Dupa ce i-au facut pe irlandezi sa transpire serios pentru o victorie chinuita, la doar doua puncte diferenta, italienii faceau deplasarea de la Londra cu speranta ca lucrurile se vor incheia onorabil pentru ei. Evident, nimeni nu spera la o victorie, dar obtinerea unui scor cat mai strans se situa, fara indoiala, printre obiectivele prime ale „azzurrilor”. De cealalta parte, englezii vazusera efortul irlandezilor de a castiga in fata unui adversar pe care il cam „luasera de sus”, astfel incat puteau considera lectia vecinilor de peste Canalul St. George un exemplu despre cum nu trebuie sa joci impotriva italienilor. Iar Martin Johnson, un antrenor total diferit de cel din urma cu noua luni, a gandit meciul intocmai pentru a-si asigura victoria. Se stia despre italieni ca au o gramada redutabila, atat sub aspectul fortei de impingere, cat si prin faptul ca practica un joc precis si curat, care nu lasa posibilitatea acordarii de penalitati adversarilor. Aceasta disciplina a pachetului de inaintare advers il determina pe Johnson sa evite contactele pe momente fixe in favoarea dinamicii pe treisferturi, unde avantajul era clar de partea sa. Iar inspiratia fostului capitan al campioanei mondiale din 2003 s-a dovedit castigatoare, Italia fiind pur si simplu spulberata de entuziasmul ofensiv al gazdelor. Cifrele itemilor ofensivi ai meciului sunt absolut uluitoare, ele relevand una ditre cele mai dezechilibrate partide din ultimii ani ai Turneului: 201-128 pase, 162-82 atacuri si 784-228 metri parcursi cu balonul in brate, toate in favoarea Angliei. In aceste conditii, scorul de 59-13 (8-1 eseuri) pare unul firesc, in ciuda faptului ca, dincolo de evidenta superioritate a gazdelor, italienii par sa fi prins o zi nu tocmai reusita, in care au fost incapabili sa se plieze defensiv pe joc la a carui conducere englezii nu au renuntat nici o clipa. Si totusi, diferenta de pe tabela, reala sau nu in planul diferentelor obiective dintre cele doua echipe, arata doua stiluri diferite de joc, doua abordari a problematicii tactice care fac, cel putin deocamdata, imposibil un altfel de deznodamant al intalnirilor dintre ele. Italienii par sa fi invatat ce inseamna disciplina pe inaintare, dar inca sufera in multe momente ale jocului, in cazul replierilor in defensiva ale liniei I, a eficientei la placaje (de exemplu, in acest meci au ratat nu mai putin de 19, fata de 4 ale englezilor), a rapiditatii si acuratetei pasei in regim de viteza, la momentul deschiderilor pe treisferturi. In aceste conditii, un pachet de inaintare bun poate suplini doar partial asemenea lipsuri dar, in nici un caz, in fata unui adversar ca Anglia. In ciuda progreselor indiscutabile, a managementului modern si a unei din ce in ce mai bune cunoasteri a jocului sub aspect tactic, Italia se pare ca mai are multe de invatat pentru a fi mai mult decat un adversar care poate provoca doar surprize...
Englezii au etalat aceeasi echipa ca cea de saptamana trecuta, din partida de la Cardiff, exceptie facand inlocuirea accidentatului Andy Sheridan cu anglo-napoletanul nascut la New-York – Alex Corbisiero, pe parte deschisa a liniei I. Debutant in nationala, coleg cu Paulica Ion la London Irish, Corbisiero a impresionat prin jocul sau defensiv, cu cele 7 placaje ale sale fiind cel mai bun aparator dintre colegii sai de pe capul de gramada. Alaturi de Tom Wood, fostul sau coleg de la England Saxons, cel care debutase cu o saptamana in urma, pare sa fie unul dintre jucatorii de mare perspectiva a rugby-ului din insula. Omul meciului insa a fost Chris Ashton, aripa lui Northampton, cel care a reusit patru eseuri, ajungand, dupa doar doua partide in turneul din acest an, la cifra de 6 reusite. De remarcat, ca si in partida precedenta, exceptionala clarviziune a trio-ului de creatie Ben Youngs-Toby Flood-Shontayne Hape, dar si siguranta in calmarea jocului, mobilitatea si forta ofensiva a lui Ben Foden, jucator care pare sa fi rezolvat una dintre marile dileme tactice ale nationalei engleze din ultimii ani, cea a acoperirii postului de fundas. Pentru aceasta, insa, ce e mai greu urmeaza sa vina – meciurile cu Franta, Scotia si Irlanda. Cu Franta pastreaza plusul de sansa datorita terenului propriu, cu Scotia (o echipa care si-a facut un obicei din a face viata grea Angliei) la fel, ultima etapa fiind in schimb una deosebit de grea deoarece englezii vor avea de infruntat la Dublin, pe Lansdowne, nationala Irlandei, o echipa pentru care orice meci impotriva Angliei reprezinta rivalitatea suprema.
Off-loading - Nick Easter
Duel in tusa - Louis Deacon si Sergio Parisse
Exemplul capitanului - Mike Tindall
Chris Ashton, oferind o poza identica cu cea de saptamana trecuta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu