Romania a fost dintotdeauna o tara saraca. Rarele pulse de dezvoltare nu au facut-o niciodata mai bogata ci, in cel mai fericit caz, mai mult sau mai putin saraca. Din cele mai vechi timpuri, romanii au fost prost hraniti, prost imbracati si nefericiti, intr-un cuvant saraci lipiti pamantului si, in consecinta, tratati ca atare, adica cu dispret si lipsa de consideratie si in foarte putine cazuri, cu mila. Patrioti pana in maduva oaselor si statornici pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, dovada si cuvintele „barza”, „brazda”, viezure”, „manz”, romanilor le-a placut insa sa creada ca tara lor este cea mai bogata si ravnita de strainii cei hulpavi, chiar daca ciorapii, lenjeria de corp si camasile cu nasturi au patruns tarziu in garderoba nationala, aproape de jumatatea secolului XX, perioada in care acestea deja devenisera la alte popoare mai cu simt estetic accesorii erotice, rolul lor practic-vestimentar incepand sa capete noi valente artistice odata cu dezvoltarea pornografiei. Chiar si cu budigaii rupti in cur si cu matele ghiorlaind de foame, pentru romani nimic nu era mai presus de mandria ca locuiesc intr-o tara in care nu se vedea calul cu calaret din lanul de grane, iar bobul crestea cat vrabia. Rascoala taraneasca de la 1907, unica in Europa secolului XX – lucru de la sine inteles daca ne gandim la faptul ca, in Anglia, de exemplu, ultima rascoala taraneasca, cea condusa de Wat Tyler, avea loc in 1381, nu a venit decat ca o confirmare a starii de bine pe care poporul roman, rural prin excelenta, o traia de secole.
Comunismul a parut, intr-o prima faza, capabil sa schimbe aceasta stare de lucruri. Mecanizarea pe scara larga a agriculturii, industrializarea, investitiile facute in sectorul energetic, chiar si planificarea si realizarea unor obiective economice in cadrul planurilor cincinale s-au dovedit solutii menite sa aduca o imbunatatire a nivelului de trai al majoritatii populatiei. Si nici nu era greu acest lucru, daca tinem cont de faptul ca la sfarsitul primului razboi mondial 70% dintre locuitorii Romaniei traiau in bordeie si mai putin de 10% detineau pamant. Pana la inceputul anilor 50, toate reformele agrare esuasera, iar dezvoltarea industriala era ca si inexistenta. Spre exemplificare, Partidul Comunist Roman a avut o slaba sustinere in perioada interbelica nu atat datorita represiunii la care a fost supusa de organele Politiei si ale Sigurantei Statului, cat mai ales datorita lipsei unui public tinta, aderent la ideologia socialista, adica lipsei aproape cu desavarsire a proletariatului industrial. Ori, este de la sine inteles faptul ca nu poti avea o industrie fara un proetariat industrial. Pentru taranii lipsiti de pamant si pentru saracimea oraselor, paturi majoritare in campul social, masurile economice luate ce catre partidul comunist au avut ca efect imediat cresterea nivelului de trai, schimbarea in bine a statutului social si economic. Majoritatea oraselor au devenit centre industriale, incepand cu anii 60 observandu-se migratia masiva a populatiei rurale catre urban, pe fondul unei cereri tot mai mari de forta de munca. Pana spre jumatatea anilor 70, Romania a realizat, cu sacrificii imense, o serie de obiective care i-au consfintit o crestere economica deloc de neglijat. Mecanizarea, cercetarea stiintifica si introducerea irigatiilor au facut din agricultura romaneasca una dintre cele mai puternice din blocul estic. Constructia termocentralelor si a hidrocentralelor, si mai ales a ansamblului energetic de la Portile de Fier au dat imboldul dezvoltarii industriei usoare si grele, energia electrica devenind un produs ieftin si eficient. La nivelul infrastructurii, pe langa reteaua de drumuri si cai ferate, se remarca trei realizari: constructia canalului Dunare-Marea Neagra (de fapt, terminarea lui), constuructia Transfagarasanului si constructia metroului bucurestean.
Insa, ca orice lucru care incepe bine si se termina prost, sau chiar foarte prost, nici epopeea economica a comunismului romanesc nu avea cum sa aiba un happy-end. Din pacate pentru multi visatori, printre care si comunistii, economia este o stiinta exacta care nu permite prea multe variatiuni pe aceeasi gama. Nu toate investitiile facute s-au dovedit si profitabile, de cele mai multe ori produsele romanesti nereusind sa se impuna pe pietele internationale, nici chiar pe piata statelor din CAER. Curand, liderii comunisti aveau sa-si dea seama ca intreaga ordine economica socialista avea sa se confrunte cu un faliment rasunator. Se ajunsese la fundul sacului. Nici chiar cifrele masluite ale statisticilor oficiale care semnalau cresteri in industrie si agricultura nu aveau cum sa contracareze impresia de paupertate lasta de rafturile goale ale alimentarelor. Catre inceputul anilor 80 se prefigura dezastrul economic. Nici chiar „combinatiile” lui Ceausescu si ale „securimii” cu tarile din lumea a III-a, surori intr-ale socialismului comunist, schimburile ilegale realizate inclusiv cu state supuse embargoului international, traficul de arme, petrol si materii prime, toate nu reuseau sa redreseze declinul real al unui sistem care aluneca spre colaps. In plan intern, rationalizarea alimentelor, a energiei electrice si termice si penuria de carburanti din benzinarii reliefau cum nu se poate mai expresiv acest lucru.
Daca pentru restul poporului acutizarea acestei saracii nu era decat o reintoarcere la normalitatea feudala a tarii, existau si „tovarasei” care nu simteau toate aceste privatiuni de natura economica. Nu vorbim aici despre marii „tovarasi”, membrii consiliilor de ministri sau membri in consiliul Marii Adunari Nationale, intimi ai familiei Ceausescu sau ofiteri de rang inalt din Militie, Armata sau Securitate. Vorbim despre „cacaciosi”, cum ii numea plin de inspiratie Tudor Postelnicu, personajele marunte, angajate in special in aparatul Securitatii, devenita in ultimul deceniu cea mai puternica institutie a statului, oportunisti lipsiti de onoare si loialitate, dispusi insa compromisurilor de tot felul pentru atingerea propriilor interese, oameni dispusi sa spioneze, sa toarne, sa tortureze, chiar sa ucida. Aceiasi indivizi ajunsesera, in ultima decada, sa obtina inclusiv controlul asupra rezervelor financiare ale statului (cunoscute popular sub denumirea de „conturile lu’ Ceausescu”) provenite din schimburile economice de tot felul, ilicite sau nu, pe care Romania le avea cu partenerii externi. Aceste tranzactii efectuate sub acoperirea statului, prin diferite trusturi nationale sau a camerelor de comert, nu declarau sumele provenite din tranzactii pentru calculul real al balantei economice, ci le depozitau in conturi private. Si cum majoritatea tranzactiilor din ultimii ani de comunism se efectuau in acest mod ilicit, este lesne de inteles cum avutia nationala era transformata in profit privat. Capitalismul romanesc incepuse sa germineze sub zapada topinda a economiei socialiste. Primavara revolutionara avea sa scoata la iveala crengutele unei noi oranduiri.
Revolutia romana avea sa-i prinda pe toti „tovaraseii” in fata unei oportunitati intalnita, in statisticile economiei, cam o data la o mie de ani. Stapanul murise, iar banii jefuiti vreme de zece ani de pe urma infometarii si lipsirii poporului de cea mai elementara demnitate materiala asteptau sa puna umarul la ridicarea capitalismului romanesc. Mai mult decat atat, imensele cantitati de fier vechi ale industriei energofage, resursele subsolului si capitalul uman ieftin si deja „calit” de privatiunile de tot felul ofereau posibilitati nelimitate acelora care, reci si cinici, isi cunosteau interesul. Urmarile asupra dezvoltarii Romaniei post-decembriste in contextul unei asemenea atitudini antreprenoriale sunt mai mult decat cunoscute.
La nivelul lucrurilor marunte, diferentele sunt mai mult decat uriase. Daca inainte de revolutie, cascavalul se mai gasea doar in rafturile gospodariilor de partid, magazine alimentare exclusiviste la care aveau acces doar membrii de seama ai partidului, ofiteri de securitate si de militie, acum cascavalul se poate gasi la toate supermarketurile, alimentarele, magazinele si magazinasele tarii. Atata doar ca procentul de lapte din acea bucata este egal poate cu nici a zecea parte din cantitatea normala necesara unui produs, cat de cat, de calitate. Fara a mai preciza faptul ca nici macar nu vorbim despre un produs autohton, ci unul realizat, in cel mai fericit caz, in regim de franchiza de catre o firma straina.
Colapsul dirijismului economic si a filosofiei nationalizarii a impus privatizarea „sectoarelor neprofitabile”, adevarate „pietre de moara” atarnate de gatul statului, cum spunea Nicolae Vacaroiu. De exempu… privatizarea combinatului Petromidia! Dator la buget cu peste 700 de milioane de dolari, statul se hotaraste sa-l vanda pe doi lei jumate aceluia care ii preia datoriile, chiar daca valoarea estimata a acestui morman de „moloz si fier vechi” sarea binisor de 2,5 miliarde de dolari. Spre marea fericire a economiei romanesti, cand totul parea fara scapare, apare unul dintre personajele reprezentative pentru calitatea morala a capitalismului romanesc, Dinu Patriciu, care ofera 50 de milioane de dolari pentru acea „piatra de moara”, angajandu-se sa mai investeasca in dezvoltare alte 15 milioane. Daca a investit sau nu, asta nu mai stim. Ceea ce stim insa este faptul ca Rompetrol, grupul lui Particiu, la scurt timp dupa aceasta tranzactie, si-a vandut activele unui grup petrolier din Kazahstan, pentru aproape 2 miliarde de dolari. Cu cat s-a pacalit statul cred ca tine de o operatie de aritmetica elementara, facila si pentru un tanc de clasa a doua…
Si acest caz nu este unul singular… Falimentele rasunatoare ale primelor banci romanesti, privatizarile dubioase efectuate in folosul unor personaje la fel de dubioase, aflate sub protectia autoritatilor, sau pur si simplu jefuirea inocentilor, cu acceptul si sub „garantia” C.E.C.-ului si a Bancii Nationale, de catre cei care au orchestrat functionarea F.N.I. reprezinta, pana la urma, cele mai bune exemple ale consideratiei si protectiei pe care statul, prin intermediul celor care se afla la conducerea lui, se simte dator sa o arate cetatenilor sai. Ori din acest punct de vedere, diferenta dintre „atunci” si „acum” chiar nu exista. La fel ca si „tatucii” comunismului, si „tatucii” capitalismului considera aceasta tara si pe oamenii ei niste vite bune de muncit, muls si taiat fara nici un fel de scrupul…
Evident, nu pot fi de acord cu aceia care considera ca „astia de acum” au adus la sapa de lemn o tara „ca o floare”. Dupa cum spuneam si la inceput, poporul roman a fost dintotdeauna de la sarac, la foarte sarac, chiar si atunci cand bogatiile tarii le faceau „vino’ncoa” ochilor hulpavi ai strainilor. Tributara culturii de tip „bananier”, economia nationala nu a fost niciodata capabila sa creeze o strategie care sa o transforme dintr-un exportator de materii prime, intr-un producator de calitate, capabil reuseasca pe piata libera. In consecinta, si bunastarea economica a societatii a fost si este similara aceleia a unei „democratii” africane. Exceptand poleiala din marile orase, care isi ascund sub panouri pubicitare tristetea cladirilor inestetice, precum si putregaiul moral si material al focarelor de mitocanie, restul tarii zace ingropata in noroiae, saracie lucie si resemnare. La fel ca in urma cu 20 de ani…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu