The Damned United

Imi plac filmele cu si despre sport. In urma cu cateva zile am vazut “Invictus” al lui Clint Eastwood, cu Morgan Freeman si Matt Damon, un film pe care il asteptam de vreo doi ani, cam de pe vremea cand abia incepusera filmarile la primele scene. Fiind pasionat de rugby si increzator in talentul si sensibilitatea regizorala a lui Eastwood, ma asteptam sa vad o transpunere cinematografica reusita a celui mai important moment al istoriei sportului din Africa de Sud de dupa epoca apartheid, moment cu adanci ramificatii sociale si politice, respectiv castigarea de catre Springboks a Cupei Mondiale din anul 1995. Am fost insa destul de dezamagit, in special de prestatia lipsita de stralucire a lui Matt Damon, ca si de “subtirimea” scenelor cu rugby, in conditiile in care un sport de un asemenea dinamism si dramatism poate fi transpus cinematografic in cadre foarte spectaculoase. Ori din acest punct de vedere, mai spectaculos este, de exemplu, „This Sporting Life” cu Richard Harris, in regia lui Lindsay Anderson, chiar daca este realizat in 1963 si contine mai putine scene de rugby. Dar nu acest lucru scade nota filmului, desi cred ca aceasta ar fi putut fi ridicata de o serie de astfel de scene realizate mai bine, ci scenariul foarte slab si evolutia stearsa a actorilor, exceptie facand Morgan Freeman. Intr-un fel, ar fi trebuit sa ma astept la acest lucru, intrucat e riscant sa-ti pui sperantele in capacitatea unui american de intelegere a rugby-ului… Dupa acest film nu am putut decat sa concluzionez ca o legenda ca Francois Pienaar merita o interpretare mai buna, mai ales din partea unui actor ca Matt Damon. Cat despre rolul lui Morgan Freeman, care il interpreteaza pe Mandela, acesta se poate spune ca salveaza cat de cat filmul. Chiar daca, in ansamblul tematicii, „Invictus” se afla undeva mult sub „Boodbye Bafana” al lui Bille August.

„The Damned United” in schimb… Ei bine, „The Damned United” este un film remarcabil din toate punctele de vedere. Cel mai bun fim despre sport facut vreodata… Regizat de Tom Hooper, unul dintre regizorii promitatori ai noului val al cinematografiei britanice si avandu-l in rolul principal pe Michael Sheen, filmul evoca episodul faimos al celor 44 de zile petrecute de Brian Clough la Leeds United, ca manager.
Brian Clough este cel mai galonat antrenor englez al tuturor timpurilor, dupa Bob Paisley, of course… Castigator al Cupei Camponilor Europeni, de doua ori, cu Nottingham Forest, de doua ori campion al Angliei, cu Derby County si cu Nottingham Forest si de alte patru ori castigator al Cupei Ligii, tot cu Forest, Clough a ramas in memoria contemporanilor sai ca un personaj savuros, plin de spirit si plin de spirit si foarte inteligent, un britanic tipic, elegant, serios in munca sa, ironic si usor cinic, imbinand cum numai un englez poate, nonconformismul cu respectul pentru valorile familiei si vocatia profesionala. Michael Sheen reuseste sa surprinda in interpretarea sa toate aceste trasaturi, intr-un rol de exceptie, fara indoiala cea mai reusita prestatie din cariera actorului galez. Alaturi de el, Colm Meaney (Don Reavie), Timothy Spall (Peter Taylor) sau Stephen Graham (Billy Bremner) contribuie la succesul unei pelicule care se anunta ca favorita la titlul de ce mai buna productie britanica a anului 2009.
Pe langa rolul de exceptie al lui Michael Sheen, cel de-al doilea atuu al filmului este veridicitate atmosferei de fotbal de anii 60 excelent reprodusa de Tom Hooper, incepand cu prestatia actorilor din rolurile secundare si a figurantilor, pana la imaginile filmate in jurul si in interiorul fostei arene a lui Derby, Baseball Ground.
Nu in ultimul rand, as evoca mesajul ironic la adresa fotbalului modern pe care il transmite pelicula, alipind imaginii gloriei sportive jucatori netransformati in roboti, care isi beau cafeaua fumand o tigara in vestiar, inainte de meci, platiti cu „astronomica” suma de 300 de lire pe saptamana, sau antrenori care mananca „fish and chips” cu familia si considera un eveniment foarte „fancy” iesitul la restaurant, pe cheltuiala patronului echipei. Urmarind „The Damned United” ai, ca microbist, vorba lui Milica Cioran, un acut sentiment al descompunerii, o nostalgie melancolica despre cat de frumos era fotbalul odata…