the green field: I.R.B. Nations Cup 2009

S-a terminat si editia din acest an a I.R.B. Nations Cup, cel mai important eveniment sportiv gazduit (si) in acest an de Romania… S-a terminat bine pentru unii, prost si foarte prost pentru altii. Pentru noi s-a terminat din nou in nuante de gri, adica mai degraba prost decat bine, dar nici chiar atat de prost cum ne-am fi asteptat. Am terminat pe locul 4, din sase echipe, pierzand in ultimul meci in fata Italiei A, de fapt o echipa de tineret-sperante formata din jucatori care, probabil, abia peste cativa ani isi vor gasi locul in echipa mare a Italiei. In ciuda rezultatului nefavorabil, Romania a reusit faze interesante, aratand, ca de obicei, bine pe inaintare, lipsita de inspiratie in tuse si in jocul de deschidere si inexistenta pe treisferturi. Chiar si asa am reusit sa marcam primii eseu, prin Vali Calafeteanu, conducand pe tabela, pentru ca in urmatorul sfert de ora italienii sa ajunga de doua ori cu balonul in terenul de tinta si sa ne „sufle” victoria. Cei mai buni oameni de pe teren au fost din nou baietii din linia I, in special Marius Tincu si Ion Paulica, fara de care putem spune ca echipa noastra nu prea face mai mult de cateva cepe degerate… Si pentru ca tot am adus vorba de cepe, pentru a… nu stiu cata oara consecutiv… castigatorul „cepei de aur”, cel mai de „toata minunea” jucator al Nationalei a fost… Florin Vlaicu. In meciul asta putem spune ca i-au reusit toate: a balbait mingi usoare, a sutat aiurea, a ratat placaje, a dat cu mingea in bozii… ce sa mai… vorba lu’ Gogu Steriade: „… decat unul ca el, mai bine lipsa!”
Dincolo de toate aceste barfe si „rautacisme”, cum ar spune Elena Basescu, Romania a ratat o mare sansa, aceea de a termina pe locul 2 competitia si de a urca trei pozitii in clasamentul mondial, de pe locul 18 pana pe locul 15. Asa, am fost invinsi de Italia cu 24-13 si am cazut pe locul 19, atingand cea mai slaba clasare din istorie. Da’ asta e… se poate si mai rau, iar noi, oameni cu un acut simt al realitatii, stim acest lucru. Din fericire, la noi speranta umbla cu capul spart…
Despre Rusia-Uruguay nu am sa spun decat ca s-a terminat 29-26, uruguaienii fiind cat pe ce sa bata o echipa a Rusiei despre care nu-mi explic cum a ajuns pana pe locul 16 al clasamentului IRB…
Meciul „vedeta” al zilei s-a disputat intre reprezentativele secunde ale Frantei si Scotiei, desi „secunda” poate fi numita doar nationala Frantei, pentru ca scotienii nu au venit in nici un caz cu echipa a doua la acest turneu. Cu o echipa a carei medie de varsta era de 23 de ani si doar cu trei jucatori care impreuna stransesera doar patru selectii la echipa mare, francezii au avut de infruntat o formatie scotiana cu 12 jucatori selectionati in nationala „ciulinelui” pentru care jucasera de 197 de ori. Recordmeni erau Chris Cusiter, cu 44 de convocari, aripa Simon Webster, cu 37 si flankerul Kelly Brown, cu 30. Practic fiecare post al echipei scotiene era acoperit de un jucator cu experienta internationala, astfel incat, inca de la inceputul competitiei nimeni nu-si facea prea multe socoteli in privinta castigatorilor finali. Iar scotienii nu au dezamagit, castigand toate meciurile intr-o maniera facila, 49-7 cu Rusia, 27-3 cu Uruguay si 22-12 cu Franta. In ciuda opozitiei „politicoase” a francezilor, scotienii au dominat meciul, cum de altfel era si de asteptat, nefortand insa prea mult, doavada si faptul ca singurul eseu al meciului a venit abia in minutul 71, autor fiind inchizatorul la gramada Richard Vernon, in urma unei faze in care s-a putut observa plictisul apararii franceze si dorinta de a termina cat mai repede un meci pe care, inca dinainte de a-l incepe, nu aveau, oricum, nici o sansa sa-l castige… La final toata lumea a fost multumita, scotienii mai ales, care n-au mai vazut un trofeu de zece ani, din 1999, cand au castigat ultima editie din Five Nations, inaintea invitatiei adresate Italiei de a se alatura competitiei. Ar mai fi fost multumiti si italienii, care au terminat pe locul 2 si care, daca n-ar fi fost atat de grabiti si de neinteresati de aritmetica si-ar fi dat seama ca o infrangere fara punct bonus a Frantei le-ar fi adus medaliile de argint, drept care poate ca n-ar fi trebuit sa plece la hotel, la mancare si bautura chiar dupa meciul cu Romania, disputat inaintea partidei dintre Scotia si Franta. Astfel ca festivitatea de premiere nu i-a avut decat pe scotieni in prim plan, personal regretand absenta italienilor, o echipa tanara si inimoasa, care mi-a placut mult.
Altfel, trei zile frumoase, calde si insorite, in care s-a baut bere, s-au mancat mici si s-a interactionat cu lume in general cunoscatoare intr-ale fenomenului. Singurul lucru care m-a enervat a fost un basinos cu ochelari de soare atarnati pe nas, care s-a apucat sa tina morala „mitocanilor” de la tribuna a doua despre cum nu este frumos sa huidui cand adversarii tai sunt „calare” pe tine sau cand au de executat o lovitura de pedeapsa… ca cica in „lumea buna” nu se practica asemenea moravuri decadente… Hai sictir, papagalule!… Daca vrei obraz subtire, du-te la tribuna I, la bilete de patru sute de mii de lei si acolo poti sa schimbi impresii despre maniere alese si pene la palarie cu alti papagali. Cand vrei sa faci economie la parale si alegi sa mergi cu clasa muncitoare, tre’ sa fi mai tolerant. Ca daca nu, ai toate sansele sa ajungi acasa fara ochelari si sapca si sa-ti mai iei si un sut in cur…

Uruguaienii s-au luptat...

... si au murit frumos