Cronica unui inceput previzibil

Vineri a inceput Six Nations… De bine ce am asteptat acest turneu ca pe Mos Craciun, din cauza programarii primului meci, cel dintre Tara Galilor si Anglia, la ora 21:45 si fiind obosit dupa o saptamana de alergat in jurul cozii la serviciu, am dormit ca o valiza in gara cam jumatate din partida, timp in care am pierdut al doilea eseu al lui Ashton si jumatate din eseul lui Stoddart – spun jumatate pentru ca am fost trezit de larma comentatorilor care se precipitau la faza si, astfel, am putut sa vad macar reluarea... Pana la urma l-am vazut a doua zi, dar deja stiam rezultatul si… nu a mai fost la fel din punct de vedere emotional…

Asteptarile specialistilor, care prevedeau un duel aprig pe inaintare, foarte incrancenat pe primele linii, a fost pe deplin confirmate in timpul jocului. Desi englezii par sa fi dominat cel putin pe capul de gramada, galezii, desi lipsiti de prezentele lui Gethin Jenkins si Adam Jones, pe pozitiile celor doi pilieri, s-au comportat ma mult decat onorabil, atat pe fazele specifice ofensivei – impingeri pe gramada fixa, fixari, ramasari sau spargeri ale liniei defensive ale adversarilor, cat si in defensiva. In ciuda nervozitatii – linia II engleza Louis Deacon si pilierul galez Craig Mitchell au primit cate un cartonas galben, asta dupa alte reprize de imbranceli, nervozitate accentuata si de declaratiile belicoase de dinaintea partidei ale lui Warren Gatland si Matthew Rees, meciul nu a degenerat in violente gratuite, protagonistii celor doua echipe preferand sa-si plateasca restul politelor intr-un cadru cat mai... regulamentar...
Meciul a inceput cu galezii punand presiune pe adversari, tactica concretizata in doua penalitati acordate de englezi, ambele insa ratate de Stephen Jones si James Hook. La prima faza inportanta a englezilor, venita la un sfert de ora de la fluierul de inceput, Flood reuseste sa bata linia avantazului la 15 metri de terenul de tinta, il vede pe Ashton venit in suport, paseaza, iar aripa lui Northampton culca intre buturi. Flood transforma, iar scorul devine 7-0 pentru Anglia, in ciuda inceputului furibund al gazdelor. Dupa cate trei penalitari transformate de Stephen Jones, respectiv Toby Flood, la scorul de 16-9 pentru oaspeti, in minutul 55, acelasi Chris Ashton marcheaza al doilea eseu englez, la capatul unei faze pornite de impetuozitatea ofensiva a lui Tom Palmer, urmata de pasa precisa a lui Mark Cueto. Galezii nu renunta, dar superioritatea tactica a englezilor da roade, atfel incat eseul lui Morgan Stoddart, recent revenit la nationala dupa o absenta de aproape trei ani, nu reuseste sa inflameze lucrurile. Wilkinson, intrat spre sfarsitul meciului, mai pune trei puncte pentru englezi, iar acestia castiga, 26-19, egaland scorul la 54 intr-o statistica istorica a intalnirilor victorioase in fata galezilor.
Desi infrangerea de pe teren propriu nu a picat prea bine galezilor, cu atat mai mult cu cat ea s-a petrecut in fata eternilor rivali englezi, nu trebuie omis din analiza partidei faptul ca oaspetii veneau cu o echipa foarte bine legata, din care lipsea doar Lewis Moody, in vreme ce gazdele prezentau „carpeli” pe majoritatea compartimentelor. Chiar si asa, insa, defensiv s-au comportat exemplar, toate cele trei linii ale pachetului de inaintare suplinind subtirimea jocului la contact a compartimentului median al treisferturilor, subtirime ilustrata cum nu se poate mai bine de cele doar 17 placaje reusite de centrii galezi Jonathan Davies si Jamie Roberts. Englezii au fost in parametrii lor normali, caracterizati de cresterea de forma din ultimele luni. Nu s-au precipitat deloc la constructia jocului, cei doi mijlocasi, Ben Young (la gramada) si Toby Flood (la deschidere) gestionand inteligent oportunitatile tactice, astfel, deloc intamplator, uvertura engleza a fiind aleasa omul meciului.


Inaintea meciului de la Roma, Brian O’Driscoll spunea, complezent sau nu, ca va veni momentul in care Italia va invinge, in cele din urma, Irlanda. Multi, printre care si eu, am considerat declaratia capitanului „verzilor” un gest de amabilitate menit a incuraja si aprecia efortul italienilor de a se mentine in elita rugby-ului mondia. Nu banuia deloc eroicul centru a lui Leinster ca italienii, departe de a „toarce” maguliti, si-au ascutit ghearele pregatind o rezistenta ce era sa provoace o surpriza de pomina. Abia in minutul 77 cinismul lui O’Gara, materializat printr-un drop-goal perfect, a frant inimile si naruit sperantele celor adunati pe Flaminio. Scorul final, 13-11 pentru irlandezi a consfintit o partida care a intrecut ca intensitate a jocului si in dramatism meciul disputat cu o seara inainte, pe Millenium din Cardiff.
Se poate spune ca doar ghinionul i-a impiedicat pe italieni sa obtina o performanta memorabila, intrucat modul in care s-a desfasurat jocul de-a lungul celor 80 de minute a demonstrat cum nu se putea mai bine superioritatea elevilor lui Nick Mallett. Linia I italiana, cea care i-a zdruncinat serios pe australieni, in luna noiembrie, pe gramezile ordonate, a captat prim-planul, Perugini, Ghiraldini si Castrogiovanni nefacand nici o concesie adversarilor directi – Cian Healy, Rory Best si Mike Ross. Numai o rezistenta disperata, de care pot fi capabili doar irlandezii, i-au ferit pe oaspeti in ultimele minute de rusinea primirii unui eseu cu gramada, victoria fiindu-le asigurata de luciditatea lui O’Driscoll si de precizia lui O’Gara, dar si de faptul ca Mirco Bergamasco, transformerul Italiei a ratat cinci puncte pentru ai sai, puncte care ar fi trasat alte coordonate istoriei acestui meci. De remarcat ramane modul extrem de inteligent din punct de vedere tactic pe care l-au imprimat italienii jocului lor, neacordand adversarilor decat 7 penalitati, dintre care doar una cu posibilitatea de a fi fructificata prin sut la buturi de catre irlandezi. Nu mai este, cred, nici un dubiu ca Italia, creste de la an la an, inevitabilul prevestit de O’Driscoll fiind foarte aproape de a se produce.


Ultimul meci al etapei s-a disputat la Paris si a opus Franta si Scotia. Considerata o partida cu un final previzibil – o victorie sigura a gazdelor, realitatea din teren, desi nu a contrazis pronosticul majoritatii, a demonstrat ca scotienii nu au venit consolati cu rolul de victime sigure, cum, la fel, nici francezii nu au o echipa in masura a fi considerata o castigatoare care nu lasa adversarilor nici un drept la apel, chiar si unor adversari facili ca scotienii. Scorul final, 34-21 (4-3 la eseuri) este unul destul de strans tinand cont de diferentele dintre cei doi adversari. Caderea survenita in jocul francezilor, incepand din minutul 60, la scorul de 24-7 in favoarea lor, este un real semnal de alarma pentru Marc Lievremont. Carentele defensive ale liniei de treisferturi, rapida si eficienta in fazele de atac, dar fragila in fata unor adversari determinati, pare sa fie principala dilema de rezolvat inaintea Cupei Mondiale. Pentru scotieni, problemele par sa fie mult mai mari si practic imposibil de dovedit...

In etapa urmatoare, pe langa Anglia - Italia si Scotia - Tara Galilor, se va juca si „meciul vedeta” dintre Irlanda si Franta. Desi englezii par favoriti la castigarea Turneului, in cazul in care acestia se vor impiedica in vreuna dintre etapele urmatoare, meciul de la Dublin ar putea fi unul care sa hotarasca echipa castigatoare din acest an. De aceea, este foarte de urmarit ce va fi duminica, pe Lansdowne Road...