the green field: Debutul Tri Nations 2009

Niciodata n-am fost un fan al profesionismului in sport… poate acesta este si unul dintre motivele pentru care m-am distantat de fotbal… dar asta e o alta poveste… Imi place atat de mult entuziasmul amatorilor, incat prefer sa vad o competitie de un nivel tehnic scazut, dar care ofera spectatorilor muzica unor inimi devotate, decat „jocul de calitate” al unor mercenari care isi vand „profesionalismul” pe milioane de dolari. Din aceasta cauza simpatiile mele s-au indreptat spre cluburi si echipe mici, gen Atletic Bilbao, Harlequins, Ebbw Vale, Castres, Perpignan, Mont-de-Marsan, West-Ham, Celtic Glasgow, Euskaltel, nationala de rugby a Argentinei sau Napoli. Desi sunt si fan al lui Man United, tre’ sa recunosc, spre rusinea mea ca, desi acum doua sezoane am plans de fericire cand au castigat Champions League, anul acesta am „tras” destul de tare cu Barcelona, in finala castigata de catalani… care, apropo, imi sunt si ei simpatici, pentru ca sunt civilizati si nu-i sufera pe spanioli…

Dar ce legatura are ce spun eu cu rugby si, mai ales, cu Tri Nations, care tocmai a inceput la acest sfarsit de saptamana? Pai are, pentru ca Tri Nations este turneul in cazul caruia, de fiecare data cand il urmaresc, nu fac nimic altceva decat sa-mi incalc toate aceste convingeri… Este turneul in care se intalnesc cei trei giganti rugbistici ai planetei, intr-o competitie infiintata tocmai pentru a consfinti triumful profesionismului intr-o disciplina care se pastrase ca o veritabila ultima reduta a amatorismului si a iubirii neconditionate pentru sport. Amploarea confruntarilor din Tri Nations ma face pana si pe mine, un socialist de treaba si iubitor de semeni, sa-mi calc pe inima si sa ma infios de placere in fata unor asemenea delicii sportive cu iz de capitalism si de exploatare a omului de catre om…
Tri Nations nu are o istorie pre lunga. Turneul s-a disputat prima oara in 1996, la doar un an dupa ce marile federatii din sud, reunite in cadrul SANZAR, au luat decizia trecerii la profesionism. Pana atunci, traditia intalnirilor dintre cele trei natiuni se limita fie la Bledisloe Cup (meciuri anuale, initiate inca din 1932, intre Noua Zeelanda si Australia in care invingatorul se stabilea dupa principiul „cel mai bun din trei meciuri”), fie in partide cu Africa de Sud, oprite vreme de 20 de ani, de pe la inceputul anilor 70, pana in anii 90, din cauza protestului comunitatii internationale fata de politica de apartheid dusa de guvernul de la Pretoria. Odata cu democratizarea Africii de Sud, au aparut in cadrul turneului alte doua trofee, Freedom Cup (din 2004), intre Noua Zeelanda si Africa de Sud si Mandela Cup, intre Australia si Africa de Sud, ambele insa atat de lipsite de valoare istorica, incat de multe ori comnetatorii sportivi si uita sa le pomeneasca in timpul meciurilor. Mai mult, Mandela Cup a si fost suspendata in urma unui scandal de pomina, cum numai la tigani mai vezi, intre forurile rugbistice australiene si sud-africane…
Noua Zeelanda a dominat categoric competitia, impunandu-se in 9 dintre cele 13 editii, castigand 39 de mciuri si pierzand doar 17, Australia si Africa de Sud impartindu-si egal restul de victorii finale, cate doua de caciula…

Anul acesta insa, judecand cel putin dupa ultimele partide disputate de cele trei competitoare, lucrurile nu par sa fie la fel de previzibile ca in ceilalti ani. Africa de Sud, campioana mondiala din 2007 pare sa fie echipa momentului, atat dupa castigarea de catre Blue Bulls a finalei Super 14, cat si dupa victoria din meciurile impotriva British Lions. Schimbarile tactice operate de antrenorul Peter de Villiers par sa fie unele castigatoare – mutarea lui John Smit de pe postul de taloner pe pozitia pilierului de parte inchisa, titularizarea in linia I a lui Mtawarira, alternarea pe postul de uvertura a unor jucatori inteligenti si foarte precisi in executii precum Ruan Pienaar si Morne Steyn, redescoperirea demi-ului Fourie du Preez si titularizarea pe postul de fundas al lui Frans Steyn. Aceasta reteta, testata cu succes de sud-africani in ultimele meciuri, a aprins mai mult ca niciodata sperantele unei natiuni. In continuare, punctele forte ale selectionatei Springboks sunt pachetul de inaintare, in special primele doua linii, clarviziunea celor doi mijlocasi si viteza aripilor Bryan Habana si J.P. Pietersen. Punctele slabe ar fi, in primul rand, absenta lui Shalk Burger din primele partide ale Africii de Sud, flankerul Stormers fiind suspendat dupa o brutalitate comisa intr-o partida cu British Lions… si nervozitatea, in general, destul de pregnanta in jocul burilor, care nu accepta prea des sa lase polite neplatite…

Turneul a debutat sambata, 18 iulie, pe Eden Park din Auckland si a opus, intr-un meci contand pentru Bledisloe Cup, pe Noua Zeelanda si Australia. Ca in orice prim meci dintr-o competitie de o asemenea anvergura s-a jucat precaut, chiar daca centrul australian Berrick Barnes a marcat primul eseu la mai putin de zece minute de la inceputul partidei. Capitanul neozeelandez Richie McCaw marcheaza insa si el un eseu douazeci de minute mai tarziu, iar la pauza scorul era 13-10 in favoarea Wallabies. Dupa pauza, nu s-au marcat decat din lovituri de picior, neozeelandezii fiind mai precisi – uvertura Stephen Donald a marcat 12 puncte, in vreme ce, de partea australianilor, Matt Giteau doar 3. La final, All Blacks au castigat cu 22-16, desi in opinia multor specialisti, australianii ar fi fost mai indreptatiti la victorie in urma practicarii unui joc mai frumos prin curaj si voluntariat. Dar, asa cum se intampla aproape de fiecare data cand joci inpotriva Noii Zeelande, poti sa pierzi chiar daca esti pe cai mari… Nu se stie de ce… dar pur si simplu asa se intampla… Iar australienii stiu asta foarte bine, saracii de ei…
Noua Zeelanda a prezentat o echipa noua, cu Andrew Hore taloner intre Neemia Tialata si Tony Woodcock. Pe linia a II-a, lipsa lui Ali Williams s-a facut remarcata, Brad Thorn si Isaac Ross fiind foarte nesiguri atat in tusa, cat si lipsiti de incisivitate in fazele de atac. De treisferturi nici nu mai vorbesc, neputandu-mi explica ce cauta Cory Jane pe partea dreapta a aripilor… Cory Jane… asta nu e nume de fata? Dar, ma rog… Uvertura Stephen Donald, desi a ratat noua puncte pentru echipa sa, si-a „ajustat” nervii si a reusit, pana la urma sa castige tocmai acele puncte care trebuiau. Oamenii meciului pentru All Blacks – toata linia III, Kaino, McCaw si So’oialo, plus centrul Ma’a Nonu, ca sa fie prezente toate neamurile lui Tana Umaga… ptiu, ca era sa-mi musc si limba!
Australia a aratat mai bine, dar, dupa cum spuneam mai sus, degeaba…Treisferturi tinere si foarte rapide, aducand ca profil cu jucatorii de aussie-football, tehnici si rapizi, sustinute de un pachet de inaintare foarte compact. O echipa nivelata, cu o medie a raportului forta-tehnicitate buna, dar inca sub nivelul Noii Zeelande sau a Africii de Sud. Remarcatii mei de partea Wallabies sunt talonerul Stephen Moore si jucatorii de pe treisferturi - Adam Ashley-Cooper, Lachie Turner, Stirling Mortlock, Berrick Barnes si Drew Mitchell. Laudabila, de asemenea, prestatia fundasului de rezerva James O’Connor care, la numai 19 ani a strans deja trei prezente la echipa nationala, pentru ca a marcat 22 de puncte.

Urmatoarea partida va avea loc sambata, 25 iulie, la Bloemfontein si va opune Africa de Sud si Noua Zeelanda. Cred ca va fi un meci frumos si sper ca, de data asta, sa fiu mai prompt cu cronica lui… pam, pam!

... Si bonus... iata si cateva poze!