the green field: Marele razboi al sudului

Unul dintre lucrurile pe care le astept cu infrigurare in fiecare miez de an, alaturi de Turul Frantei si IRB Nations Cup, este Turneul celor Trei Natiuni. Daca despre IRB Nations Cup (despre care am sa va povestesc din cauza ca trebuie sa ne laudam cu cine ne-am ras si pe cine am cunocut… persoane importante, oricum…) ne-am convins… in sensul ca de la anul nu se va mai organiza deloc, dupa principiul „s-a rezolvat, nu se poate…”, despre Turul Frantei inca mai tragem nadejdea ca limba lunga de un cot a lui Armstrong din timpul catararii de pe Col de la Ramaz nu va fi ultima imagine cu care vom ramane despre marele campion al „Buclei”.

Si iata ca a inceput, asa cum ii sade bine unui astfel de competitii, cu un meci de zile mari, disputat sambata, la Auckland, pe Eden Park, intre Noua Zeelanda si Africa de Sud. In ciuda parerilor impartite referitoare la forma celor doua echipe, pareri in urma carora pariorii au concluzionat cote favorabile Africii de Sud, gazdele au reusit o victorie mai mult decat categorica: 32-12, marcand patru eseuri, amploarea scorului in favoarea All Blacks fiind limitata mai mult de ezitarile la executarea loviturilor de picior spre buturi ale lui Carter, decat de determinarea defensivei Springboks. Accidentarile lui Fourie du Preez si Heinrich Brussow, absenti cel putin in primele trei partide ale sud-africanilor, trecerea lui Jean de Villiers din postura de centru in cea de aripa, odata cu disparitia din lot a lui Adi Jacobs, fapt cu consecinte asupra stabilitatii defensive a cuplului de centrii - Jacque Fourie nefiind capabil de aceeasi buna comunicare cu noul sau coleg, Wynand Oliver, ca si ciudata subtirime a liniei I, in alte conditii una dintre armele de temut ale burilor, au facut posibil un veritabil „masacru al inocentilor”, la sfarsitul caruia sud africanii nu stiau in ce colt sa se mai ascunda de rusine, in vreme ce neo-zeelandezii pareau proaspeti si dornici de a o lua de la capat. Nimic nu a dezamagit mai mult insa decat gestul lui Bakkies Botha, care l-a lovit cu fruntea in ceafa, in timpul unui placaj, pe demiul Jimmy Cowan, doar norocul chior ferindu-l pe acesta din urma de un deznodamant fatal. Astfel, cele noua saptamani de suspendare dictate impotriva lui Botha par putine, lucru acceptat chiar de capitanul John Smit, care a criticat gestul colegului sau, de altfel un rugbist renumit pentru violenta jocului sau.
Pe langa aceste neajunsuri tactice si disciplinare, chiar cu riscul de a folosi un cliseu fotbalistic, se poate spune ca sud-africanii au fost in primul rand coplesiti de entuziasmul si dorinta de victorie a neo-zeelandezilor. Pentru prima oara in ultimii doi ani linia I a Springboks a tremurat serios in fata adversarilor mult mai motivati, duelul atat de asteptat intre Gurthro Steenkamp si Owen Franks transandu-se clar in favoarea ultimului. Presiunea exercitata pe impingere de gramada All Blacks s-a rasfrant si asupra celuilalt pilier, Jannie du Plessis, care s-a vazut nevoit sa iasa accidentat de pe teren, cu dureri in zona spatelui si a umerilor, sud-africanul fiind astfel indisponibil pentru urmatoarea etapa. La nivelul liniei II, in afara brutalitatii absolut inutile a lui Bakkies Botha, Springboks au dejamagit printr-un joc neclar, atat in gramezi cat si in tuse, la acest ultim capitol situatia fiind salvata de interventiile inspirate din postura de ultim om in tusa ale inchizatorului Pierre Spies, poate cel mai bun jucator al sud-africanilor. Lipsiti de inspiratia unor treisferturi apatice si putin dispuse jocului de contact, Springboks s-au cramponat intr-un joc defensiv purtat aproape in totalitate de inaintare. Precizia si pragmatismul lui Morne Stein, care a transformat la buturi toate penalitati utile dictate importiva All Blacks, a fost lucrul care a ferit echipa oaspete de o infrangere inca si mai categorica.
Derpre Noua Zeelanda nu se poate spune ca a iesit din nota dominanta a jocului ei, diferenta fiind facuta mai degraba de lipsa de viziune si disciplina a Africii de Sud. Si totusi, dorinta de revansa a All Blacks, invinsa in ultimele trei meciuri directe, a determinat echipa gazda sa profite de momentele de slabiciune ale oaspetilor, administrandu-le in cele 80 de minute ale partidei nu mai putin de patru eseuri. Conrad Smith, Ma’a Nonu, Kieran Read si Tony Woodcock, acesta din urma ajutat de intreaga inaintare neo-zeelandeza, au marcat incercarile partidei, restul punctelor fiind reusite de Dan Carter. All Blacks au dominat fazele de atac, pasand de 175 de ori (fata de cele 91 de pase ale adversarilor), au initiat 131 de sarje ofensive (fata de 75 ale adversarilor) si au acoperit 558 de metri cu balonul in mana (fata de doar 222 ai sud-africanilor). Remarcabila a fost linia I a gazdelor, compusa din Woodcock-Mealamu-Franks, cea de la care a pornit impetuozitatea ofensiva a All Blacks.

Maine se va disputa cea de-a doua partida, intre aceleasi combatante, intalnirea avand loc pe Westpack Stadium din Wellington. Singura modificare in lotul neo-zeelandezilor se anunta a fi mutarea lui Piri Weepu in locul demiului Jimmy Cowan, in vreme ce Springboks cauta o solutie de inlocuire a lui Bakkies Botha, cei mai probabili candidati pentru acest post fiind Danie Rossouw si Filip van der Merwe, in vreme ce in linia I CJ van der Linde va lua locul accidentatului Jannie du Plessis. Se asteapta un meci interesant, cunoscut fiind faptul ca burilor nu le prea place sa fie baturi de doua ori la rand, mai ales atunci cand adversarii se numesc All Blacks. Cu toate acestea, usoara instabilitate a echipei Africii de Sud, provocata din interior de rivalitati si „bisericute”, nu pare sa recomande in nici un caz perspectiva revansei. Dar, find vorba de Springboks, cea mai nebuna echipa de rugby din lume, cred si sper ca totul sa fie posibil in meciul de maine.

P.S. Promit sa-mi bag mintile in cap si pe viitor sa fiu mai promt cu cronicile meciurilor... Sunt constient de jenibilul situatiei. Peste nici 24 de ore se va disputa meciul al doilea, iar eu abia vorbesc despre prima etapa... 

Kapa o Pango cu Richie McCaw