Vicky, Cristina si Barcelona

Intr-o lume a conformismului si a ignorantei, umorul autentic, intelectual si incomod al lui Woody Allen nu poate parea altceva decat o ciudatenie, un lucru de neinteles si prea putin masticabil pentru un public obisnuit cu glumite nesofisticate, de stand-by comedy. Pentru autorul memorabilului „Annie Hall”, esenta umorului nu reprezita doar modalitatea simpla prin care situatiile ridicole si stanjenitoare ale celorlalti ne pot trezi noua amuzametul, cat faptul ca, in cea mai mare parte a cazurilor, ne trezim noi insine fie „patiti”, fie pasibili de a fi „patiti” unor astfel de situatii, aparent banale si perfect mulate pe modul nostru de a gandi si a reactiona in fata fenomenelor existentei. Despre Woody Allen se poate spune ca nu este un comediant, un creator de umor, ci un artist care reuseste sa transpuna perfect, intr-o lupa creata de ironia contradicţiilor fenomenelor umane, moduri de a fi pana la urma accesibile tuturor.
In „Vicky Cristina Barcelona” este vorba despre ceva ce… orice ochi mai atent poate vedea petrecandu-se in, sa spunem, comportamentul turistului „cu staif”, in special a aceluia non-european, adica… american si… cam atat, pentru ca nu cred ca japonezii, chinezii sau coreenii se considera niste „expatriati” pe urmele lui Hemingway… sic!, respectiv fascinatia pentru spiritul boem si decadenta oraselor europene. Previzibil, tot acest entuziasm intelectual esueaza la un moment dat, fie in imbratisarea unui kitsch comod si conform cu pragmatismul rigid al gandirii americane, fie in ridicol, odata cu realizarea unor limite obictive, de natura intelectual-culturala si mentala, limite care il transforma intr-un inadaptat pentru care terminalul de pe aeroportul JFK semnifica poarta scaparii spre normalitate.
In aceasta situatie se gasesc cele doua eroine ale filmului, Vicky si Cristina. Vicky (Rebecca Hall) este modelul clasic de femeie „petit bourgeios” americana, constienta de valorile lumii in care traieste si carora i se conformeaza neconditionat, fara sa le puna vreodata la indoiala caracterul bun si util, sub toate formele sale absolute. Orasul ultraliberal al Barcelonei este doar o bizanterie pe care incearca s-o inteleaga cu decenta si cumpatare, luand lectii de catalana si pozand alaturi de operele Antonio Gaudi sau Jaume Busquet. Reticienta la tot ceea ce poate fi etichetat ca excentric, Vicky se ascunde in spatele statutului sau de femeie logodita, chiar si dupa infidelitatea comisa la adapostul intunericului intr-un parc pustiu din Oviedo, infidelitate pe care o considera doar un „momentary lapse of reason”, chiar si acest lucru neputand fi capabil sa-i demoleze edificiul solid al principiilor sale morale despre dragoste si viata. Edificiu care, evident, se sprijina pe o fundatie de lut, gata sa tremure atat nu din cauza remuscarilor pentru un moment de pasiune consumat intr-o maniera rusinoasa si infidela, cat in fata perspectivei unui viitor comun alaturi de cineva superficial, insensibil si mercantil, capabil doar de discutii despre „minunile tehnicii”, intruchipate de plasme si telefoane mobile.
Pantru Cristina (Scarlett Johansson) lucrurile stau chiar mai tragi-comic. Dupa ce isi rateaza momentul debutului erotic „european” din cauza unei crize de ulcer, se lasa purtata intr-un triunghi amoros care devine cu timpul din ce in ce mai putin… echilateral… Eclipsata atat de Maria Elena (Penelope Cruz), cat si de prietena ei, Vicky, Cristina se vede nevoita sa se intoarca acasa, dupa ce a dat gres atat ca artista, cat si ca iubita.
Dupa un adevarat iures de culoare, parfum de Mediterana, vin, muzica, art nouveau si expresionism, condimentat cu erotism, eroinele noastre ies din scena, eliberate parca de o povara nult prea grea, gata sa se intoarca la un mod de viata caldut, previzibil, scris sub forma unui „daily schedule” in care totul se invarte cu o velocitate constanta, intre serviciu, cina in familie si ratele de la banca.
Woody Allen face din „Vicky Cristina Barcelona” un elogiu adus a tot ce nu este american, a linistii oferite de un trai „iresponsabil” in care valorile pragmatice sunt ignorate, reusind sa iasa, la batranete, de sub mantia devenita cliseu a intelectualului evreu new-yorkez, froidian dar deloc hedonist, aflat intr-o permanenta fuga de el insusi. Este ajutat in tot acest demers artistic si de o echipa de actori preponderent europeni (Javier Bardem, Penelope Cruz si Rebecca Hall), dar si de foarte talentata Scarlett Johansson, devenita una dintre preferatele lui Woody, incepand cu „Match Point” din 2005, aceasta parand a deveni ceea ce a insemnat pentru filmele de ani ‚70 ale genialului regizor, Diane Keaton.
„Vicky Cristina Barcelona” este un film mai complet si mai profund decat il recomanda o banala categorisire spre genul „conedie”, un film viu si colorat ca o pictura de Picasso, plin de sentimente autentice si de invataminte profunde, de care orice american ar trebui sa tina seama atunci cand se hotaraste sa devina un „expatriat”...