Foarte multi dintre compatriotii nostri s-au deprins cu ideea bizara cum ca romanii reprezinta un soi de elita intelectuala a omenirii, un popor in mainile caruia orice instrument de scris, de pictat sau de sculptat, orice instrument muzical sau de calcul matematic si geomentric devine neaparat „corpul delict” al savarsirii unui mare act de cultura. Nu doresc sa neg faptul ca poporul roman a contribuit in mod autentic la zestrea culturii universale, nume ca Brancusi, Enescu, Eliade sau Ionesco fiind de referinta pentru domeniile in care au activat acesti mari oameni. Nu trebuie uitat insa nici faptul ca acestia si-au desavarsit operele departe de patria muma, unde catre jumatatea anilor 50 era foarte la moda in cercurile proletcultiste... de exemplu, A. Toma, cel care a lasat nemuririi artistice versurile: „Mai trece-o zi, mai trece-un an / Se-ascute lupta dintre clase / Iar chiaburii se vadesc a fi / Elemente tot mai dusmanoase.” Cam tot in acea perioada, Eugen Ionesco arata in Franta cum Kafka poate fi transpus in dramaturgie, iar Brancusi inventa un nou tipar in sculptura, acela al exprimarii arhetipalitatii formelor. In Romania, Mihail Sadoveanu se punea in slujba stalinismului, semnand condamnarile la moarte ale taranilor care strambau din nas la adresa colectivizarii. Odata cu venirea la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si cu indepartarea elementelor staliniste de la nivelurile superioare ale partidului comunist, cultura romanesca avea sa cunoasca si liberalizarea modului de expresie, astfel incat Marin Preda a putut sa publice romanul „Cel mai iubit dintre pamanteni”, iar editurile romanesti au inceput sa redea tiparului titluri ale unor autori considerati pana atunci necompatibili cu idealurile luptei de clasa. Cu toate acestea, Romaniei ii venea foarte greu sa se impuna prin calitatea produselor culturale, majoritatea dintre ele nefacand apel la universalitate, adresandu-se mai degraba unui public intern. Comunismul nationalist al lui Nicolae Ceausescu a facut din aceasta abordare a culturii o parte integranta a politicii sale, cultura nationala devenind, alaturi de toate celelalte domenii care purtau in coada atributul „national”, edificiul de pe care tara avea sa se lanseze spre comunism, in zbor... Pentru poporul tinut in intuneric, frig si nestiinta, pentru care procurarea unei bucati de cascaval sau a uneia de salam de Sibiu reprezentau implinirea unui vis suprem, credinta conform careia Romania constituia buricul pamantului era o chestiune atat de comoditate mentala, cat si de „wishfull thinking”.
Revolutia din 1989 a trezit o parte a acestor minti adormite lenes la umbra comunismului a tot veghetor, dar chiar si asa lucrurile nu pareau imbucuratoare. Lumea se inghesuia sa dea cu stampila de vot pe fruntea lu’ alde Iliescu, iar daca nu facea acest lucru, atunci se inghesuia sa voteze cu Vadim. Cultura ramanea, ca intotdeauna, un lux, ca un privilegiu al catorva minti deschise si cu altceva decat cu toporul comunismului, iar mai tarziu, cu tarnacopul minerilor lui Iliescu. Restul poporului, mare amator de mici udati cu bere ieftina, se dadea pe giamparale si pe manele, amuzandu-se copios la glumele celor de la Vacanta Mare. Speranta parea sa vina tot de la sistemul de educatie, cel care servise, pe vremea comunismului, ca principala unealta ideologica a partidului. Sau, cu alte cuvinte, daca scoala i-a tampit pe multi, tot ea sa-i destepte. Pe langa acest aspect, conform descrierilor folclorice, sistemul de invatamant romanesc era chiar unul bun, dovada numerosii olimpici pe care televiziunile ii prezentau incarcati de medalii si mai ales atunci cand vreun oficial al statului, intr-atat de preocupat de propasirea cumoasterii pe aceste meleaguri, ii premia cu cate o placheta de tinichea si cu cate doi poli, cat sa le ajunga de-o eugenie si de un suc la dozator. Aproape nici nu mai conta faptul ca toti olimpicii, inclusiv cei la limba si literatura romana, declarau ca cea mai mare speranta a lor se leaga de bursa pe care urmau sa o primeasca de la nu stiu ce universitate din strainatate si ca, pana la urma, biletul lor este doar unul dus, asa ca nu trebuie sa contam prea mult pe ei, intr-un viitor relativ apropiat. Drept care, pentru a nu intrista poporul care vedea astfel cum i se scurg printre degetele mirosind a shaorma si bruma de elita autentica pe care o mai producea scormnind prin fondul genetic neafectat inca de cretinism cronic, televiziunile au inceput sa se orienteze catre subiecte mai cu priza la „ce se cere pe piata”, respectiv manele si alte tiganisme ordinare, pornalau cat cu prinde si emisiuni sau relity-shows in care diferiti mitocani redusi mintal de foamea-n gat adunata in douazeci de ani de lins la praful de pe toba, accepta, contracost, sa se balacareasca, scuipe si sa-si zica de dulce sau de mame la ore de maxima audienta. Cum era de asteptat, scoala a devenit un apendice al acestui univers „cultural” plamadit in Romania lui Iliescu si Basescu, astfel incat pentru majoritatea tinerilor marlani din aceasta tara frecventarea cursurilor era un prilej pentru etalarea educatiei de tip manelifer dobandita in ograda vitelor ignorante care erau parintii lor, adica prezentarea cu aplomb festiv, pe ritmurile lui Sorinel Pustiul, a telefonului mobil cumparat de taticul care tocmai vanduse un teren sau furase benzina de la conducta care traversa ogorul comunal, sau umilirea fraierului clasei, sau, ca suprema incununare a „talentului” si „jmecheriei”, umilirea profesorului, care oricum se nimerea sa fie, de cele mai multe ori, un „bosorog” cu „idei comuniste”. In aceste conditii, pentru profesorii platiti cu sume invartindu-se in jurul a cat obisnuia sa arunce pe lautari „eminentul” clasei intr-o distractie de week-end, cand se nimerea pe la discoteca din sat vreun Nicolae Guta sau vreun Florin Salam, era o atitudine nu doar sanatoasa, ci chiar de bun simt sa-si bage pula in ea de meserie...
Singurii care nu au capitulat in fata acestei noi ordini intelectuale au fost mai marii tari, care au apucat initiativa cu ambele maini si au pornit ceea ce se poate numi, fara teama de a gresi, lungul si anevoiosul drum al reformarii invatamantului romanesc. Si aveau toate motivele sa fie optimisti, pentru ca in Romania mai existasera si alte astfel de initiative care, mai presus de orice, reusisera... Bine, de fapt nu mai existase decat una, dar reusita... Pe vremea lui Cuza Voda... Si, de fapt, parca nici aceasta nu fusese chiar atat de reusita, daca stam sa ne gandim la faptul ca, in timpul primului razboi mondial, abia un soldat roman ditr-o suta stia carte. Dar vointa reformatorilor s-a dovedit mai puternica decat descurajantele antecedente istorice... Iar atat de puternica s-a dovedit a fi vointa lor incat, dupa douazeci de ani de chiolhan democratic, un licean dintr-o suta abia stie si el a ceti si intelege slovele. Ultimul cavaler reformator se intampla sa fie chiar actualul ministru, Funeriu. Reputat om de stiinta, posesor a nenumarate diplome si certificate de competenta, precum si a doua masini marca Jaguar (bine, am inteles ca unul dintre ele e stricat, de-aia l-a si luat pe cel de-al doilea), Funeriu, cunoscut in cercurile intelectuale si cu cognomenul de „Frunte-Lata”, a gasit solutia scoaterii din cacat a educatiei. Dar nu oricum, ci punandu-si actiunile sub motivatia unui gest politic mult mai maret, acela al reformarii statului. Lucru laudabil, cu atat mai mult cu cat nu este singur in demersul sau impotriva fortelor anarho-entropice care stau impotriva progresului statului si natiunii... Il ajuta si Honorius Prigoana, care si el a spus la televizor ca vrea acelasi lucru... eh! Iar reforma invatamantului, a statului chiar a inceput, sau, mai bine zis va incepe in septembrie, odata cu trimiterea la plimbare a 15 mii de cadre didactice. Chiar asa! Ca cica nu se merita la bani, sa tii in serviciuri atatia oameni, ca oricum curicula scolara este prea incarcata iar copiii coafati prea mult la creiere de la atata carte si ca, pana la urma , in invatamant trebuie sa primeze calitatea si nu cantitatea. Destept foc, dom’ Funeriu, nu-i asa? Adica... ce-i mult strica. Prea multi profesori, prea multe scoli, prea multa scoala. La ce-i buna scoala, pana la urma?... Trebuie dom’ Funeriu sa se uite la colegii lui de partid, ca sa aiba raspunsul... Pai ce, alde Videanu, Udrea, Pogea sau Berceanu dau pe dinafara de carte? Sau Basescu... Sau fi-sa lu’ Basescu...Sa fim seriosi... Singurul cu carte ar fi Patapievici, dar si ala s-a prostit de la atata laba, de-a ajuns sa viseze filme porno cu Geoana. Funeriu face ce a invatat si el acasa, in ograda lu’ tac-su, Basescu. Pai daca isi vedea el de carte, nu mai ajungea ministru nici intr-o mie de ani, cat spun ursitoarele ca va tine imperiul portocaliu.
Un lucru este sigur... Peste doua treimi din profesorii de la sate sunt suplinitori. Care vor disparea. Profesorii, nu satele... De fapt, daca tinem cont de componenta agrara a reformei statului, este foarte posibil ca si satele sa aiba aceeasi soarta, dar asta e deja o alta discutie... Peste doua treimi din satele din Romania sunt izolate, datorita infrastructurii de ev mediu, prin urmare, in conditiile inchiderii scolilor „neprofitabile”, copiii nu se vor mai putea duce la scoala, decat doar daca, in urma adaptarii la mediul care face imposibila practica mersului pe jos in conditiile date de drumuri, le va creste aripi. Apoi, daca Funeriu „Frunte-Lata” crede ca exista vreun tanar intreg la minte care sa se duca sa ia in picioare noroiul patriei, ca sa se faca profesor la tara, pe banii de cacat cat inseamna chenzina de cadru didactic, atunci inseamna ca e mai naiv chiar decat Elena Basescu si Mircea Geoana la un loc. Si nu in ultimul rand... cui ii mai pasa, frate, in tara asta de scoala!? Ca elevilor, profesorilor sau guvernantilor in nici un caz. Asa ca, la ce mai trebuie reforma? Nu mai bine punem banii in buzunarul celalat, ii facem lu Nuti Udrea teren de golf, si zicem c-am facut reforma educatiei? Pa cuvant, zau asa...
Din cate am inteles eu, Romanica este a saptea... sau a opta tara din Uniunea Europeana ca numar de locuitori. Asta inseamna destul de multi... Ramanem insa tributari adevarurilor spuse de toti ticalosii istoriei. In cazul acesta, lui Alexandru Lapusneanu... „Multi, da’ prosti...” Pentru ceilalti care s-au inhaitat cu noi va fi chiar mai nasol, insa... „Prosti, da’ multi...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu