Cand am luat hotararea „infiintarii” acestui blog am intentionat sa nu-l structurez sub forma unui jurnal, pentru ca am considerat ca din moment ce nu prea ma intereseaza pe mine ce mi se intampla, cu atat mai putin i-ar interesa pe altii. De aceea am ales sa vorbesc despre lucrurile care imi plac si nu despre mine, asa cum obisnuiesc majoritatea bloggerilor infatuati si plini de greseli gramaticale. Uneori reusesc, alteori nu… bunaoara mi-as dori sa scriu mai mult despre carti, filme si muzica, mi-as dori sa-mi cultiv simtul umorului (pe care, tre’ sa recunosc, ca l-am cam „tocit” in ultimii trei ani, de cand m-am retras din lume), sa postez mai multe poze realizate de mine… sa creez un spatiu mai colorat, o literatura de internet mai vie si mai de calitate. Vreau sa evit clisee intelectualiste, sa imi ascult mai mult inima, sa dau mai mult credit poeziei si sa ma lepad de criticism…
Cu toate acestea, in ciuda bunelor mele intentii, devin mai nashparliu pe zi ce trece… Cred ca din cauza ca imbatranesc, lucrul acesta determinandu-ma da devin mai uracios, mai intolerant, mai violent - desi nu am decat 29 de ani, ma port intocmai ca la 50… Inca de acum trei ani am inceput sa-mi resping prietenii, cu care nu ma mai vad deloc, am devenit ipohondru, m-am lasat de fumat si am inceput un program riguros de exercitii fizice. Imi doresc sa devin vegetarian, nu mai pot sa mananc mai mult de 100 de grame de carne rosie la o masa si nu mai consum decat alimente trecute printr-un riguros control al calitatii… fara junk, fara sare, fara hrana din plastic. In plus, am devenit simandicos… beau numai ceaiuri verzi si rosii, imi place John Frusciante si Bill Corgan, am devenit mai ecologist decat eram imainte, imi cultiv manierele si exersez aproape zilnic la chitara. Ascult muzica buna, citesc chestii destepte si beau vin… Si cu toate acestea devin mai nashparliu pe zi ce trece…
Zilele trecute am avut o revelatie destul de… incomoda… si anume ca, orice am face, nu prea are cum sa fie mai bine ci, dimpotriva, mult mai nasol. Avea dreptate Sick Boy din „Transpotting”… „fost-ai, lele, trandafir, iar acum esti bors cu stir”. Singura certitudine este aceea ca imbatranim si ca nu putem impiedica cu ninic acest lucru… Mai pacalim sanatatea sau, cel putin, aspectul sanatos inca vreo 10-15 ani, pana pe la 45 de ani… dupa care, gata! Ne dam seama ca tot ce-a fost de spus si de facut s-a ispravit, iar daca nu am reusit sa realizam acel lucru cu adevarat esential pentru existenta noastra, acel lucru care sa ne evidentieze ca entitate trecatoare prin aceasta lume care, oricum, este doar umbra de fum - nici nu mai avem cum, de atunci inainte. Si chiar asa, tot vom sta bine, pentru ca nu vom trai cu sentimentul iminentei mortii… Pentru acest lucru va trebui sa mai asteptam inca 10, poate 15 ani, daca suntem norocosi… Deci… avem 30 de ani si inca pe atat de mancat malai. Segment temporal aproape nesemnificativ, daca stam sa ne gandim ca parca mai ieri eram pisati pe noi de emotie, in prima zi de scoala…
Ca sa rezumam chestiunea macroexistentiala a fiintei, abia ce deschidem ochii, ca-i si inchidem. Si nu ne putem abtine de la a remarca faptul ca este inca o perspectiva optimista, in comparatie cu chestiunea microexistentiala… adica ce se intampla intre cele doua zbateri de pleoape. Copilarim, crestem, cunoastem oameni, ne lepadam de ei, strangem obiecte, sanctificam obiecte, iubim, uram, ne umplem de regrete, ne pocaim… facem totul ca viata noastra sa nu fie anosta si banala, aderam la idei si ne identificam cu toate mofturile timpurilor noastre, visam la arhetipuri si ne mintim perpetuu, spunandu-ne ca lucrurile vor fi mai bine cel putin incepand de maine, facandu-ne ca nu vedem dezordinea de la capatul zarvei noastre entropice. Ne sacrificam libertatea pentru a deveni responsabili si indatorati lumii acesteia, locuim la bloc si cautam supape pentru debuseul neimplinirilor noastre in vacante, meciuri si concerte rock. Iubim atat de mult incat ne vindem sufletul celorlati, dar ne punem sperantele intr-o zi de maine dispusa mai mult ca oricand sa ne insele asteptarile. Spunem ca nu credem in „cariere” si in „bunastare calduta”, dar acordam peste 50 de ore pe saptamana serviciului, vrem familii, copii si prieteni, dar avem aproape 30 de ani si incepem sa ne simtim bine cand bem singuri…
Pentru ca nu am nici 30 de ani si, totusi, aceste ganduri mi-au electrizat neuronii, m-am hotarat sa vorbesc si despre mine si sa ma pun in capul listei celor mai nashparlii personaje. Blogul meu va fi in continuare unul care va cocheta cu schizofrenia, osciland caterinca cu chestiile serioase, chiar si atunci cand gravitatea momentelor si bunul simt vor recomanda atitudini mai moderate. Scopul acestei noi sectiuni este tocmai acesta… pornalaul, pentru ca, in ciuda patimilor si chemarii noastre spre asceza, pana la urma asta suntem… vorba lui Sexy Braileanca, niste fiinte porno…
Urmeaza Traian Basescu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu