joi, 31 martie 2011

Epilog Six Nations 2011


S-a incheiat si editia din acest an a Six Nations. In ceea ce ma priveste, legat de acest eveniment, am avut trei satisfactii: am vazut Franta invinsa de Italia, am vazut cum, in ultima etapa, irlandezii le-au stricat ploile englezilor, dandu-le o mama de bataie ce le-a spulberat sansa Marelui Slem si nu, in ultimul rand, faptul ca mi s-au adeverit toate pronosticurile in privinta rezultatelor si a clasamentului final, dovedindu-mi inca o data ca, n-oi stii eu prea multe lucruri, dar, cel putin, la rugby ma pricep.

Dar... first things first... Ceea ce trebuia sa se intample, s-a intamplat... Desi nu credeam ca prima victorie mare in Turneu a Italiei va fi taman in acest an si impotriva Frantei, acest lucru s-a petrecut chiar la Roma, in fata unor suporteri italieni care nu-si mai vazusera de aproape doua generatii favoritii invingand echipa puternicilor vecini de peste Alpi. A fost a doua victorie a „azzurrilor” din intreaga istorie a confruntarilor cu francezii, dar una foarte importanta, venita intr-un moment in care moralul italienilor atatna de un fir de par, dupa trei infrangeri (chiar daca doua foarte scurte) si perspectiva meciului din deplasare cu Scotia. Daca ar fi terminat competitia cu infrangeri pe linie, lucrurile s-ar fi agravat, intrucat anul acesta a fost pentru italieni unul cu trei meciuri acasa, chiar daca urmau sa intalneasca in acele partide Irlanda, Tara Galilor si Franta. In conditiile problemelor de lot si organizare ale celor trei, era o ocazie perfecta pentru un rezultat bun, rezultat care nu a fost sa fie cu Irlanda si Tara Galilor, desi gazdele de pe Flaminio s-au tinut foarte aproape pe tabela de scor. Era o ocazie aproape unica pentru obtinerea unui rezultat mare, care ar fi tinut Italia cu capul deasupra apei, a unei victorii care sa confirme increderea aratata italienilor odata cu acceptarea celor doua mari cluburi din peninsula, Treviso si Aironi in Liga Celtica, care sa asigure scaunul un pic tremurand al lui Nick Mallett si care sa permita in conditii de performanta si rezultate pe masura transferul de generatii, aceasta din urma fiind poate cea mai mare problema a rugby-ului italian.
Franta venea cu o linie de treisferturi conceputa parca in blender, cu o aripa reprofilata centru exterior (Aurelian Rougerie), cu un centru interior inca nerecuperat in primul rand mental dupa o perioada de accidentari si neincredere in propriile forte (Yanck Jauzion) si cu un fundas rapid si versatil in ceea ce priveste intercalarile pe aripi, dar fara gabaritul necesar unui bun aparator (Maxime Medart). Si pentru ca lucrurile sa mearga prost inca de la inceput, Lievremont a ales sa joace din nou cu Chabal la inchizator, pe banca ramanand de data aceasta Harinordoqui, locul sau pe partea deschisa a flancului de gramada fiind luat de Bonnaire. O hotarare cu efecte vizibile asupra apararii franceze, lipsita pe partea inchisa a gramezii de dublajul util al inchizatorului pe flanker, dar probabil ca nimeni din tabara „cocosilor” nu se astepta ca italienii sa provoace mari deranjamente unei astfel de organizari tactice. Pana la urma, daca analizam partida, francezii nu au facut un meci deloc slab, reusind sa domine la aproape toate capitolele, inclusiv la momentele liniilor I, unde italienii reusisera sa-si domine toti adversarii de pana atunci, exceptie facand, si doar pe alocuri, englezii... Dar gazdele doreau cu prea multa ardoare pielea adversarilor din acea zi, astfel incat au fost atenti sa nu greseasca si sa nu acorde penalitati inutile, iar Bergamasco a tinut sa infirme criticile care il plasau la statutul unui transformer de duzina. Italia a castigat la un punct iar optimismul deborda in tabara lui Mallett. O saptamana mai tarziu, insa, Scotia le administra o bataie fara prea mare drept de apel, aruncandu-le in brate „lingura de lemn”... Si totusi, Italia a aratat doua lucruri: ca vrea si ca merita...

La fel de mult a vrut si Anglia un triumf absolut, inaintea partidei de pe Lansdowne Martin Johnson spunand chiar ca Six Nations se castiga doar cu Mare Slem, altfel mai bine deloc... Si totusi englezii au trebuit sa stranga din dinti si sa accepte ca, in ciuda meciurilor bune cu Tara Galilor si cu Franta, si in ciuda scorului de maidan din intalnirea cu Italia, ceva se incapatana sa faca sa schiopateze jocul aparent fara cusur al gastii de pe Twickenham. Scotienii au fost primii care ar fi trebuit sa le dea de gandit englezilor ca, desi Franta era depasita, sunt atatia altii care abia asteapta sa le strice socotelile, pentru ca, este deja de notorietate faptul ca de multe ori, principalul obiectiv asumat de majoritatea celor din Turneu este sa bata Anglia, restul calculelor situandu-se intr-un plan secund. Iar Irlanda a demonstrat cum nu se poate mai bine aceasta teorie. La doar doua zile de St. Patrick’s Day, pe cand urmele de bere nici nu apucasera sa se usuce in paharul ultimului irlandez ramas treaz, Lansdowne arata deloc prietenos pentru oaspeti. Sa fi fost de vina mahmureala, sau poate berea si whiskey-ul niciodata suficiente pentru un irlandez, sau poate simpla prezenta a englezilor intr-un loc in care nimeni, niciodata, nu s-a dat in vant dupa ei... Cu siguranta lumea din tribune arata bine de tot cu capsa pusa, iar aceasta stare de spirit s-a transmis si celor 15 elevi ai lui Declan Kidney. Care, fara nici o urma de regret, au transformat performanta castigarii dupa 13 ani de catre Anglia a Turneului intr-un triumf fara stralucire. Si nu era prima oara cand irlandezii le-o faceau „lata” in acest fel englezilor, in ultimele doua dati cand acestia din urma s-au aflat aproape de Marele Slem, ratandu-l din cauza indaratniciei „verzilor”. Oameni bisericosi si cu frica de cele sfinte, vrand parca sa rascumpere pacatul betiei de ziua nationala, care se nimeri sa pice taman in Postul Mare, irlandezii s-au gandit la vorbele Ecleziastului, care spune ca „unde merge suta, merge si mia”, asa ca au considerat o datorie crestineasca sa raspandeasca adevaratul cuvant al Evangheliilor ereticilor de peste stramtoarea Man. Pildele acestei confruntari dogmatice nu au fost insa pe placul englezilor, care au ramas mai mereu fara replica, incasand doua eseuri, tremurandu-le mainile si picioarele la fiecare faza mai consistenta a adversarilor, iar la sfarsit, trimisi la hotel, unde au trebuit sa mai astepte inca doua ore rezultatul meciului Franta-Tara Galilor (deoarece galezii pastrau inca sanse matematice la castigarea trofeului), pentru ca abia intr-un final sa aiba confirmarea titlului, in cadrul unei festivitati ca o petrecere fara lautari, fara sampanie si fara tumbe pe mese...

Ce am invatat noi din acest turneu? Am invatat ceea ce invatam am de an urmarind marile turnee... anume ca rugby-ul ramane o disciplina de inalta statura morala, unica din acest punct de vedere intr-un mediu sportiv caracterizat de interese mercantile, lipsa de verticalitate si de scrupule in privinta obtinerii performantei prin orice mijloace. Rugby ramane, dincolo de stiinta din spatele sau, o intalnire la iarba verde intre niste baieti care vor sa-si demonstreze ca sunt mai buni in ceva ce niciodata nu au considerat a fi mai mult decat un simplu joc. Modestia, smerenia si camaraderia chiar intre aceia ce par, judecand dupa coloritul tricoului, adversari, raman reperele morale ale unui sport care nu va muri decat odata cu acest spirit...

Ce au invatat echipele? Pai... sa vedem....!
Anglia a invatat ca nu trebuie sa zici „hop!” pana nu sari parleazul, cu atat mai mult cu cat „parleazul” aflat in discutie se intampla sa fie taman o gasca de irlandezi cu chef de scandal. Se poate spune ca Grand Slam-ul s-a pierdut dupa meciul cu Franta, cand englezii au considrerat o simpla formalitate ultimele doua partide. Una peste alta, insa, lucrurile s-au incheiat bine pentru ei, ocupand locul I si gasind solutia depasirii unor probleme destul de grave de lot, atat prin inlocuirea cu succes a accidentatilor Moody si Sheridan, cu tinerii Wood si Corbisiero, cat si prin realizarea cu succes a schimbuliui de generatii pe posturile cheie. Astfel, in afara de Corbisiero, pe linia I s-a consfintit excelentul joc al lui Dylan Hartley, un taloner bataios, puternic in atac si precis in tuse, posesorul unui joc specific capitanului celui mai spectaculos club din Premiership, Northampton Saints. In linia II, chiar daca acidentarea prematura din prima etapa l-a tinut departe tot restul turneului, viitorul Angliei arata foarte bine uitandu-ne la jocul lui Courtney Lawes, colegul de club al lui Hartley fiind considerat de specialisti unul dintre jucatorii cu cel mai mare potential dintre toti tinerii care activeaza in prima liga engleza. Revenirea lui dupa accidentarea din meciul de la Cardiff este un semn bun pentru fanii Angliei, Lawes fiind cel mai probabil partener al lui Tom Palmer in linia II, in lotul pentru Cupa Mondiala. Dar poate cel mai incurajator in perspectiva performantei il reprezita rezolvarea problemelor pe compartimentele de creatie, pe axa demiu-uvertura-centru interior-fundas. Youngs, Flood, Hape si Foden au dat consistenta cerebrala fazelor de atac, trasand cu acuratete schemele exersate. Flood cel putin, nu atat prin suturile precise, cat mai ales prin luciditatea sa in cooordonarea jocului l-au facut unul dintre cei mai buni oameni din acest an al englezilor.

Francezii, desi pareau favoriti pentru multi inaintea editiei din acest an a Turneului, s-au inecat in propriile erori, in special vizibile pe compartimentul de treisferturi. Iar vina este numai a lui Lievremont, un antrenor care, desi avea solutii bune pentru toate posturile, a ales sa intoarca totul cu susul in jos, folosind jucatori pe alte posturi decat cele pe care le ocupau in mod firesc, cu precadere pe pozitiile centrale, de coordonare a jocului (uvertura-centru interior-fundas). Norocul Frantei s-a numit Morgan Parra, demiul de super-clasa a „cocosilor”, dar si combativa linie I, cea care si-a dominat fara exceptie toti adversarii, cu un usor minus, poate, in meciul cu Anglia.

Despre Irlanda sunt putine lucruri de spus in defavoarea ei, tinand cont de absentele importante din lotul pentru Six Nations - cu o linie I incropita din rezerve si debutanti, cu o linie II usor blazata, fara un demiu de calitate si in plina tranzitie in ceea ce priveste postul de uvertura, fara a mai pune la socoteala absenta unui fundas de meserie. Chiar si asa, O’Gara a bifat cateva recorduri, depasind granita celor 1000 de puncte marcate in cariera si devenind cel mai bun marcator de puncte din istoria Turneului, in vreme ce O’Driscoll a daramat recordul celui mai bun marcator de eseuri. Mai mult, accidentarea lui Ferris a permis afirmarea unuia dintre cei mai de viitor tineri din rugby-ul mondial, excelentul jucator de linia III a lui Leinster, Sean O’Brien, poate cel mai bun si util om al echipei sale in turneu. Irlanda a terminat pe locul trei, un loc mai sus de care, ce-i drept, nici nu spera sa se situeze la final. In plus, orgoliul lor, ranit in urma infrangerilor cu Franta si Tara Galilor, dar si in urma meciului slab cu Italia, a fost pana la urma satisfacut de victoria in fata Angliei. Norocul irlandezului nu a clacat nici de data asta, „verzii” vazandu-si, pana la urma, toti sacii pe care ii puteau duce, in caruta...

Dezamagitor a fost insa pentru galezi... Desi nu sperau mai mult de locul trei, trebuie sa fi fost foarte frustrati vazand cum Irlanda, echipa pe care au invins-o (intr-un mod, ce-i drept, cam „cu cantec”), i-a depasit, la final, in clasament. In mod ironic, problemele celor doua au fost parca trase la indigo – linia I compusa numai din „rezervisti” (exceptie facand capitanul Mathew Rees) si insecuritatea la nivelul compartimentului de creatie, fapt ce l-a determinat pe Warren Gatland sa-l foloseasca ca un jolly-joker pe James Hook (cand uvertura, cand centru interior, cand fundas). Tara Galilor a fost surclasata evident de Anglia si de Franta, castigand insa derdy-ul celtic cu Irlanda, dar neconcludent si, dupa cum am mai spus, intr-un mod controversat. Singurul castig autentic al galezilor a fost descoperirea unei perechi de flankeri cu reale perspective – Danny Lydiate si Sam Warburton, oameni ce pot fi o rela solutie la criza liniei III provocata de retragerea lu Martyn Williams si accidentarile si crizele de forma ale lui Andy Powell.

Scotia si Italia au incheiat clasamentul. Desi au evitat „lingura de lemn”, scotienii s-au facut din nou de ras, singurele rezultate notabile in Turneu fiind infrangerile la diferenta de punct bunus defensiv cu Irlanda si Anglia. Italia a batut Franta la numai un punct, dar si-a vandut pielea frumos in toate celelate partide, mai putin cea cu Anglia, de unde a iesit „ciufulita” rau, dupa ce a incasat nu mai putin de 8 eseuri. A calcat insa in strachini cu Scotia, reusind, in cel mai latin mod cu putinta, sa dea pe mere ce-a luat pe pere...

Niciun comentariu: