Am vazut si eu, ca tot omul, ultima gaselnita a fortelor reactionare de peste ocean, refractare la politicile de deschidere si consens inter-confesional si inter-rasial, precum si la cea de intr-ajutorare tovaraseasca intre diferitele clase care alcatuiesc societatea americana, promovate de presedintele Barack Obama – caricaturizarea imaginii sale pana la asemanarea cu personajul Joker din „The Dark Knight” (vezi foto). Asta pentru ca, sustin fortele reactionare, presedintelui ii place sa „o arda” cu fratii lui africanii, are „neobrazarea” sa sustina ca islamul nu promoveaza violenta si terorismul si, mai ales, are tendinta de a fi risipitor si de a arunca banii castigati din greu, cu sudoarea milioanelor de chinezi, pakistanezi, indieni si bangladeshi angajati cu contracte de colaborare de catre companiile multinationale cu sediile pe Wall Street, pe programe de protectie si investitii sociale, riscand sa transforme America, Doamne fereste!, intr-o Suedie sau Finlanda… Asa ca, au stat dansii si s-au gandit cum sa-i spuna prezidentului… I-ar fi spus „nigger”, asa cum probabil il numesc in discutiile particulare, dar si-au dat seama ca o societate atat de sensibila la chestiunile legate de corectitudinea politica, ca societatea americana, nu ar inghiti usor asemenea vorbe grele. Asa ca i-au spus „socialist”, care in limbajul democratiei de pe-acolo s-ar traduce intr-un soi de „ma-ta-i curva!”.
Niciodata n-am inteles de ce americanii fac atatia clabuci la bot cand vine vorba de socialism. Pana la urma, ce-i asa de rau in socialism si cei asa de bine in capitalism, de au ajuns toti prostii sa se inchine la el mai mult decat la icoane? Eu sunt socialist si mereu am recunoscut acest lucru. Socialismul mi se pare mult mai uman si cu efecte mai benefice ca liant social decat capitalismul. Acesta din urma propune egoismul si dorinta de inavutire prin orice mijloace ca reteta a implinirii absolute, prezinta lumea ca pe un spatiu al concurentei acerbe, dupa tiparul „dog eat dog”, promoveaza consumerismul si corporatismul si substituie libertatile politice calculelor de natura economica. Alaturarea falsa a liberalismului politic principiilor liberalismului economic este doar o minciuna a dreptei, o ideologie la fel de falsa precum cea in care comunismul de dreapta foloseste in discursul sau termenul de „democratie”. Liberalismul politic acopera, in spatiul doctrinar contemporan, o buna parte a principiilor social-democrate (sau socialiste, daca vreti!), din acest motiv, americanii si britanicii considerand liberalismul mai degraba un curent de stanga. Din punct de vedere economic, liberalismul este insa un lup in piele de oaie, folosindu-se de democratie pentru maximizarea profitului economic. Acest lucru nu ar fi o problema, pentru ca, pana la urma, toti ne dorim sa traim in societati prospere, daca nu s-ar promova individualismul la rang de ideologie. Astfel incat, capitalistii liberali doresc progresul economic pe calea individualismului, fara sa se gandeasca la faptul ca, in final, pestele cel mai mare ii va inghiti pe cei mai mici, triumfand, in cele din urma, conceptia despre „drept si libertate” a celui mai puternic. Acest lucru poate fi vazut in corporatismul modern, forma de organizare economica si sociala care prefigureaza sfarsitul capitalismului, in cadrul careia, respectandu-se principiul „concurentei pe o piata libera”, companiile cele mai mari le inghit pe cele mai mici. In final rezulta structuri de tip monolit, in care accesul produselor pe piata, reglementarea nivelurilor de pret si aria de optiuni ale consumatorilor vor fi stabilite strict de corporatia care domina piata. Nu se poate spune, asadar, ca drumul spre iad nu este pavat cu bune intentii! De asemenea, de la acest punct, nu vad cum „democratia” si „libertatea” nu sunt ninic mai mult decat simple vorbe in vant, folosite, eventual, doar ca sloganuri pentru mobilizare electorala, asta atata timp cat se vor mai considera necesare alegerile libere si nu se va considera mai degraba oportuna luarea deciziilor politice in cadrul consiliului de administratie al Companiei.
Desi pare orwellian, un astfel de scenariu este in conditiile noii ordini mondiale unul perfect realizabil. Este de notorietate, deja, influenta pe care marile companii americane o au asupra luarii deciziilor politice la nivelul executivului si banuiesc ca nimeni nu mai este atat de natarau incat sa creada ca ultimele conflicte din Irak si Afganistam in care sunt implicate Statele Unite au izbucnit din cauza ca ultra-consevatorii lui George Bush Jr. (un fel de natinalisti, gen Romania Mare, dar cu vederi economice de dreapta) nu mai puteau sa puna noaptea geana pe geana din cauza amenintarilor teroriste venite din partea unor crescatori de capre si nici din cauza grijilor pentru popoarele oropsite sub regimul lui Saddam Hussein ori al talibanilor afgani. Inchisorile CIA, abuzurile armatei americane si ale firmelor de securitate care au concesionat servicii de paza si protectie in zonele de conflict, sutele de „suspecti” incarcerati fara nici un temei legal, in virtutea unor „ordine secrete” sunt doar cateva dintre dovezile acestor griji. Si totul pentru ca masinaria energetica americana, aflata in totalitate sub controlul companiilor private (pentru ca, deh, asa e in capitalism), are nevoie de petrol ieftin, petrol obtinut cu sangele soldatilor americani si al civililor afgani si irakieni.
Faptul ca presedintele Obama a luat hotararea sa limiteze costurile financiare si umane ale acestor razboaie a starnit un val contestator fara precedent, nu din partea americanilor de rand degraba belicosi si dornici sa-si sacrifice vietile pe altarul democratiei, ci din partea opozitiei republicane, inca sub puternica influenta a grupului ultra-conservator. Inchiderea inchisorii de la Guantanamo si anularea unor contracte ale firmelor de securitate care actionau in teatrul de razboi i-au transformat pe presedintele american in dusmanul numarul unu al securitatii nationale. Faptul ca Obama nu mai are nevoie de acest razboi, fara indoiala nu se datoreaza modului sau „hippie” de a gandi si vedea lumea. Poate ca nu mai are nevoie de petrol, care este oricum pe sfarsite, si se gandeste la o reorientare a strategiei energetice americane, cu atat mai mult cu cat colegul sau de partid Al Gore a si fost premiat de Parlamentul Norvegiei cu Premiul Nobel pentru Pace, ca recunoastere a meritelor sale si ale grupului sau de lobby pentru grija sa fata de mediul inconjurator, prin promovarea combustibilior nepoluanti. Chiar si asa insa, ca gest pur umanitar, decizia lui Obama nu poate fi decat una laudabila.
Al doilea motiv pentru care opozitia republicana a luat foc a fost decizia executivului american de a initia o noua abordare in ceea ce priveste sistemul serviciilor sociale, in special cele din sanatate si educatie. Daca problemele educatiei nu au starnit atatea controverse dat fiind faptul ca interesul publicului pentru crearea de fonduri pentru educatia copiilor era scazut si relativ neprofitabil pentru companiile de asigurari, sau, dupa cum s-ar spune in familia Bush „niggers and rednecks don’t need school, anyway… They could join the Army!”, chestiunea asigurarilor de sanatate a fost una care, in ultimii douazeci de ani a tinut capul de afis al discutiilor referitoare la necesitatea redefinirii politicilor sociale. In plina recesiune si in conditiile in care statul american si-a asumat responsabilitatea salvarii companiilor private cu fonduri de la buget, adoptarea unor masuri tip „welfare state” este o chestiune de bun simt, menita sa arate tuturor contribuabililor, nu numai unora dintre ei, ca America inca mai este o democratie solidara. Bun simt care, intre noi fiind vorba, a fost destul de mult ultragiat in momentul in care reprezentantii marilor companii au venit cu avioanele private sa cerseasca la Washington coltucul de paine care le-ar fi ajutat sa treaca peste lunga vara secetoasa. Aceleasi companii, prin vocea purtatorilor de cuvant implantati in partidul republican, il denumesc acum pe Barrack Obama „socialist”, adica in cel mai urat fel in care poate fi denumit un american, spunand ca este inadmisibil ca banii pe care acestea le varsa la bugetul central, prin platirea de taxe si impozite sau prin introducerea in tara a profitului scos de pe urma exploatarii in regim de sclavaj a mainii de lucru din tarile lumii a III-a (ca, deh, asa e daca ne-a placut globalizarea!) sa fie atat de prost administrati si redirectionati catre un lucru atat de ridicol, precum sanatatea publica! Nimeni nu a vorbit insa de risipa atunci cand s-a pus problema suplimentarii cu sume de-a dreptul paranoide a bugetului pentru aparare, lucru insa lesne de inteles in conditiile in care razboiul a devenit calea cea mai la indemana pentru promovarea spiritului antreprenorial american, chiar si in zone in care oamenii locului nu au nevoie de acest lucru… Iar vina este numai a presedintelui american, care in loc sa dea de-a dura cu impertinentii pe scarile Casei Albe si sa le explice, intocmai ca pe limba lor, ca in capitalismul American lucrurile nu stau la fel ca in capitalismul romanesc, in care cifra de afaceri a companiilor private e rotunjita numai de afaceri cu statul, pe bani publici, a acceptat sa negocieze cu acestia infuzii de lichiditati de ordinul miliardelor de dolari, tiparind moneda si riscand un indice inflationist fatal pentru o economie aflata in criza, fie ea si economia americana.
Ce mi s-a parut totusi, interesanta, a fost alegerea personajului in jurul caruia sa se realizeze caricaturizarea meclei prezidentiale – personajul Joker din ultimul Batman. Jokerul lui Chris Nolan nu este acelasi Joker lovit de o ticneala deopotriva malefica si burlesca, precum Jokerul lui Tim Burton. Personajul lui Nolan este mai mefistofelic, sugerandu-i dileme faustiene unui Batman aflat in fata unor alegeri la capatul carora, indiferent de optiune, isi va pierde sufletul… Intocmai dupa cum, conform celor sustinute de dusmanii presedintelui, deciziile Casei Albe, impuse si majoritatii democrate a parlamentului, vor intina spiritul curat, pur si dur al democratiei americane, esuandu-o spre o zona „periculoasa”, vecina cu acele ideologii periculoase promovate de niste trogloditi scandinavi… Noroc insa cu Batman, care probabil va avea si el ceva de spus... un cuvant greu!
Cum ar spune Mark Renton: „Sneaky bastards, don’t you think…?” Capitalisti fara suflet, dar mintosi intr-ale umblatului printre simbolurile artei… Chiar si asa, vorba pastorului din Galileea: „Degeba minte, fara suflet!”
Vom continua spurcarea capitalismului odios si cu alte ocazii…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu