De ce nu iubim capitalismul

Zilele trecute „lumea buna” capitalista s-a adunat la Davos, sub auspiciile Forumului Economic Mondial sa discute… Ce anume sa discute, conteaza mai putin; oricum, truisme de genul „regandirea strategiilor”, „pietele emergente”, „politica de capital” si alte denumiri sforaitoare precum cele cu care ne plictisesc obscenii de pe „Money Chanel” in dorinta lor de a ne arata cat de bun este capitalismul si cate binefaceri aduce el umanitatii. Dispretul nostru de anarhisti cu frica lui Dumnezeu fata de detaliile tehnice ale unei asemenea intalniri ne impiedica sa intram in descrierea tuturor amanuntelor, care s-ar putea limita la planul unei strategii simple, rezumata la un „cum sa facem sa luam de la saraci si sa dam la bogati, pentru ca cei mai bogati sa fie si mai bogati, iar cei mai saraci sa se aleaga doar cu un gol de aer in stomac. De aceea, pentru a face cat mai masticabila abordarea, ne vom limita la cateva reflectii de bun simt, explicand onorabilului popor de ce suntem atat de plini de spume proletare cand auzim pronuntandu-se cuvantul „capitalism”.
Urmarind CNN, am vazut cum o fatuca cu nume balcanic transmitea, din mijlocul unor amarati haitieni despre cum porcuşorul sef al Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab pe numele sau, n-a putut sa puna geana pe geana, zbatandu-se in somn si inecandu-se cu bale, de grija ca „problema haitiana” sa fie pusa in fruntea listei de discutii a intalnirii. Era, pe cuvant daca nu, sa-mi scap gantera in cap, pentru ca tocmai faceam niste exercitii pentru triceps! Pai… din cate stiu eu, care in mod sigur nu sunt la fel de informat ca membrii forumului mondial, „problema haitiana” exista de vreo douazeci de ani. Saracie, malnutritie, mortalitate infantila, dictatura, violenta… sunt doar cateva dintre „realizarile” sociale, politice si economice cu care nefericitul stat caraibian se poate lauda ca le-a dezvoltat sub atenta grija a capitalismului globalist. Fara a mai pomeni de dieta cu turte de pamant (da, ati citit bine!) intrata in regimul alimentar al haitienilor, in ultimul deceniu. In orice caz, afirmatia lui Schwab m-a umplut de amaraciune si regret… Daca as fi cunoscut bunele lui intentii, i-as fi trimis inca de acum zece ani o scrisoare in care l-as fi informat, atat cat stiam si eu, despre situatia grea a bietilor haitieni si poate solutia acestei chestiuni triste s-ar fi gasit mai demult, intrand in timp util in sfera de atentie a bogatilor lumii… Si poate, cu ocazia asta, m-as fi „lipit” si eu la un Nobel pentru pace… Lipsa mea de initiativa, insa, ma face sa ma simt, intr-un fel, vinovat pentru soarta unei parti din lumea a treia si mai ales pentru faptul ca, a fost nevoie de un cataclism natural pentru ca Klaus Schwab sa realizeze ca exista o „problema haitiana”.

Si totusi… de ce nu ne place capitalismul, in conditiile in care toata lumea nu isi doreste decat sa se scalde in fluviul de lapte si miere pe care il genereaza aceasta gaselnita economica. In nici un caz, nu pentru ca ne place sa ne recomandam ca fiind de stanga, pentru ca, daca este sa fim sinceri, sunt o gramada de lucruri gresite, mincinoase sau de-a dreptul ridicole aferente socialismului. Dar asta este deja o alta discutie…
Cand ma gandesc la capitalism, de cele mai multe ori imi vine in minte metafora lupului in piele de oaie. Sunt atatea lucruri care par ceea ce nu sunt, de fapt, incat sunt tentat sa consider capitalismul una dintre marile inselatorii ale istoriei. Momentul zero al capitalismului este legat de revolutia industriala engleza si de triumful protestantismului intr-o serie de state din vestul Europei, in special in Anglia, Tarile de Jos si principatele din nordul Germaniei. In ciuda rigorii sale, protestantismul a stabilit o cu totul alta viziune a unei parti a lumii crestine asupra ideii de profit, dobanda si contract, stabilind practic diferentierea dintre dimensiunea religioasa a lumii si cea politico-economica. Se poate spune, fara teama de a gresi ca, in incercarea sa de a reforma crestinismul „decadent” de tip catolic, protestantismul a dat din „lac in put”, asociera sa cu capitalismul iniţiind de fapt desacralizarea acestei lumi, transformând lacomia in virtute si egoismul violent in model just de actiune. N-o spun eu, ci Max Weber. Dar cum asemenea argumente de natura filosofico-morala nu sunt in masura sa satisfaca setea de adevar a niciunui liber cugetator, vom cauta sa indreptam critica noastra inspre puncte mai palpabile simturilor comune, evitand pe cat posibil speculatii situate in afara a ceea ce este considerat conventional si concret. Astfel, vom incerca sa demontam principala prejudecata legata de capitalism, conform careia acesta ar fi generator de bunastare, libertati civile si armonie sociala. In schimb, vom sustine faptul ca, aproape fara exceptie, capitalismul este imperialist, atat in forma sa trecuta, coloniala, cat si in forma sa actuala, globalist-corporatista, ca nu influenteaza deloc natura regimului politic si ca nu poate fi, in nici un caz, un motor de dezvoltare a umanitatii, tocmai din cauza ca in ceea ce priveste politica economica practica ceea ce se numeste „dublu standard”, deopotriva nedrept, nedemocratic si păgubos pentru una dintre parti.

Pentru cele mai multe dintre capetele patrate care se declara partizanii neconditionati ai capitalismului, este de neconceput ca, uitandu-te la tari precum Statele Unite, Marea Britanie, Germania sau Olanda sa declari ceva impotriva acestui sistem asemanator parca unui corn al abundentei. Evident, mecanismul mental care a generat o asemenea judecata cimentata la stadiul de convingere este perfect similar aceluia prin care parintii acestor mici fanatici priveau cu jind si veneratie catre democratiile populare din Uniunea Sovietica, China sau Coreea de Nord, pentru ca, pana la urma, inteligenta, in esenta ei, este un lucru care se transmite ereditar, cu capacitatea remarcabila de a se adapta situatilor impuse de evolutia vremurilor. Cu toate acestea, in ciuda entuziasmului si credintei pline de curatenie a acestor neo-politruci, lucrurile nu stau deloc asa… Si nu au stat asa niciodata…
Inca de la aparitia sa, in timpul revolutiei industriale, capitalismul s-a aratat nepasator fata de oameni. Atat de nepasator, incat i-a sacrificat in favoarea… oilor. Este de notorietate decizia parlamentului englez prin care micii proprietari de pamant au fost constransi, prin marirea taxelor, sa-si vanda terenurile agricole pentru a fi transformate in pasuni pentru oi. Lana acestora era transformata in postav in tesatoriile din Flandra, profitul unei asemenea intreprinderi fiind impartit intre coroana, proprietarii de turme si negustori. In acest fel s-a nascut o aristocratie negustoreasca, burgheza, capabila sa contribuie substantial la vistieria regalitatii, primind in schimb protectia diplamatica si militara necesara dominarii pietelor, rutelor comerciale si ocuparii de noi teritorii, transformate in colonii ale Imperiului Britanic. Reversul medaliei l-a constituit aparitia unei adevarate clase de paria, agricultorii lipsiti de toate cele necesare subzistentei incepand sa ingroase randurile vagabonzilor si cersetorilor. Intrati sub incidenta legilor anti-vagabondaj, acesti dezmosteniti nu vor avea alta cale de evitare a inchisorii sau a pedepselor corporlale stabilite de legislatia sus mentionata doar alaturandu-se proletariatului mizer, lucratorilor din manufacturi, fabrici, centre metalurgice si miniere. Prost hraniti, mereu datori, lipsiti de orice fel de drepturi in fata patronilor, saraci lipiti pamantului, proletariatul avea sa fie, in primele doua secole ale dezvoltarii capitaliste, cea mai mizera patura sociala, cu nimic mai presus decat sclavii din perioada antica sau decat şerbii din Evul Mediu. Secolele XVIII-XIX se remarca, din punct de vedere social si economic, prin contrastul puternic dintre opulenta aristocratiei burgheze si mizeria lucratorilor industriali.
Daca ar fi continuat in aceeasi tendinta, este foarte probabil ca aceasta oranduire sa fi fost rasturnata intr-o maniera violenta de catre paturile sociale majoritare, din ce in ce mai nemultumite de statutul lor, rezultatul fiind instaurarea unei perioade de anarhie premegatoare unei noi ordini sociale, probabil a unui soi de comunism mistic neo-medieval. Capitalismul a reusit insa sa gaseasca un debuseu perfect pentru aceste presiuni acumulate, iar acesta s-a numit politica de colonizare. Odata cu decaderea Spaniei, primul mare imperiu colonial, stapan absolut al lumii, Angliei i s-a oferit practic lumea pe tava, avand ca singur competitor o Franta dominata totusi de ambitii europene. In ciuda dominatiei engleze absolute, Africa, Asia si Americile, Australia si insulele Pacificului si ale Oceanului Indian au constituit surse suficiente de profit pentru a „linisti apele” in metropole, fie ca acestea s-au numit Anglia, Franta, Spania, Portugalia, Olanda sau Germania. Modele „originale” de imperialism s-au inregistrat in cazurile Rusiei si Statelor Unite. Rusia s-a indreptat dincolo de Urali, inspre Asia cuaucaziana si Siberia, iar Statele Unite spre cucerirea celei mai mari parti a continentului nord american, exterminand populatiile amerindiene sau ocupand prin razboi cea mai mare parte a Mexicului. In ambele cazuri, abordarea nu a fost una nici democratica, nici plina de grija pentru oameni si nici macar una de bun simt. S-a limitat doar la dreptul celui mai puternic de a lua, in dauna celui mai slab. Profiturile obtinute in colonii, prin explatarea resurselor naturale si a fortei de lucru ieftine au alimentat bunastarea metropolelor, cu efecte atat asupra nivelului de trai al cetatenilor acestora, cat si asupra dezvoltarii sistemelor politice caracterizate prin reprezentativitate democratica, largirea spectrului electoral sau chiar prin initierea unor politici sociale. Si chiar daca aceste lucruri pot fi considerate evolutii in plan politic si social, nu trebuie sa uitam faptul ca ele au fost posibile numai acestui transfer de capital dinspre colonii… Acestuia, precum si presiunii exercitate de aparitia socialismului si de afilierea la mesajul sau politic a majoritatii proletare. Prin urmare, putem afirma ca profitabilitatea politicilor imperialiste si nu initiativa individuala au impulsionat capitalismul si ca, in nici un caz, capitalismul nu a fost elementul cheie in liberalizarea societatilor occidentale. Nu putem decat sa consideram intemeiate afirmatiile socialistilor din tarile foste colonii, care sustin faptul ca bunastarea sociala si explozia economica a Europei occidentale, începând cu jumatatea secolului XIX se datoreaza politicii coloniale de exploatare a resurselor naturale si a populatiilor din colonii. Pentru ca, intr-adevar, pana la urma este vorba doar de redistribuirea unor resurse limitate, dupa o schema asemanatoare impartitului de doua paie la cinci magari… Inevitabil vom avea magari cu burta goala. Daca inaitea epocii coloniale, capitalismul provocase saracirea celor multi, o saracire mai acuta chiar decat cea din perioada medievala, in mod foarte dubios considerata de istorici o periada neagra a omenirii, odata cu exploatarea capitalului din colonii, s-au putut „cârpi” crapaturile provocate de alterarea crescanda a nivelului de trai a majoritatii populatiei. Cei care vor avea de suferit vor fi, de aceasta data, populatiile din colonii, care vor fi transformate in mana de lucru ieftina, aproape gratuita, fiindu-le distrus modul de viata traditional, fiindu-le trasate granite artificiale si impunandu-li-se legi care nu erau ale lor. Aceste lucruri, dupa decolonizarea din anii 50-70 ai secolului XX vor constitui cauze ale cumplitelor razboaie civile care vor insangera Africa si Asia, pana in zilele noastre.

Nici astazi lucrurile nu stau altfel. Globalizarea, de fapt un model neo-colonialist, initiat si promovat, la fel ca acum doua secole, de companiile comerciale sprijinite de super-puterile politice si militare, aplica acelasi model economic de exploatare a resurselor si a fortei de lucru ieftine din zone in curs de dezvoltare precum India, China, Pakistan, tarile Orientului Mijlociu si Caucaz, Ameica Centrala si de Sud sau Estul Europei. Profitul obtinut alimenteaza fie „visul american”, fie statele bunastarii sociale din Europa, fie doar conturile pastrate in paradisuri fiscale de catre cativa magnati. Si nu ar fi vorba doar de acest lucru, daca punem in balanta alte chestiuni aferente acestei stari de lucruri, cum ar fi efectele dezastruoase pentru mediul inconjurator, perpetuarea unor regimuri politice corupte si dictatoriale, care servesc scopurilor marilor companii occidentale si nu a popoarelor pe care ar trebui sa le conduca in spiritul interesului national. De exemplu, cine mai indrazneste, la nivel de guverne occidentale, sa mai puna problema legitimitatii interventiilor represive ale Chinei inpotriva tibetanilor sau a miscarii Falun Gong, in conditiile in care statul asiatic a devenit, in ultimii ani, principalul creditor al Statelor Unite. Sau cine indrazneste sa-l mai numeasca dictator pe Pervez Musharraf daca acesta, pentru a masca traficul de opiu din Afganistan necesar producerii heroinei pe teritoriul Pakistanului de catre prietenii sai americani, se declara trup si suflet dedicat luptei impotriva terorismului. Si nu in ultimul rand, cine mai vorbeste despre incalcarile flagrante, devenite fapte cotidiene, ale drepturilor omului in India, de catre politie. Fara a ma pune la socoteala modul in care stratificarea sociala rapeste de la nastere dreptul unora de a-si croi destinul, transformand regimul politic din India intr-una dintre cele mai mari batai de joc la adresa democratiei.
Criza economica actuala a ilustrat cum nu se poate mai bine insuficienta unei astfel de abordari capitaliste. Europa si America, obisnuite de cel putin jumatate de secol cu un anumit standard de viata, a resimtit falimentul serviciilor publice provocat de transferul productiei catre acele zone in care existau premizele scaderii costurilor de productie, efectul fiind diminuarea locurilor de munca, scaderea veniturilor populatiei, precum si scaderea incasarilor la bugetul de stat a sumelor necesare sustinerii politicilor sociale. Lacomia a transformat capitalismul intr-un sarpe care isi mananca coada… Incercarile de readucere a productiei in tarile de origine presupun riscuri uriase, de la cresterile de cost si regandirea unor noi strategii comerciale, in conditii de acutizare a concurentei, pana la riscul derapajelor politice cu rezultate nefaste pentru climatul politic mondial, ca urmare a abandonarii pietelor din tarile in curs de dezvoltare. Se vor remarca aceleasi efecte politice si economice ca in cazul post-colonialismului, cu deosebirea ca de data aceasta vor fi afectate mai multe zone ale globului, ajungandu-se pana la implinirea „profetiilor” lui Sam Huntington care intuia inca din urma cu aproape 20 de ani reculul negativ politic si social, al globalizarii.

O alta prejudecata legata de capitalism este aceea conform careia regimurile democratice si liberale nu se pot dezvolta decat sub soarele binefacator al unui astfel de tip de oranduire economica. Evident, este acelasi tip de democratie sclavagista antica, in care bunastarea economica si politica a unui mic grup de cetateni era sustinuta prin munca si sacrificiile unui numar mare de sclavi. Oricat de mult incerc sa-mi storc creierii, chiar nu pot sa-mi dau seama ce are de castigat politic de pe urma capitalismului globalist indianul care trudeste pentru o companie occidentala, atunci cand este platit cu 50 de dolari pe luna?!?... Daca tot ii este scris sa „lucreze pe nasturi”, atunci se poate bucura de siguranta vietii intr-un stat de drept, in care macar din punct de vedere legal libertatile lui cetatenesti ii sunt garantate?!? Evident ca nu…! Ce fel de democatie exista pe „pietele emergente” ale Americii Centrale si de Sud in anii 60-70, moment la care companiile americane si europene isi faceau intrarea in scena? Ce fel de democratie exista in Chile, in Brazilea, in Argentina? Mai mult, pentru a facilita profitul acestor companii, sub pretextul luptei impotriva comunismului, Statele Unite au sprijinit logistic si finantat unele dintre cele mai oribile dictaturi ale secolului XX, mentinand la putere tirani care au dus razboaie nemiloase impotriva propriilor popoare. Este foarte usor sa vorbesti despre democratia din Elvetia si sa o pui pe seama spiritului liberal care il anima pe bijutier, pe ceasornicar sau pe ciocolatier. Incercati insa sa va ganditi de unde provin aurul, pietrele pretioase sau boabele de cacao care asigura acestora traiul lipsit de griji, in mijlocul unei armonii sociale perfecte… In mod sigur acestea nu sunt culese sau exploatate de pe crestele sau din vaile Alpilor, asa cum eronat suntem tentati sa credem privind reclama la ciocolata Milka. Nu este suficient argumentul existentei democratiei de tip american sau de tip european, care sunt si ele oricand pasibile criticilor, pentru a extinde aceste modele la nivelul de „doctrine oficiale” a oranduirii capitaliste. Cum s-ar aplica acest principiu „democratiilor” din India, Pakistan, China sau tarilor din Orientul Mijlociu si Caucaz… Pentru ca ele reprezinta coloana vertebrala ale noului capitalism…

Poate parea o exagerare ipoteza conform careia capitalismul este vinovat pentru tot raul din aceasta lume. Asa si este… pana la urma, oamenii sunt vinovati pentru acest rau. Ignoranta, bigotismul, nepasarea si egoismul, sau chiar si naivitatea sunt cauzele uriasului ocean de suferinta care apasa asupra omenirii. Lacomia, omul lup pentru om, instrainarea de semenii nostri, singuratatea ne indeparteaza de idealul lumii in care ar trebui sa traim. Capitalismul nu este decat unul dintre coltii fiarei…