the green field: Six Nations 2010... Episodul 1

Sunt indragostit ca un motan de Six Nations. Ca un bun cunoscator al rugby-ului, stiu ca sunt destule alte turnee care intrec in spectaculozitate aceasta competitie, fara a mai pune la socoteala faptul ca, uneori, datorita mizei infasurata parca in poleiala de aur a gloriei eterne, uneori echipele accentueaza aceasta lipsa de spectaculozitate print-o atitudine defensiva, aproape crispata, pentru ca nu cumva balanta victoriei sa se incline in favoarea adversarilor. Chiar si asa, farmecul ireal, magic, al turneului nu te lasa nici o clipa sa uiti ca tot ce se intampla in acele momente intre cele doua terenuri de tinta reprezinta continuarea celei mai frumoase povesti pe care sportul a spus-o vreodata. Pe durata a doua luni, nimic din tot ceea ce tine de rugby nu mai conteaza... nu mai exista echipele australe, nu mai exista teribilele turnee de la antipozi, nu mai exista nici macar un alt rugbist care sa conteze cu adevarat in afara acelora care imbraca tricourile Angliei, Scotiei, Tarii Galilor, Irlandei, Frantei sau Italiei.

Inaintea debutului din acest an a Turneului Celor 6 Natiuni, marea favorita a caselor de pariuri era Irlanda. Decisi sa nu-si „sifoneze” in nici un fel acest statut, irlandezii se pregateau de o confruntare relativ facila, impotriva Italiei, pe Croke Park din Dublin. Fara sa provoace nici un moment vreo emotie suporterilor, Irlanda si-a facut jocul si, fara sa straluceasca, dar si fara sa tremure vreun pic, a castigat cu 29 la 11, marcand doua eseuri, ambele in prima repriza, prin inchizatorul Jamie Haslip si prin mijlocasul la gramada Thomas O’Leary. Restul punctelor au venit de la Ronan O’Gara, care a marcat 16 puncte intr-un procentaj de 100% si de la Paddy Wallace, inlocuitorul din ultimele minute al fantasticei uverturi a lui Munster. De partea cealalta, Robertson, cu un eseu si Craig Gover si Mirco Bergamasco, cu cate o penalitate transformata, au reusit cele 11 puncte ale italienilor despre care se poate spune ca, pana la urma, au scapat cu bine in urma confruntarii de la Dublin. Pe teren insa, lucrurile au stat mult mai categoric in favoarea irlandezilor. Daca pe gramada italienii au opus o rezistenta onorabila datorita in special unei linii I deosebit de combative, compusa din Perugini, Ghiraldini si Castrogiavanni, pe treisferturi au fost ca si inexistenti, singurul remarcat fiind centrul Gonzalo Garcia - din pacate nu pentru elanul sau ofensiv, ci tot pentru modul bataios in care s-a aparat, atat de bataios incat, printre cele 8 placaje decisive pe care le-a aplicat irlandezilor, s-a strecurat si un „spear-tackle” la Brian O’Driscoll, pentru care a primit cartonasul galben, catre sfarsitul primei reprize. De fapt, intregul joc al italienilor a fost unul de aparare, defensiva fiind sustinuta de pe toate compartimentele si pozitiile, atat la nivelul inaintarii, cat si a treisferturilor – 103 placaje si doar 155 de metri de teren castigati cu balonul in brate. Daca mai punem la socoteala si cele 8 tuse pierdute pe propria repunere, avem, intr-adevar, imaginea unei echipe norocoase ca a plecat acasa cu doar 29 de puncte primite. Cel mai bun om de pe teren a fost declarat flankerul David Wallace, decizie cu care pot spune ca nu am fost in totalitate de acord. Am fost in schimb impresionat de Leo Cullen, eroicul capitan al lui Leinster, care a facut o echipa perfecta cu Paul O’Connell in linia a II-a, reusind unul dintre cele mai bune meciuri la nationala – 7 placaje decisive si 5 baloane recuperate din tusa pe repunerea adversarului.

Daca la Dublin cele doua echipe au punctat putin la impresia artistica, la Londra, pe Twickenham, cele 80 de mii de spectatori asteptau ceva de care sa-si aminteasca multa vreme. Si aveau toate motivele, intrucat meciul la care asistau avea sa consfinteasca 100 de ani de existenta a legendarei arene, si cum nu se putea mai potrivit, adversarii englezilor erau nimeni altii decat galezii. Trasi la ţol festiv, intr-un echipament care imita la forma pe cel purtat de primii inaintasi care isi lasasera sangele si sudoarea pe iarba de pe Twickenham acum un secol, englezii au fost mai motivati ca niciodata, invingand fara drept de apel, cu 30-17 niste adversari destul de putin decisi sa strice sarbatoarea gazdelor. Desi au avut si momente bune de joc, galezii au fost mult sub parametrii fizici obisnuiti, „gâfâind” in acele faze in care impetuozitatea englezilor s-a dovedit coplesitoare. Efortul gazdelor a fost unul remarcabil, acestia castigand nu mai putin de 424 de metri de teren in urma sarjelor purtate asupra terenului de tinta galez. Oaspetii s-au aparat agresiv, placand de 107 ori, in special cu liniile II si III, dar si la nivelul cuplului defensiv uvertura-centru 1. Eroul apararii galeze a fost flankerul Martyn Williams, cu 18 placaje. De fapt, intreaga linie III galeza a facut un joc de aparare impecabil, placand de 42 de ori si insufland incredere unei inaintari care a fost pe picior de egalitate cu cea a adversarilor. Lipsa de forma in executarea penalitatilor a lui Hook si apatia aripilor, lipsite vreme de mai bine de 60 de minute de aportul lui Halfpenny, au redus spectaculozitatea jocului galez, concentrat doar pe faza defensiva si pe exploatarea greselilor adversarilor. Eseul oaspetilor, opera pilierului Adam Jones nu a fost insuficient pentru a salva imaginea unei echipe care, per total, nu si-a onorat statutul de mare rivala a Angliei. Ziua a fost insa salvata de englezi, care au reusit unul dintre cele mai frumoase meciuri din ultimele 12 luni. Cu un Jonny Wilkinson recuperat miraculos si revenit la un maxim de forma, cu o linie III (Haskell, Moody, Easter) extrem de mobila, englezii si-au asigrat o victorie relativ usoara, in conditiile in care nu putini erau aceia care prefigurau un meci strans si chiar un succes al galezilor. Si ar fi fost pe deplin indreptatiti la o asemenea parere, intrucat, la o analiza a posturilor, galezii pareau superiori, in special pe linia I, unde Paul James, Gareth Williams si Adam Jones i-au avut ca adversari directi pe englezii Tim Payne, Dylan Hartley si David Wilson, acestia din urma situandu-se mult sub valoarea teribilei linii I Vickery-Mears-Sheridan, cea care domina fara drept de apel gramezile in turneul precedent. Dar, mai mult decat atat, galezii nu au reusit sa fructifice superioritatea liniei de treisferturi, cazand in capcana jocului fizic in care i-au atras adversarii lor. Recunosc ca nici nu mi-am dat seama ca pe teren se afla Shane Williams… si cu asta am cam spus totul despre treisferturile Tarii Galilor. Cel mai bun om de pe teren a fost Lewis Moody, desi oficial a fost declarat, pentru cele doua eseuri marcate, Jimmy Haskell, iar cel mai bun galez Martyn Williams. In tuse, Nick Easter si Steve Borthwick au creat in permanenta avantaj pentru englezi, castigand 9 tuse si „furand” 3 pe repunerea adversarilor. La sfarsitul partidei, se putea concluziona victoria clara si pe deplin meritata a englezilor, cu atat mai mult cu cat ea venea, in cadrul acestui turneu, dupa o pauza inceputa in anul 2006.

Ultima partida a etapei a opus Scotia si Franta, pe Murrayfield. Previzibil, Franta a castigat cu 18-9, intr-o victorie la fel de categorica precum cea a irlandezilor in fata italienilor, in ciuda scorului relativ strans. Spiritul de sacrificiu al scotienilor si moderatia in privinta risipei de energie a francezilor nu au permis decat marcarea a doua eseuri, de catre oaspeti, prin centrul Mathieu Bastareaud, in rest doar lupte la nivelul inaintarii, suturi de urmarire si multa alergatura sterila… 777 de metri pentru, dupa cum spuneam, doar doua eseuri, si acelea marcate in primele 30 de minute. Remarcatii intalnirii au fost Chris Paterson, fara a carui precizie in executarea loviturilor de picior le-ar fi greu scotienilor sa obtina puncte in fata unor adversari mai puternici, si linia I franceza: Domingo-Servat-Mas, suverana in majoritatea gramezilor regulate.

Prima etapa a Six Nations a debutat cu un meci bun, Anglia-Tara Galilor, si cu doua rezultate previzibile, respectiv victoriile Irlande si Franţei. Etapa urmatoare aduce o intalnire cu adevarat interesanta, Franta-Irlanda, prima in care se poate decide campioana din acest an, si doua cu rezultate previzibile, Tara Galilor-Scotia si Italia-Anglia… Doar daca n-or bea italienii apa mâţei si se apuca sa bata pe englezi…

Irlanda-Italia

"Italianul" Craig Gover, in lupta cu apararea irlandeza