Baaria

Este imposibil sa nu-l iubesti pe Giuseppe Tornatore. Filmele sale au ceva ce te fac sa te identifici cu ele, un miez de realitate careia candva, in existenta noastra, i-am fost martori sau participanti. Fie ca este vorba despre copilarie, despre dragoste, despre cautarea unor vocatii sau despre imaginea parintilor si a familiei. Fie ca este vorba despre „Nuovo Cinema Paradiso”, „La Leggenda del Pianista sull’oceano” sau despre „Malena”, toate trezesc aceeasi nostalgie placuta, deloc grea, de prea plin sufletesc, care te fac sa traiesti alaturi de personaje o suma de emotii sublime. Este dificil sa-l incadrezi pe Tornatore intr-un anumit gen cinematografic, deoarece peliculele sale imbina comicul cu dramaticul, realul cu reveria, numitorul comun fiind dat de acele imagini idilice, puternic pictografice, melancolice prin coloritul tomnatic, pigmentate de culorile aprinse, vii, ale zarvei oamenilor dintr-un decor atat de real incat iti lasa impresia unei adordari de tip documentaristic si nicidecum a unei scenografii premeditate.
Pentru cei mai pretentiosi critici, Tornatore ar putea semana cu un bucatar priceput, care stapaneste insa prea putine retete, in ciuda geniului de alchimist cu care imbina ingredientele pentru o savoare perfecta. Fiecare film al sau are cate ceva din celelate, atat in constructia personajelor, cat si in ritmul actiunii, in balansul cadrelor largi, care nu focalizeaza nimic anume, dar care iti invadeaza simturile cu o sumedenie de miscari, sunete si culori, creand spectatorului un sentiment incredibil de placut de participare efectiva la actiunea de dincolo de ecran. Si cu toate acestea, nu exista nici o creatie a regizorului sicilian care sa nu surprinda si despre care, la sfarsit, sa nu spui „Magnifico!”

„Baaria” este povestea vietii lui Tornatore, o autobiografie transpusa in cadre cat mai reale, aparent neslefuite, dar pline de simboluri si emotii intime, pe care nu le poti deslusi decat lasandu-te cucerit in totalitate de vizionarea peliculei. Filmata in Bagheria (Baaria, de altfel, este numele acestui oras, in dialectul sicilian), orasul natal al lui Tornatore, este o reintoarcere la origini, urmarind destinul familiei Torrenuova pe parcursul a trei generatii, incepand cu sfarsitul deceniului 3 si urcand pana in anii 80 ai secolului XX. In centrul actiunii se gaseste Peppino Torrenuova, prezentat in toate ipostazele vietii sale – copilul, tanarul, tatal si batranul, un personaj care isi cauta identitatea in experientele vietii sale, ca tanar activist comunist, devenit socialist si social democrat pe masura ce varsta ii „erodeaza” avantul revolutionar, ca sot si tata a patru copii, carora le insufla acelasi spirit viu si nesupus care l-au tinut mereu tanar si neabatut in cautarea unui ideal. Ideal care este simbolizat, in film, de o comoara legendara care se arata numai aceluia care poate lovi dintr-o singura lovitura, cu o piatra, trei stanci uriase, ca niste colti, dispuse intr-o pozitie ce face imposibila o asemenea incercare. Iar cand la batranete abia, asezat langa ele, Peppino isi aminteste de aceasta istorie pierduta in adancul memoriei copilariei si face o ultima incercare de a lovi stancile, ca prin vis aude cele trei sunete seci si clare, semn ca a izbutit sa atinga toti cei trei colosi de piatra. Comoara i se arata, dar nu sub forma aurului stralucitor, plin de vanitate, ci sub forma unor serpi negri ca pamantul vulcanic al Siciliei, asemanatori unor radacini vii, simbol al perenitatii si eternei reintoarceri la origini, comoara pe care Peppino a purtat-o de fapt mereu in suflet, confundand-o cu ideea de „acasa”. Pentru ca, oriunde ne poarta viata si vremurile in care traim, purtam mereu in suflet, alaturi de amintirea copilariei, acea dragoste melancolica a locurilor natale, de care suntem legati prin radacini adanci, imposibil de smuls.

Fara sa epateze nici macar o secunda printr-o distributie pretentioasa sau prin decoruri artificiale costisitoare, folosind doar cladirile vechi si prafuite ale Bagheriei si imprejurimile acesteia, Tornatore a gasit un mod inteligent de a promova actori tineri, printre care talentatii Francesco Scianna si Margareth Made (considerata de numerosi critici „noua Monica Bellucci”), oferind doar roluri mici, fugitive, mult mai consacratilor Michele Placido, Raoul Bova sau Giuseppe Fiorello. Cu toate acestea, linistea oferita de cele 30 de milioane de dolari, cat a insumat bugetul celui mai scump film italiam ralizat vreodata, i-a oferit regizorului posibilitatea de a lucra cu cele mai bune mijloace tehnice si de a se folosi de toate decorurile si scenografia necesare crearii unor cadre apropiate de perfectiune. Daca mai punem la socoteala si aportul lui Ennio Moriccone la coloana sonora a filmului, ne putem da seama de faptul ca nota unei asemenea productii nu poate fi decat superlativa. Dialogurile purtate aproape exclusiv in dialectul nordic sicilian, vorbit in Bagheria, dau un plus de farmec atmosferei idilice, scaldate in soare, in care aproape poti sa simti mireasma florilor de portocal.
„Baaria” ofera ceva ce putine filme din zilele noastre mai izbutesc… Acel sentiment placut de liniste si visare pe care o ai doar in apropierea lucrurilor care au acelasi ritm cu bataile inimii tale…