vineri, 22 ianuarie 2010

Awaydays


In ciuda posibilelor opinii a numeroaselor capete patrate, filmul regizorului britanic Pat Holden intitulat „Awaydays” nu este unul despre hooliganism, sau cel putin nu in tema deja consacrata, inceputa cu „The Firm” (1988), cu Gary Oldman, si continuata cu „Football Factory” (2004) si „The Firm” (un remake din anul 2009 al filmului din 1988) ale lui Nick Love. (Dupa cum ati observat nici nu am pomenit „bălăriile” din seria „Hooligans”, inceputa cu foarte subtirelul „Green Street” si continuata cu alte doua porcarioare de la care nu m-am obosit sa le vad nici macar clipurile de promovare pana la capat, intr-atat de „sforaioare” mi s-au parut…)
„Awaydays” nu se poate nici macar alinia manifestelor cinematografice ale „laddism”-ului, precum creatiile lui Guy Ritchie, Nick Love sau, mai putin ce-i drept, ale lui Shane Meadows, toate concepute sub umbra deja legendarului „Traispotting” al lui Danny Boyle si Irvine Welsh. Este mai mult decat atat… mai mult decat evocarea unor gesturi si atitudini ale unei generatii, mai mult decat transpunerea in cadre a unui melanj de muzica, fotbal, moda si slang de Merseyside, asortate cu scene de violenta menite sa ridice nivelul de adrenalina al spectatorilor. Este un film de arta, in care personajelor le sunt surprinse intregul spectru de trairi si sentimente, temeri impinse pana la angoasa, neimpliniri si neputinte, intr-un veritabil caleidoscop psihanalitic. In spatele acestui spectru difuz, in care totul tinde sa-si piarda din claritate, se pot observa influentele mediului social proletar din Liverpool-ul inceputului anilor 80 si ale culturii urbane post-punk – muzica, droguri, moda, fotbal, sub umbrela modelului cultural propus de miscarea New Romanticism. Bazat pe nuvela omonima a lui Kevin Sampson, scenariul surprinde conflictul dintre doua personaje ale caror atractie este generata de dorinta de a se completa reciproc. Paul Carty (interpretat de Nicky Bell) este un tanar ce poate trece drept un „petty bourgeois”, a carui familie lasase in urma viata cartierelor muncitoresti, pentru ca el si sora sa sa beneficieze de educatie si de o slujba care sa presupuna costumul, cravata si pantofii cu sireturi prinse in sase gauri. Atras de muzica, Carty frecventeaza cluburile in care canta trupe „new/dark wave” si „synthpop”, aculta David Bowie si Joy Division, el insusi fiind absolvent al cursurilor de arta, pe care le abandoneaza insa in favoarea muncii la birou si a salariului stabil, singurele in masura de a-i asigura bunastrea calduta a statutului sau social. Elvis (Liam Boyle) este insa o victima a mediului si originii sale sociale, un tanar care are aspiratii dar care nu se poate debarasa de originea sa muncitoreasca, reusind insa tocmai prin aspectul sau romantic de „prol” sa-l „cucereasca” pe Carty. Elvis este inteligent, cinic si melancolic deopotriva, mulandu-se perfect pe modelul cultural al generatiei sale, nemultumita dar si plictisita de existenta cotidiana. Muzica si drogurile functioneaza precum morfina pentru suflet si trup, in vreme ce firma de hoolies (The Pack) cu care merge la meciuri ii sustine nevoia de comunicare sociala, chial daca nefirescul maladiv al acestei situatii il obsedeaza pana intr-acolo incat ii spulbera echilibrul si asa precar el vietii sale. Cu toate acestea, pentru tanarul Carty, obsedat de ideea unei existente irosite in banal, Elvis este un model, in ciuda laturii sale tenebroasa, cea care, de altfel il si va duce la autodistrugere, ca punct final tuturor cautarilor sale. Conflictul dintre aceste doua personaje atat de diferite si totusi atat de asemanatoare, ca doua jumatati de culori diferite ale aceluiasi cerc, fac din „Awaydays” un film frumos, misterios si fascinant, chiar daca „intunecat”, ca o melodie de dragoste compusa de Ian Curtis. Si pentru ca tot veni vorba de muzica, pe coloana sonora se pot gasi nume interesante ca The Cure, Echo & The Bunnymen, David Bowie, Ultravox si, of course, Joy Division.
Un film in care ne putem regasi multi dintre noi…

2 comentarii:

demodaveche spunea...

Trimite-mi-l si mie, nu fii bulangiu, pe transfer.ro

greenfield spunea...

Harasho bratok!