Balul cel mare

In sfarsit, cel mai asteptat turneu de rugby al emisferei nordice a debutat sambata… Turneul Celor Sase Natiuni. Urmaresc turneul acesta de pe vremea cand eram mic copil, rugby-ul fiind de altfel prima si poate singura mea pasiune sportiva. Desi urmaresc aproape toate competitiile majore din lumea rugby-ului, Six Nations este fara indoiala turneul cel mai aureolat de legenda… este, de fapt, Legenda… Optzeci de minute inima bate mai tare, iar pieptul ti-l simti mai apasat decat atunci cand iti vezi implinita dragostea cea adevarata. Aproape nici nu conteaza echipa cu care tii… inclestarea din teren te face sa lasi la o parte orice afilieri partizane. Nu exista ai tai si restul, exista doar respectul pentru daruirea totala a acelora care iti ofera spectacolul perfect. Fara resentimente, fara ascunzisuri meschine, fara disimulari… E rugby! Iar Six Nations stie mai bine ca nimic altceva sa defineasca spiritul rugby-ului.

Turneul a debutat cu victoria previzibila a Angliei in fata Italiei, pe Twickenham, 36-11 (5-1 la eseuri). Jocul a aratat insa o Italie hotarata sa obtina un scor bun in fata unui adversar pe care nu l-a invins inca niciodata. De altfel, confruntarea celor doua gramezi a dat castig de cauza Italiei (5-4), linia intai a peninsularilor, formata din Perugini, Ongaro si din fantasticul pilier de parte inchisa Martin Castrogiovanni, clatinandu-i serios pe mult mai celebrii Andrew Sheridan, Lee Mears si Phil Vickery. Diferenta a fost facuta de clarviziunea mijlocasilor englezi, Harry Ellis, ca demi-de-melle si Andy Good, ca uvertura. De altfel, presa din Italia l-a acuzat pe sud-africanul Nick Mallet, antrenorul azzurilor, pentru faptul ca l-a folosit pe Mauro Bergamasco in postura de mijlocas la gramada, in conditiile in care italianul era un obisnuit al postului de flanker, evoluand doar ocazional ca aripa de treisferturi. De partea cealalta, Harry Ellis, iertat de Martin Johnson pentru escapadele sale nesportive si chemat la lot in locul accidentatului Danny Care, a confirmat increderea fostei legende din linia a doua a Albionului, remarcandu-se prin precizia jocului, dar si prin cele doua eseuri marcate. Surpriza a venit insa de pe postul de uvertura: Andy Goode – cel mai bun marcator “all times” din campionatul englez a revenit in forta la prima reprezentativa, reusind sa le “ia fata” lui Danny Cipriani si lui Toby Flood, jucatorii intre care specialistii preconizau, in urma cu cateva luni, ca se va disputa concurenta pentru titularizarea pe postul de uvertura in echipa Angliei pentru Six Nations. Forma slaba a lui Cipriani, aratata atat in meciurile test din toamna impotriva Africii de Sud, Australiei si Noii Zeelande, precum si pierderea postului de titular la London Wasps din cauza vietii nesportive, i-au oferit lui Andy Goode posibilitatea sa arate ca nu degeaba este considerat cel mai bun jucator al lui Leicester Tigers din ultimul deceniu si ca investitia francezilor de la Brive, care i-au obtinul acordul pentru a evolua in urmatoarele doua sezoane pentru echipa occitana, este una de success. Goode a marcat 16 dintre punctele echipei sale - un eseu, patru transformari si o penalitate. De cealalta parte, australianul naturalizat italian Luke McLean a marcat doua penalitati, iar Mirco Berganasco, fratele lui Mauro, a reusit eseul de onoare al unei echipe care arata un rugby din ce in ce mai bun. Inca o data, Italia a murit frumos.

Croke Park, stadionul de “gaelic football” din Dublin, incepe sa faca uitate succesele obtinute cu sange si sudoare de rugbistii irlandezi pe Lansdowne Road, casa in renovare a rugby-ului din insule verde, punctand in acest week-end inca un moment de glorie al selectionatei frunzei de trifoi – Victoria cu 30-21 (3-2 la eseuri) impotriva Frantei. Desi cocosii au dominat fizic gramezile si s-au dovedit mai inspirati in tuse (cu un Chabal “transferat” din linia a III-a in linia a II-a, pe post de prinzator in margine), geniile lui Brian O’Driscoll (un eseu) si Ronan O’Gara (15 puncte – 3 transformati si 3 penalitati) au facut diferenta in fata unei echipe franceze aflata in cea mai acuta criza de transformeri din ultimul deceniu. De asemenea, merita remarcata titularizarea lui Rob Kearney, fundasul franchizei din Leinster fiind preferat de antrenorul Declan Kidney in fata veteranului Geordan Murphy. Ciudata insa este optiunea lui Marc Lievremont in ceea ce priveste alegerea mijlocasilor la gramada, chemand la lot pe tinerii Morgan Para si Sebastien Tillous-Bordes si renuntand la mult mai experimentatii Dimitri Yachvili si Jean-Baptiste Elissalde. In rest, judecand dupa prestatiile franchizelor irlandeze in cupele europene in raport cu evolutiile echipelor franceze, precum si dupa revirimentul rugby-ului irlandez din ultimul deceniu pus in balanta cu relativa criza a campionatului francez, inca tributar al sistemului echipelor de club, victoria “verzilor” apare ca una fireasca, fapt unanim recunoscut atat de specialisti, cat si de casele de pariuri. Irlanda, alaturi de Tara Galilor se prezinta ca principale favorite ale turneului din acest an, eclipsand in opinia pariorilor, pentru prima oara dupa multi ani, favoritele traditionale Anglia si Franta.

Ultima etapa, disputata sambata 8 februarie, a marcat un meci de o importanta deosebita pentru mine; Scotia-Tara Galilor este primul meci de rugby pe care l-am vazut, acesta fiind meciul care mi-a indreptat pasiunea pentru sport in directia jocului cu balonul oval. Mai mult decat atat, infrangerea dramatica a Scotiei de pe Murrayfield din 2 martie 1985 (scor 25-21 pentru galezi), devotamentul fanilor si daruirea scotienilor pana la limita sacrificiului m-au determinat sa raman pana astazi un supporter al acestei echipe.
Dincolo de sentimentele mele pentru cimpoieri, sperantele trebuie sa admit ca le aveam de “doua parale”, fiind perfect constient de faptul ca favoritii mei reprezinta in acest an candidatii cei mai siguri la “lingura de lemn”. Criza tot mai adanca in care s-a afundat rugby-ul scotian, prezenta cu rezultate neconvingatoare a doar doua franchize in cupele europene, Glasgow si Edinburgh, nu acordau Scotiei nici o sansa in fata castigatoarei Marelui Slem de anul trecut. Superioritatea covarsitoare a inaintarii galeze s-a concretizat in 11 gramezi castigate, dintre care doua pe repunerea adversarului, spulberand mitul invincibilitatii liniilor I scotiene. Gethin Jenkins, Matthew Rees si Adam Jones i-au ridiculizat efectiv pe oponentii lor scotieni Allan Jacobsen, Ross Ford si Geoff Cross, parand la un moment dat ca numai respectul pentru ceea ce a fost odata echipa ciulinului l-a impiedicat pe centralul Alain Rolland sa nu dicteze gramezi simulate. Singurul de remarcat din echipa scotiana este (pentru a cata oara!?!) Chris Paterson, autor a opt puncte si al unui eseu aproape reusit, in vreme ce, de partea cealalta, doar forma slaba a transformerului Stephen Jones, inlocuitor pe jocul la deschidere al accidentatului James Hook, a facut ca infrangerea Scotiei cu 13-26 (1-4 la eseuri) sa nu fie una mai severa. De remarcat de la echipa galeza flankerul Martyn Williams (81 de selectii pentru Tara Galilor si purtator al banderolei de capitan), inchizatorul Andy Powell (omul meciului in victoria din aceasta toamna a galezilor in fata “Springboks”) si nu in ultimul rand, poate cel mai extraordinar jucator de treisferturi produs vreodata de rugby-ul galez, Shane Williams, omul care arata, la numai 1,70 metri, ca sportul cu balonul oval se joaca mai ales cu inima. Rezumand meciul: o lacrima pentru Scotia, aplauze sincere pentru Tara Galilor. Momentul reprezentativ: cand cimpoaiele Black Gordon Highlanders au amutit pentru ca piepturile a 80 de mii de scotieni sa poata canta fara nici un alt aranjament orchestral “My flower of Scotland”.

Etapa urmatoare, programata pe 14 si 15 februarie, va aduce intalnirile Franta-Scotia, Italia-Irlanda si… meciul meciurilor, Tara Galilor-Anglia. Adica… “As long as we beat the English, we don’t caaaaaaare!!!”