Pare aproape ireal ca au trecut deja 20 de ani de la Revolutia Romana. Nu prea m-am gandit la acest subiect, desi este unul dintre momentele care mi-au marcat copilaria. Aveam doar zece ani, imi amintesc emotia puternica pe care am simtit-o in acele zile, precum si sentimentul ca lumea, asa cum o stiam eu pana atunci, avea sa se schimbe din temelii. Eram un copil naiv, cum de altfel am ramas si astazi, doar ca acum am 1.80 si 90 de kile. Lucrurile, asa cum viitorul avea sa-mi demonstreze, nu se schimbasera prea mult. De fapt, nu se schimbasera deloc. Pentru cei carora le place vorba lunga, Revolutia Romana a marcat sfarsitul comunismului in Romania si deschiderea drumului catre capitalismul luminos. Personajele odioase care se aflau in fruntea tarii erau inlaturate, in locul lor venind campionii democratiei si ai libertatilor cetatenesti. Asemenea celorlalte tari estice, Romanica incepea sa se dea de-a dura pe derdelusul noilor vremuri…
Pentru a urmari mai bine diferenta dintre „atunci” si „acum” vom purcede la o analiza comparata a acelor elemente pe care le consideram esentiale pentru realizarea unei imagini cat mai apropiate de starea de fapt a societatii romanesti. Vom incepe, evident, cu politicul. Politica este una dintre partile ce alcatuiesc, alaturi de tradarea de tot felul si cultivarea prostului gust si a mitocaniei, triada celor mai importante hobby-uri ale poporului nostru. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem, dupa un exercitiu de exaltare in fata raului altuia, doua-trei manele, o punga de seminte si doua flegme proiectate pe caldaram, cea mai mare placere a romanilor este politica. Nu ca s-ar pricepe la aceasta indeletnicire civica – dovada si „inspiratia” aratata la testele electorale din ultimii douazeci de ani, dar nu despre asta e vorba… Asadar, primul lucru pe care l-au constatat observatorii de tot felul a fost schimbarea regimului politic. Adica, Ceausescu si cu clica lui au disparut, de unde si zicala foarte la moda in acele zile „Fratilor, am invins! Dictatorul a fugit!” Nimic parea sa mai statea in calea democratiei si a triumfului poporului. Asta pana a aparut Ion Iliescu, care ne-a adus pe toti cu picioarele pe pamant si ne-a transmis, prin comportamentul sau politic din urmatorii zece ani ca o tara de rashpincari rupti in coate si murdari de tarana in frunte de la atatea temenele nu se poate descurca multa vreme cu mersul biped si ca, in nici un caz, nu-i elegant sa se poarte in public fara lesa. La doar cateva luni de la euforia din decembrie, oamenii in a caror tara sunt fericit sa locuiesc aveau sa-si dea seama ca suturile in cur primite de la „tatucul” natiunii erau singurele in masura sa le aduca progresul mult visat, precum si faptul ca minerii nu sunt doar una dintre fortele capabile sa elimine clivajele sociale, ci si niste spirite aplecate spre visare si horticultura.
Putini si-au dat seama, in valtoarea acelor vremuri ca in Romania, de fapt, comunismul nu disparuse, ci doar se reformase. Pana la momentul razmeritei, Romania fusese guvernata de un nucleu neo-stalinist, care, incepand cu ultimii doi ani de „domnie” ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej promovasera o politica de distantare de Moscova, afirmandu-si propria identitate ideologica, caracterizata printr-un comunism de dreapta, cu valente ultra-nationaliste. Momentul decisiv al acestei independente fata de sovietici, singulara in cadrul Pactului de la Varsovia, l-a constituit refuzul lui Ceausescu de a participa la reprimarea Primaverii de la Praga si deschiderea Romaniei catre dialog politic cu Occidentul. Romania parea gata sa devina o a doua Iugoslavie, dispusa compromisului democratic: ultimii detinuti politici au fost eliberati, modalitatea de acordare a vizelor, inclusiv a celor pentru Occident, a devenit mai laxa, presiunea statului asupra elementelor dizidente s-a diminuat. Economic, balanta comerciala s-a ameliorat, efectul fiind aparitia pe piata romaneasca a marfurilor din vest, considerate de lux, fie ca a fost vorba despre Pepsi-Cola, fie despre blugii Wranglers, fie despre cafeaua solubila. Sfarsitul anilor 60 si prima jumatate a anilor 70, asa cum si-i aduc aminte parintii nostri, au fost „anii de aur” ai comunismului. Dar cum aruncatul mamaligii in gard este sportul la care locuitorii acestei tari sunt campioni mondiali, era evident ca aceasta „dolce far niente” nu avea cum sa dureze. Plictisit de plimbarile cu sareta reginei Angliei si de batutul de „cuba” cu Jimmy Carter, lui Ceausescu ii vine ideea in 1971 de a face o vizita in Coreea de Nord, unde il intalneste pe liderul comunist Kim Ir-sen, cel care ii va arata cum poti conduce un popor de ciuperci, crescut in intuneric si hranit cu rahat, dupa cum bine se exprima Mel Gibson in „Air America”. Iar Ceausescu, minte firava de baiat de la Scornicesti, a luat de-a bune idioteniile unuia care a spalat creierele nord-coreenilor, in cadrul unui experiment social la fel de grotesc ca cel initiat de khmerii rosii in Cambodgia. Rezultatul? In mai putin de un deceniu, Romania a ajuns o adevarata Coree de Nord a Europei, saraca, prost hranita sau chiar deloc, in care nimic nu mai conta decat vointa conducatorului suprem. Crevetele coreean cucerise Romania. Pepsi si Ness erau istorie…
Revolutia a gasit Romania pe trepta cea mai de jos a evolutiei sociale, intr-un soi de feudalism in care „regele soare”, inconjurat de o clica de ligai profesionisti si lipsiti de scrupule, domnea asupra asupra unei mase sociale lipsite de cel mai elementar exercitiu democratic. Era evident ca o eventuala schimbare nu avea cum sa vina de jos in sus, elitele dizidente neputand in nici un caz sa mizeze pe o larga sustinere sociala, asa cum se intampla in Cehoslavacia sau in Polonia. Termeni precum „societate civila” erau atunci, ca si acum, total necunoscuti romanilor. In plus, forta „coercitiva” a organelor represiune a statului era atat de mare, incat era imposibil ca vocea dizidentilor romani sa se auda cu aceeasi putere ca vocea lui Vaclav Havel sau Lech Walesa. Astfel incat schimbarea nu putea veni decat de la aceia obisnuiti cu mecanismele puterii, respectiv fruntasii de diferite grade ai partidului comunist. Daca nu aveam un Havel, puteam avea un Alexander Dubcek, un comunist reformat dispus sa slabeasca chingile opresiunii. In aceste conditii au aparut Ion Iliescu si tovaraseii sai de drum, elemente comunisto-securiste mai mult sau mai putin reformate, arivisti si aventurieri tinuti in spate de catre Ceausescu si oamenii sai din prima linie a conducerii de partid si de stat. Pentru acesti „revolutionari” macelul mai mult sau mai putin regizat din orasele Romaniei, mortii din randurile celor care credeau in acele zile in lupta lor pentru libertate, chiar daca nu aveau nici cea mai mica idee despre ce inseamna acest lucru, pentru Ion Iliescu si ai sai se juca cea mai importanta carte a vietii lor: aceea de a deveni noii „tatuci” ai boborului. Si au devenit, cu pretul sangelui a celor aproape 5000 de oameni ucisi sau raniti in acele zile.
Diferenta dintre Romania si celelate state in care s-a facut tranzitia de la un regim comunist la unul denumit general „democratic” a fost facuta de o etapa pe care istoricii acelei perioade o sesizeaza foarte greu sau deloc – si anume etapa post-reformista a comunismului. In cazul Romaniei, ea a lipsit cu desavirsire. La momentul 1989, in majoritatea tarilor lagarului comunist, se produsese deja reformarea de facto si de jure a regimului comunist, in special prin decizia autoritatilor de a organiza alegeri libere, cu participarea si a altor grupuri si personalitati politice in afara celor comuniste. Cehii, slovacii, ungurii si polonezii nu s-au lasat inselati de lupii imbracati in piei de oaie ai comunismului reformat si au ales o noua putere, a celor care suferisera din cauza opozitiei fata de regimurile anti-democratice. In Romania, la cateva luni de la macelul din decembrie si dupa o prima „excursie” a minerilor la Bucuresti (in ianuarie 1990, la chemarea „tatucului” care se temea ca nu cumva fortele „reactionare” taranisto-liberale sa zadarnicasca visul de putere al acelora care ani de zile rosesera doar oasele de la masa lui Ceausescu si a nomenclaturistilor de prim rang), pe 20 mai poporul roman isi alegea un nou stapan – pe Ion Iliescu. Era evident ca pragmatismul politic al romanilor insemna a schimba pe mere ce-a luat pe pere. Reforma comunismului invinsese. Unde erau dizidentii?... Pai, unde sa fie…? Erau fugariti de mineri si neo-securisti prin Piata Universitatii si imprejurimi, cu spinarile si fetele tumefiate de la bataia primita…
Unde suntem acum? Pai… cam tot pe-acolo. Atata doar ca in locul lui Iliescu este Basescu… tot un fel de Iliescu, dar cu mai putin par, mai betiv si mai lipsit de maniere si sasiu. In rest, aceleasi foste si actuale elemente securiste coordonand parghiile economice si politice ale tarii, aceeasi liniste de mormant asupra dosarelor revolutiei, aceeasi lipsa de interes fata de propunerea de lege a lustratiei, conform careia turnatorii, fostii membrii ai Securitatii, precum si orice alti indivizi apropiati prea mult si prea dubios de „vechiul regim” ar avea oprit prin lege accesul la functiile publice - chiar daca presedintele Basescu si-a facut un titlu de glorie din a afirma peste tot pe unde apuca cum a condamnat el, intr-o declaratie publica, comunismul… Doar nu-l durea gura! Ar fi fost totusi bine ca aceasta „gargara” prin care a reusit sa-i prosteasca pe toti pacalicii deveniti „intelectualii lu’ Basescu” sa fie sustinuta si de o actiune legala concreta, respectiv promovarea sus-pomenitei legi. Dar care este valoarea bunei-credinte unui lup imbracat in piele de oaie…?
Dupa 20 de ani de „libertate”, Romania traieste in apogeul reformelor de tot felul… Singura reforma cu adevarat reusita a fost insa aceea a partidului comunist, cel care, cu noul sau chip, se afla inca la putere…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu