Cred in ideea de natiune, desi sunt un socialist. Nu un national-socialist, hehehe... dar nici unul care considera depasit discursul despre natiune si nationalism. Poate din acest motiv nu am simpatizat niciodata cu capetele patrate ale ideologiei liberale, multiculturalisti si poate prea „sfiosi” in a-si afirma identitatea nationala si in nici un caz cu extremistii anarhisti si antifa, la fel de „ingamaditi” pe sub caciuli ca nazi-skinheads cu care isi poarta disputele ideologice, de cele mai multe ori prin argumentul pumnului pentru ca, de ce nu, mintea omului se mai poate deschide si cu toporul. Desi eu insumi sunt un anarhist, poate voi povesti altadata care sunt nuantele ideologice ale convingerilor mele socio-politice... Anarhismul meu este unul mai uman, inspirat mai degraba de Gandhi si Hristos, si mai putin de Bakunin si Johnny Rotten, desi acesta din urma chiar imi este simpatic... sau, oricum, mai simpatic decat imi este Bakunin... In acelasi timp imi sunt profund antipatici toate acele personaje eminamente inculte, care isi cauta repere si identitati fortate in ideea de natiune, abordand insa argumente sentimentale si, de cele mai multe ori false. Este cazul Noii Drepte si al Noilor Golani, baieti simpatici... dar cam atat, din pacate mai mult trecuti pe la stadion decat pe la biblioteci.
Termenul de natiune este unul care nu inseamna nimic atunci cand se rezuma doar la limba, trecut istoric si religie. De aceea nu trebuie sa confundam poporul cu natiunea. Natiunea presupune un anumit nivel de coagulare sociala si constientizarea principiilor care alcatuiesc edificiul drepturilor si libertatilor cetatenesti, precum si a modului just in care acestea se regasesc transpuse in legile care stau la baza bunei functionari a societatii. Cu alte guvinte, nu orice forma de organizare sociala a unor oameni vorbitori ai aceleiasi limbi si cu obiceiuri similare se pot considera natiune, atata timp cat suporta opresiunea altora, straini sau de-ai lor, nu au legi care sa consfinteasca masura libertatii lor, nu au aspiratii si vise pe care sa le proiecteze sub forma unui destin pentru generatile viitoare si mai ales nu se considera ca fiind singurii in masura sa-si stabileasca, prin libera vointa, prioritatile prezente si viitoare. Nu intamplator natiunile s-au nascut in focul luptelor revolutionare ale secolului XIX. Nimeni, pana la Revolutia Franceza, nu folosise acest termen, in contextul sistemelor politice caracterizate prin absolutism monarhic sau in contextul stapanirilor straine de tot felul.
Recunosc acum ca am fost lipsit de tact si eleganta cand, in articolele precedente, am redus poporul romana la nivelul unei gloate tampite si desculte, traind intr-un iobagism perpetuu. Chiar daca prezentul confirma intocmai aceasta caracterizare, trebuie admis faptul ca responsabil de toata aceasta stare de lucruri nu este numai poporul, despre care deja am stabilit ca este... lipsit de capacitatea de a lua cele mai bune decizii privitoare la propria soarta. Comparand situatia intalnita in Romania cu cea din alte parti, nu putem sa nu remarcam lipsa totala a interesului pentru pentru chestiunile de natura civica al poporului roman, uneori prea lenes si delasator pentru a se preocupa de toate acele lucruri. In vreme ce altii cautau sa stabileasca prin dialog social un regim politic care sa implineasca nevoia de drepturi si libertati ale oamenilor, considerand aceasta indeletnicire o datorie civica, romanii au considerat mai oportun sa lase aceasta grija in seama „tatucilor” poporului, preferand sa se ocupe de chestiuni mai perene, cum ar fi alcoolismul, mitocania si plansul de mila, atunci cand cutitul chiar ajungea la os. Si nu-i de mirare ca aceste momente erau destul de numeroase, dovada stand doinele, cantecele de bocet si de jale, hauielile si manelele pe care romanii le-au lasat atat de generosi patrimoniului cultural al umanitatii.
De cele mai multe ori, personajele providentiale se dovedesc fie niste impostori, fie niste canalii. Si cum, in nevinovatia lui, poporul roman a vazut in orice haimana buna de gura cate un astfel de personaj, este lesne de inteles de ce istoria acestui neam abunda de asemenea ipochime si muhaiele. Comunismul romanesc nu a facut decat sa continue aceasta traditie, consfintita de lipsa de nevoi democratice ale unui popor in continuare indragostit pana peste urechi de personaje ca Vlad Tepes sau Ion Voda cel Cumplit. Intuind masochismul nativ al romanilor, comunistii nu s-au dat in laturi de a se folosi de violenta ca mijloc de disciplinare, umpland puscariile politice chiar si cu uni care, saracii, n-aveau nici o treaba cu politica. Chiar si asa, Romania comunista, securisto-militieneasca, nu era diferita prea mult de Romania primelor patru decenii si jumatate ale secolului XX, martora intr-un timp istoric relativ scurt a unei rascoale taranesti reprimata cu brutalitate, a unui regim de autoritate monarhica aparut pe fondul recrudescentei fenomenului extremismului nationalist de tip legionar si a unei dictaturi militare. Pielea tabacita a calului de bataie putea sa mai suporte inca patru decenii de samavolnicii. Lucru care s-a si intamplat. In afara de rezistenta grupurilor armate din munti, care s-au opus trupelor armatei si ale securitatii, continuand sa lupte pana la anihilare aproape doua decenii de la instalarea regimului comunist, restul populatiei a reactionat slab sau deloc la presiunea noilui regim. Daca partizanii din munti erau fie fosti ofiteri ai armatei, fie intelectuali, in orice caz indivizi educati si cu o anumita pregatire ideologica, cei care au ales supunerea erau reprezentantii taranimi sarace sau locuitorii mahalalelor, care formau, de altfel, 99% din populatia tarii. Acestia vor fi stramutati pe sacara larga si transformati in proletariatul oraselor devenite centre industriale. Pentru ei comunismul nu era un lucru malign, intrucat viata lor nu era nici indestulata si nici idilica, asa cum multi dintre noi suntem tentati sa romantam viata la tara... Si atunci, ca si azi, viata la tara inseamna mocirla, saracie lucie si lipsa educatiei de orice fel. Celor care traiau intr-un asemenea mediu social, comunismul nu le putea lua decat cel mult boii de la bicicleta...
Dar nu gloata celor care au schimbat opinca cu basca proletara erau problema, ci aceia care, de la statutul unei educatii superioare au ales fie sa se culce pe o ureche, fie sa colaboreze cu regimul comunist. Cel mai ilustru caz, Mihail Sadoveanu, dedicat trup si suflet distrugerii legice a taranimii posesoare de pamant, in calitate de ideolog principal al colectivizarii. In lipsa unor intelectuali care sa se constituie intr-o miscare de rezistenta civica autentica, capabila sa modifice perceptia maselor largi asupra legitimitatii regimului politic si care sa constituie, prin exemplul lor, un factor de emancipare al acestora si de democratizare a societatii, incercarea comunismului de a uniformiza constiintele si de a elimina orice focar de dizidenta a fost una foarte usoara. Catre jumatatea anilor 80 Romania devenise un monolit social, o tara in care statul planifica pana in cele mai mici amanunte viata locuitorilor ei. Educatia subordonata propagandei, planificarea familiala ca politica de stat, suprimarea culturii autentice si politica economica a pauperitatii au consfintit amprenta uniformizarii pusa asupra societatii.
De aceea este greu de crezut teoria conform careia Revolutia Romana ar fi fost o miscare spontana, o revolta populara rezultata din dorinta poporului de a-si recastiga libertatea. Niciodata poporul roman nu a fost liber si niciodata nu a considerat libertatea o valoare autentica. Multimile pot fi manipulate, pot fi intaratate si pornite pe scandal. Dar cand vine momentul luarii unor decizii privind viitorul lor, de cele mai multe ori acestea aleg linistea de sub biciul tiranului. Iar poporul roman a ales aceasta liniste, numita fie Ion Iliescu, fie Traian Basescu. Poate ca acesta este triumful ironic al democratiei romanesti... aceea ca, de douazeci de ani, romanii isi pot alege „tatucii”, cu aceeasi lipsa de inspiratie si inteligenta care caracterizeaza intreaga istorie politica a acestui popor. Ca si atunci, putinii intelectuali au continuat „traditia” partizanatului politic, „mancatorii de cacat” ai Partidului denumindu-se acum „intelectualii lu’ Basescu”... Aceasta este, din pacate, imaginea unui popor care nu va putea fi niciodata o natiune...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu