Pe Murrayfield, Scotia avea sansa sa demonstreze in fata propriilor suporteri ca forma buna aratata in ultimul sfert al intalnirii cu Franta a fost mai mult decat un pulseu de orgoliu sprijinit si de momentul de relaxare al unor gazde de pe Stade de France aflate deja la adapostul unui rezultat imposibil de intors in timpul de joc ramas. Galezii, infranti de englezi intr-un meci pe care acestia din urma l-au castigat in primul rand tactic, nu aveau chef de surprize neplacute, astfel incat i-au luat tare de la bun inceput pe scotieni, Shane Williams marcand primul eseu pentru oaspeti inca din minutul 5. Pana la pauza, James Hook, reprofilat pe postul de uvertura in locul lui Stephen Jones, lasat pe banca de rezerve, a mai adus inca 11 puncte pentru galezi, fata de doar 3 ale lui Dan Parks, pentru scotieni, astfel ca scorul arata un 16-3 pentru oaspeti ce lasa loc oricarui deznodamant in urmatoarele 40 de minute. In plus, indisciplina galezilor, care au si vazut doua cartonase galbene in doar o repriza, prin linia II Bradley Davies si prin fundasul Lee Byrne aveau de „imblanzit” niste adversari scotieni deosebit de artagosi pe gramada, dar si foarte compacti si bine organizati in momentele fixe si in tuse. In afara de asta, conditia fizica buna a „ciulinilor” nu parea sa lase deloc speranta oaspetilor intr-un final in care plusul de energie sa faca diferenta. Iar scotienii au continuat sa joace curajos, prin spargeri in viteza initiate la nivelul liniilor II si III, suplinite de momente de fixare inteligent speculate de membrii liniei I. Cu toate acestea, galezii si-au fructificat mai bine atacurile, totul culminand cu cel de-al doilea eseu al lui Williams, fantasticul jucator al lui Ospreys culcand din nou balonul in terenul de tinta advers, cu zece minute inainte de finalul meciului, ducand scorul la 24-6 in favoarea alor sai, rezultat de altfel aratat de tabela de marcaj la capatul meciului.
Scotia, desi beneficiaza de aportul unui tehnician inteligent, continua sa sufere datorita lipsei de interes din ce in ce mai acute a interesului pentru rugby din aceasta tara. Cu doar doua franchize, Edinburgh si Glasgow, ambele fara performante notabile atat in H Cup, cat si in Celtic League, scotienii par sa supravietuiasca numai datorita unui trecut glorios caruia inca i se mai simt datori, dar si sustinerii financiare relativ consistente a unor sponsori motivati poate de aceleasi considerente de natura sentimentala. Altfel, ca fenomen de mase, rugby-ul scotian pare sa fie devansat chiar de cel italian, fiind evident intrecut de acesta din urma in ceea ce priveste interesul publicului si entuziasmul practicantilor. Si chiar daca valoare individuala a scotienilor inca se situeaza la un nivel potrivit marii performante, ca echipa, nationala pare una sudata doar pe liniile II si III, in rest fiind aproape lipsita coeziune, atat pe capul gramezii, cat si pe compartimentul de constructie si pe treisferturi. Chiar cu riscul de a ma repeta, pot spune ca viitorul rugby-ului scotian nu pare sa se asemene deloc cu un cer senin...
Pentru galezi insa, victoria de la Edinburgh pica tocmai la tanc, in conditiile in care mai au de efectuat doua deplasari, la Roma si Paris, singurul meci de acasa ramas fiind cel cu Irlanda, din penultima etapa. Locul trei, in aceaste conditii, ramane un obiectiv realistic al „dragonilor”, fiind greu de crezut ca acestia vor invinge Franta, sau ca adversarii lor directi in aceasta lupta, irlandezii, vor invinge Anglia chiar si in conditiile in care partida se va disputa la Dublin.
Rory Lawson, deschizand partea de atac
Alun Wyn Jones, castigand tusa
Shane Williams, "Micul Vrajitor"
Sacrificiul lui Bradley Davies
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu