Watta day!

Una dintre legile lui Murphy spune ca „orice lucru care incepe bine, se termina prost”. Sangele de irlandez verde al lui Murphy il recomanda, fara indoiala, sa nu-i iubeasca prea tare pe scotieni, astfel incat nebunia de sambata de pe Millenium Stadium din Cardiff nu-i putea oferi decat satisfacţie. Dincolo de toate aceste perspective pline de cinism, se poate spune ca sambata Scotia a suferit una dintre cele mai mari drame din istorie, perfect similara in ochii multor ecosezi cu tragedia de la Culoden Moor, cu atat mai mult cu cat in fata aveau aceiasi oameni imbracati in rosu… doar ca de data aceasta nu mai erau infanteristii englezi „red coats”, ci rugbistii galezi. Si, ca lucrurile sa mearga la fel ca la Culloden, totul a inceput cum nu se putea mai bine pentru scotieni – in minutul 8, flankerul John Barclay duce balonul in terenul de tinta galez, strapungand barajul a doi adversari. Paterson transforma si scotienii incepeau sa-si spuna… „de ce nu!?” Gluma continua sa se ingroase pentru galezi, care dupa zece minute incaseaza inca un eseu un eseu, de la aripa Max Evans. La pauza scorul arata 18-9 in favoarea Scotiei, galezii fiind tinuti in joc doar de penalitatile transformate de Stephen Jones. Scotienii, in schimb, il pierdusera deja pe Chris Paterson, accidentat la jumatatea primei reprize, „omul cu sutul” devenind uvertura Dan Parks. Chiar si asa, scotienii aveau toate motivele sa fie optimisti, intrucat aratasera o buna forma fizica in duelurile cu adversarii, ramanand concentrati si evitand greselile in defensiva. Pe linia a III-a se dovedisera foarte bataiosi, iar mijlocasii lor avusesera mintea limpede si reactii foarte bune in deschiderea atacurilor pe linia de treisferturi. Dan Parks marcase un drop-goal si pastrase ridicat moralul scotienilor, in momentul in care acesta parea sa se zdruncine dupa accidentara lui Paterson. Si ca totul sa fie perfect, inca din primul minut al reprizei secunde, Parks mai adauga inca trei puncte, in urma unei penalitati acordata la o greseala comisa de galezi chiar in fata buturilor. Era 21-9 pentru scotieni, iar acestia sperau la o victorie in fata Tarii Galilor, pe care nu o mai invinsesera in deplasare din aprilie 2002. Nici macar eseul lui Lee Byrne din minutul 55 nu parea sa zdruncine apararea eroica a scotienilor, excelent coordonata de Chris Cusiter de la nivelul mijlocasului la gramada. Ca orice echipa mare, Scotia raspunde zece minute mai tarziu cu un drop-goal magistral reusit de Dan Parks, care l-a facut pe comentatorul Sky Sports, Shaun Rusk, de altfel o fire deloc impresionabila, sa exclame „ …today he can walk on water!” Galezii preseaza, imping jocul in jumatatea oaspetior, dar nu reusesc sa gaseasca solutiile cele mai bune in atac. Gramezile spontane repetate ii determina insa pe scotieni sa greseasca – talonerul Scott Lawson intra din lateral maul si primeste cartonasul galben. Era minutul 74, ceea ce insemna ca oaspetii vor juca pana la sfarsitul partidei cu un om in minus. Andy Robinson zambea… galezii aveau nevoie de un eseu transformat si o penalitate ca sa egaleze… „C’mon…!” isi spune englezul si zambeste iar. Zambetul nu l-a parasit nici atunci cand Halfpenny a marcat eseul pe care l-a transformat rapid Stephen Jones. Mai erau trei minute din meci… ce se mai putea intampla!?! Pai… asta nimeni nu poate spune cu exactitate… Doar ca la fluierul de final, tabela arata 31-24 pentru galezi. Zambetul lui Robinson era tot acolo, atarnat in coltul gurii, la fel de nepotrivit ca un pantof in cuier. Pun pariu ca si acum sta la fel. Pentru cei care au vazut ce s-a intamplat de fapt in ultimele trei minute, totul pare rupt dintr-o realitate paralela. Dupa minutul 80, galezii primesc o penalitate prin care restabilesc egalitatea, iar doua minute mai taraziu Shane Williams marcheaza eseul victorie gazdelor, la centru, aparand de nicaieri printre aparatorii scotieni, ramasi „bouche-bee”. Scotia a simtit ce inseamna destinul echipelor mici, pentru care minune inseamna, in cel mai fericit caz, ca apa sa se transforme in oţet…




O alta lege al lui Murphy spune ca „orice lucru care incepe prost, se termina si mai prost”. Pentru irlandezi, ultimele intalniri cu francezii s-au dovedit extrem de paguboase, in special la fotbal, unde, in urma unei duble de pomina, „cocoşii” le-au facut o „bucata” de toata frumusetea „verzilor”, marcandu-le un gol cu mana si lasandu-i pe tusa campionatului mondial. Baieti simpatici, dar foarte pizmoşi, irlandezii, carora, rugbistic, anul trecut le-a mers ca mirul la sufletul pacatosului, asteptau meciul de pe Stade de France din Paris pentru a le arata „infamilor” de franţuzi cum binele si dreptatea triumfa intotdeauna, restabilind astfel ordinea morala a lumii deranjata de rautatea omului. Dupa un an 2009 in care Irlanda castigase tot ce se putea castiga, reusind in toamna un egal cu Australia si o victorie cu Africa de Sud si urcand pe locul trei, vreme de o luna, in clasamentul mondial, lumea din insula avea toate motivele sa creada ca in nici un caz Franţa va fi aceea care le va incurca socotelile. Irlanda domina prin experienta pe majoritatea compartimenelor, in vreme ce francezii etalau o echipa tanara, subiect de controverse si de dureri de cap pentru Marc Lievremont, contestat puternic pentru nu atat pentru indepartarea unor nume consacrate, cat pentru strategia sa de intinerire considerata prematura a lotului. Si totusi… francezul a avut dreptate… Cele trei eseuri reusite de Servat, Jauzion si Poitreneaud, cele doua drop-uri ale lui Morgan Parra si Freddy Michalak, plus restul punctelor marcate in procentaj de 100% din penalitati si conversii de Parra au adus Frantei una dintre cele mai categorice victorii in fata Irlandei, 33-10, umplând de lacrimi o natiune care spera la un al doilea Grand-Slam consecutiv. De remarcat nu doar scorul, care peste un an va fi doar statistica rece, ci modul categoric in care Franta si-a dominat adversarii, tinand in permanenta mingea departe de 22-ul propriu, printr-o aparare avansta, sustinuta de toate compartimentele gramezii, in special de linia II si de cei doi flankeri. Agilitatea de spiridus a lui Morgan Parra a furnizat in permanenta mingi rapide centrilor Jauzion si Bastareaud, puternici si rapizi, excelenti spargatori ai apararii irlandeze. Bastareaud, autor a doua eseuri in partida cu Scotia, a reusit din nou un meci bun, cu 10 placaje aplicate si 40 de metri de teren castigat, eclipsandu-l de pe postul sau pe un Brian O’Driscoll mai mult decat discret in joc. Singurii irlandezi remarcati au fost, ca de obicei, juctorii liniei II, Paul O’Connell si Leo Cullen, care prin prestatia lor ireprosabila in tuse au reusit sa mai salveze ceva, ceva din impresia negativa lasata de infrangerea echipei Irlandei. Infrangere cu atat mai grava cu cat ea survine inaintea meciului din deplasare cu Anglia, de pe 27 februarie, meci in care irlandezii nu pot conta pe fundasul Rob Kearney si, daca nu va fi recuperat, nici pe flankerul Stephen Ferris.


Si pentru ca weekend-ul sa continuie in aceeasi nota a surprizelor, ieri seara Anglia era si ea cat pe ce sa strice ziua propriilor suporteri, chinuindu-se teribil cu Italia, la Roma. Doar 17-12, doar un singur eseu marcat de Mathew Tait si un procentaj de 50% a reusitelor pentru transformerul Jonny Wilkinson. De partea cealalta, italienii si-au vadut pielea remarcabil, fiind la un pas de o victorie uriaşa, cea mai mare de la accesul lor in aceasta competitie, in urma cu zece ani. Si chiar daca nu au obtinut acest lucru, s-au acoperit de glorie, facandu-i pe englezi sa le tremure genunchii pentru a obtine doar un scor favorabil care in nici un caz nu poate fi numit triumf.

La final, merita sa remarcam victoria Romaniei in fata Germaniei, 67-5, in urma unui meci in care rugbistii nostri ar fi reusit mai mult ca sigur sa le marcheze nemţilor 100 de puncte, daca nu ar fi fost terenul gen „orezarie” si piciorul de lemn al lui Florinache Vlaicu. Dupa meci, in timpul schimburilor de politeturi, m-a amuzat teribil condescendenta alor nostri fata de amatorii din Germania si privirile piezise ale acestora din urma care pareau sa spuna „ …las’ ca va prindem noi la fotbal…!”