la o saptamana dupa acel meci, sa urmeze „nenorocirea” din meciul cu Australia, un 16-59, in care toate statisticile meciului au fost, cu o claritate zdrobitoare, in favoarea Wallabies. A fost de fapt un meci in care tactica l-a tradat pe Lievremont, care a vrut sa contracareze prin manevre similare extraordinara mobilitate si rapiditate a treisferturilor australiene. Pretul a fost slabirea defensivei la nivelul centrilor, iar rezultatul acestei erori s-a vazut in bataia de pomina pe care francezii au incasat-o chiar in fata propriilor suporteri. Apropiatii rugby-ului francez s-au suparat pe Lievremont, atribuindu-i in totalitate „meritele” acestei infrangeri, pornind de la selectia jucatorilor pe posturi, pana la abordarea gresita a tacticii jocului. Nimeni nu a indrajnit sa-i judece pe jucatori, intrucat nimeni nu a pus la indoiala valoarea lor individuala. Insa oare vina ii apartine chiar intr-atat de mult tehnicianului, sau exista o si o serie de alti factori care i-au influentat deciziile in ceea ce priveste managementul echipei?
Inaintarea, cea care a castigat precedentul Turneu pentru francezi, in special linia I, a ramas aproape nemodificata (Domingo-Servat-Mas), la fel si linia II (Pierre-Nallet). Iar daca in linia III au mai aparut modificari de componenta, preferandu-se uneori flankeri mai usori si mai rapizi, utili replierilor in defensiva pe fondul atacurilor treisferturilor adverse, conform unei tactici de umplere in aparare a spatiilor dintre centrii, astfel gasindu-si locul in echipa Wenceslas Lauret, Fulgence Ouedraogo sau Alexandre Lapandry, in general s-a preferat o formula in care sa predomine forta pe impingere in momentele gramezilor fixe, cu Dusautoir si Bonnaire flankeri si Harinordoqui inchizator. De altfel, aceasta formula a inaintarii este si cea anuntata de Lievremont pentru meciul de sambata, cu Scotia.
Problemele Frantei au inceput insa odata cu „surparile” tactice ale jocului tocmai pe compartimentul considerat mereu „forte”, acela al treisferturilor. Nimeni nu o spune, dar aceasta „criza” pere sa fie, totusi, provocata mai mult de excesul de diplomatie a lui Lievremont, decat de lipsa sa de inspiratie in realizarea selectiei. Intr-un campionat atat de important ca acela al Frantei, in care sumele de bani vehiculate sunt din ce in ce mai consistente, este o chestiune de management eficient pentru ca fiecare club sa aiba reprezentanti in echipa nationala, in acest fel creându-se o presiune suplimentara pentru antrenorul Frantei care, astfel, se vede prins intr-un hatis de intrigi si interese partinice, care uneori pot afecta cea mai buna decizie privitoare la selectie. Altfel nu se poate explica de ce doar postul de mijlocas la gramada, pe care, deocamdata, Morgan Parra nu pare sa aiba adversar, este singurul ramas neschimbat in privinta titularului si, mai ales, de ce in momentul in care ai atatia specialisti pentru fiecare dintre pozitiile liniei de treisferturi, incluzand aici si fundasul si, neortodox si deloc corect tactic, mijlocasul la deschidere, „invarti” jucatorii pe toate posturile, altele decat cele pe care le ocupa la echipele de club….? De exemplu, Damien Traile, un jucator cu valente multiple, de „utility-back”, dar care evident se simte mult mai bine in postura de centru interior, asa cum joaca in mod frecvent la Biarritz, se vede jucand la nationala uvertura sau chiar fundas, desi are 1.95 m si 105 kg, asta in vreme ce fundasi autentici precum Poitrenaud, Porical sau Medard abia daca mai prind banca de rezerve. Un alt exemplu, chiar mai surprinzator decat cel al lui Traille, este pozitionarea ca centru exterior a lui Aurelien Rougerie, o aripa autentica la Clermont, echipa la care activeaza, Bastareaud sau Marty, mult mai potriviti pentru aceasta sarcina, nici macar regasindu-se in echipa anuntata pentru intalnirea cu Scotia. Sau poate, cine stie, nu-i vorba despre politica ci doar despre o viziune tactica revolutionara a lui Lievremont… Asta doar viitoarele cinci meciuri ne-o vor demonstra, meciuri in care francezii trebuie sa-si apere castigul de anul trecut. Pare insa destul de greu de crezut ca un nou Grand Slam este posibil, la fel ca si pozitionarea mai sus de locul 2. Desi… cu francezii nu se stie niciodata…
Anglia arata ca echipa calare pe cei mai mai cai in acest sezon si asta nu prin prisma rezultatelor obtinute, cat prin consistentul program de intalniri internationale pe care l-a avut in 2010, compus din nu mai putin de 15 partide, incluzand aici si meciurile editiei precedente de Six Nations. A castigat 7 partide si a a obtinut doua egaluri, cea mai concludenta victorie fiind cea impotriva Australiei, in luna noiembrie, de pe Twickenham, dupa ce, in iunie, la Sidney, mai izbutisera inca o victorie, la limita, 21-20, „suplimentata” pentru un moral bun de un egal si o victorie impotriva Australia Barbarians. Victoria din toamna ramane totusi de referinta, un 35-18 clar precum cristalul, in urma unui meci in care Anglia a dominat la majoritatea capitolelor si in care a aratat ca o echipa care si-a pus la punct toate lipsurile ce au facut-o sa sufere atat de mult in anii trecuti.
Cu un capitan nou, in persoana lui Lewis Moody, cu o linie I mai buna chiar decat cea de acum doi ani, in care acum stralucesc Sheridan, Hartley si Cole si cu trei „descoperiri” de exceptie, linia II Courtney Lawes, demiul Ben Youngs si centrul interior Shontayne Hape, englezii spera sa triumfe din nou in Turneu, dupa o pauza de sapte ani. Si au toate sansele sa izbuteasca acest lucru, intrucat echipa place tuturor, chiar si contestatarilor din anii trecuti ai lui Martin Johnson, climatul din jurul antrenorului englez fiind acum unul mult mai linistit si mai relaxat.
Din punctul de vedere al calitatii selectiei, Anglia este echipa cea mai reusita. Pe inaintare, capul de gramada este unul teribil, iar linia III (oricare dintre Croft, Haskel, Moody, Fourie si Easter) impresioneaza prin forta, rapiditate si dispozitia la placaje. Linia II, din care a disparut Steve Borthwick, intinerita insa prin titularizarea lui Lawes, functioneaza la parametri buni, chiar daca nu rupe gura targului in ceea ce priveste „impresia artistica”, achitandu-se bine de rolul defensiv si sustinand onorabil efortul pe impingeri al liniei I. Treisferturile au avut mult de castigat prin aparitia unui liant excelent intre efortul inaintarii de a mentine si castiga baloane si explozia fazelor pornite de pe deschidere, aici referindu-ma la mijlocasul la gramada Ben Youngs, tanarul rugbist de la Leicester Tigers, una dintre cele mai spectaculoase prezente din ultima jumatate a sezonului competitional international. Cu Tobby Flood, o uvertura „croita” dupa modelul lui Wilkinson, inteligent in jocul in camp, precis in executiile cu piciorul si cu o buna dispozitie la contactele fizice aferente defensivei, cu un cuplu de centri in care fiecare stie foarte bine ce are de facut, Hape de pe pozitia centrului interior, cu un apetit ofensiv foarte bogat si Tindall, ca centru exterior, impecabil in sustinerea apararii si cu un fundas care pare sa fi atins varful de forma, ca Ben Foden, englezii etaleaza un compartiment median cerebral si foarte deteminat in evolutii. Forta acestuia este sustinuta de doua aripi de mare clasa, Marc Cueto si Chris Ashton, masive dar foarte rapide in timpul sarjelor lansate pe benzile laterale. Daca il mai mentionam si pe uriasul Matt Banahan, avem imaginea unor parti extreme ale treisferturilor de la care se asteapta nu doar aportul ofensiv, ci si un joc de dublaj consistent in defensiva.
Fara a ne mai adanci in amanunte tehnice, putem considera Anglia ca principala favorita din acest an la castigarea Turneului. Primul meci va incepe peste cateva ore, la Cardiff, unde englezii for infrunta Tara Galilor, intr-o partida de care se leaga sperantele pentru obtinerea atat a Marelul Slem, cat si a Triplei Coroane. Va fi un meci de crancen, in care nimeni nu va da un pas inapoi. Desi ii sustin pe galezi, nu cred ca vor scapa de dorinta furioasa de victorie a englezilor…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu