the green field: Springboks, cu scut sau pe scut...

Inaintea celei de-a doua partide dintre Noua Zeelanda si Africa de Sud putini erau aceia care indrazneau sa proclame favoriti pe oaspetii de pe Westpack Stadium din Wellington. Chiar si asa, bataia rusinoasa incasata in urma cu o saptamana parea sa deschida apetitul de revansa rugbistilor Springboks. Dar cum lucrurile nu sunt deloc usoare atunci cand ai in fata Noua Zeelanda, iar simpla dorinta nu-ti aduce neaparat victoria, Africa de Sud a trebuit sa paraseasca Insula Neagra invinsa in ambele meciuri, cu opt eseuri primite si fara nici un punct in clasament.
Si totusi, in ciuda partidelor bune reusite, inaintea Tri Nations, cu Franta si Italia, multi au sesizat o usora pierdere de ritm si o reducere a fortei de joc a masinariei de rugby care se numeste Springboks. Imediat dupa incheierea editiei 2009, incheiata triumfal de elevii lui Peter de Villiers cu 5 victorii din 6 meciuri, a devenit vizibila aceasta stare de relaxare, care a permis „sifonarea” palmaresului Bokies cu acele doua infrangeri rusinose din toamna anului trecut – 13-20 cu Franta, la Toulouse si 10-15 cu Irlanda, la Dublin. Si chiar daca la nivelul echipelor provinciale, angrenate in Curry Cup si Super 14, reprezentarea a ramas una buna, in cazul ultimei competitii mentionate, finala editiei 2010 disputandu-se intre doua echipe sud africane – Bulls si Stormers, echipa nationala era cat pe ce sa se faca de toata minunea, realizand in luna iunie doar o victorie scurta – 34-31, in fata Tarii Galilor, pe Milenium Stadium din Cardiff. Era cat se poate de clar ca Africa de Sud nu trece prin cele mai fericite momente, nici chiar categorica victorie de pe 12 iunie, din fata Frantei (42-17), neavand darul de a convinge asupra faptului ca momentele grele au fost depasite. Si intr-adevar, analizand ultimele doua prestatii, se poate concluziona ca burii se afla intr-o situatie deloc roza, acest lucru intamplandu-se intr-un moment deloc potrivit, cu doar un an inaintea Cupei Mondiale. Pentru majoritatea celor care graviteaza in jurul Springboks, suporteri, jurnalisti si chiar pentru unii oficiali, a solutie ar fi schimbarea lui de Villiers de la timona echipei si, eventual, schimbarea capitanului, daca o asemenea decizie nu ar fi luata in conditiile unei crize de timp care nu permite o reconstructie rapida a echipei, in scopul apararii onorabile a titlului cucerit in 2007. Astfel incat, cel mai probabil, Africa de Sud va trebui sa se conformeze principiului „pe astia ii avem, cu astia defilam” si sa spere in revenirile accidentatilor sau in revenirile de forma ale acelora care, din cauza prestatiilor slabe, nu au mai fost convocati pentru prima echipa. Pentru ca este evident faptul ca, oricat de mult se straduie Francois Louw si in ciuda faptului ca este coleg la Stormers cu celalalt flanker – Schalk Burger, nu reuseste sa atinga nivelul unor Juan Smith sau Heinrich Brussow, acest lucru reflectandu-se negativ mai ales in jocul defensiv al Springboks, la fel cum, poate si mai ingrijorator, lipsa de disciplina a lui Bakkies Botha, cel care numai in acest an a strans peste zece saptamani de suspendare din cauza lipsei de autocontrol, afecteaza prestatiile in gramada si in tuse a unei linii II, considerata alta data „piesa de rezistenta” a echipei. In acelasi timp, absenta lui Fourie du Preez, aflat inca in convalescenta dupa operatia suferita in urma cu cateva saptamani, macina buna comunicare in atac dintre gramada si treisferturi. Treisferturi care, desi nu prezinta modificari majore fata de sezonul trecut, sunt si ele intr-o vizibila suferinta, in special din cauza apatiei lui Brian Habana, dar si a lipsei lui Francois Steyn, centrul lui Metro Racing castigand mult in ultima vreme atat in forta, cat si in incisivitate. In plus, Steyn ar fi o solutie buna si pentru postul de fundas, mai ales ca Zane Kirchner pare foarte nesigur in aparare, acesta fiind poate si motivul pentru care Peter de Villiers a optat pentru o linie de centrii sustinuta in defensiva, din partea dreapta, de un alt centru de meserie, Jean de Villiers. Dupa cele doua infrangeri din aceasta editie a turneului, este greu de crezut ca sud-africanii mai pot emite vreo pretentie la titlu. Evident, pot incurca pe oricare dintre echipele All Blacks sau Wallabies, dar cu greu poti numi totusi asta „glorie sportiva”. Urmatoarea partida o vor disputa la Brisbane, in compania Australiei. Frustrati de rezultatele ultimelor sezoane, atat din Tri Nations, cat si din Super 14, este greu de crezut ca Wallabies isi vor ierta orice pas gresit in fata unor adversari care par sa treaca prin momente inimaginabile anul trecut, pe vremea asta...
Dupa meciul de sambata vom stii cu siguranta daca Noua Zeelanda poate fi considerata marea favorita din acest an. Mult mai entuziasti decat sezonul trecut, All Blacks sunt hotarati sa gaseasca, cu doua editii de Tri Nations inaintea marelui regal mondial de la anul, formula care sa-i propulseze catre cel de-al doilea titlu suprem. Iar meritul pare sa fie numai al lui Graham Henry, la randul sau, la fel ca si de Villiers, un personaj foarte contestat acasa, antrenor care a intuit ca problemele de anul trecut ale neo-zeelandezilor nu sunt unele de natura a alcatuirii lotului, ci mai degraba unele de mentalitate. Astfel, in afara de Rudy So’oialo, lasat in afara lotului si de „retrogradarile” la New Zealand Maori ale lui Luke McAlister, Isaac Ross, John Afoa, Hosea Gear si Corey Flynn si Neemia Tialata (acestia din urma poate singurele pierderi notabile pentru lotul All Blacks), Henry a mers pe mana unor oameni esentiali in ultimii ani – Woodcock si Mealamu in linia I, Brad Thorne in linia II, Richie McCaw si Jerome Kaino in rolul celor doi flankeri, Dan Carter la deschidere si pe triunghiul eccelent in ambele faze ale jocului, de aparare-atac, compus din centrii Ma’a Nonu, Conrad Smith si din fundasul Mils Muliaina. In plus, alegerea fericita a lui Kieran Read, la inchidere, Tom Donnelly, in linia II si Owen Franks, pornit sezonul trecut ca rezerva a lui Tialata, in linia I, par sa-l transforme pe selectionerul neo-zeelandez in cel mai inspirat om din Insula Neagra.
Sambata trecuta Noua Zeelanda si-a trecut in cont o victorie poate chiar mai usoara decat cea din prima etapa, chiar daca, la un moment dat, Africa de Sud parea capabila sa restabileasca echilibrul jocului. Forma ingrozitoare a lui Dan Carter, care a avut cea mai neinspirata zi din intreaga sa cariera de jucator, poate, cu doar 3 reusite din lovituri de picior, din 8 incercari, nu a intimidat insa elanul ofensiv al All Blaks, care dupa 11 minute de joc marcasera deja doua eseuri, prin Nonu si Muliaina. Abia catre sfarsitul reprizei, Danie Rossouw, trimis pe „sin bin” in minutul 4 pentru niste degete bagate in ochii lui Richie McCaw, gest urmat, evident, de o scurta repriza de imbranceli si ghionturi, a reusit sa marcheze eseul care, odata transformat, ii lasa pe Springboks, catre sfarsitul primei reprize, la 6 puncte in urma adversarilor: 7-13. Iar ca sperantele oaspetilor sa capete cote de alarma, Morne Steyn ii aduce la doar trei puncte in spate, in urma unei executii precise dintr-o penalitate dictata in minutul 42. Neo-zeeloandezii nu se sperie, iar trei minute mai tarziu, aripa debutanta Rene Ranger culca balonul la coltul terenului de tinta, scorul aratand mai mult de un eseu transformat. Weepu isi asuma executarea unei penalitati destul de dificile, pe care o transforma, pentru ca in minutul 65 un alt debutant, tot din pozitia de aripa, sa puna batista pe tambal cu un eseu in care Pierre Spies si Schalk Burger au fost pacaliti de viteza si fentele din corp ale jucatorului lui Highlanders. Africa de Sud era invinsa pentru a doua oara in decurs de doar o saptamana, nici chiar eseul lui Schalk Burger, izbutit cu cinci minute inainte de final, nereusind sa inlature impresia de neputinta lasata de elevii lui Peter de Villiers. Faptul ca All Blacks au marcat cu treisferturile spune multe despre filosofia de joc a acestei echipe si de uriasa diferenta dintre caracterul lucrativ al rugby-ului croit pe atac si cel al rugby-ului economicos si timorat, practicat de echipele in care defensiva primeaza, atacul nefiind decat o serie de momente de fixare cu inaintarea, treisferturile nefiind activate decat, eventual, la momentul ultimei pase.
Inaintea meciului cu Australia, Africa de Sud nu poarte doar povara celor doua infrangeri categorice cu Noua Zeelanda, dar si pierderile accidentatilor John Smith si Ricky Januarie, precum si cea datorata suspendarii lui Jean De Villiers vreme de doua saptamani, pentru un placaj la gat aplicat lui Ranger. Inlocuitorii acestora, Bismarck du Plessis, Ruan Pienaar si Gio Aplon au de infruntat o alta echipa in care treisferturile par arma cea mai redutabila: Drew Mitchell si James O’Conner – aripi, Matt Giteau si Rob Horne – centrii, Adam Ashley-Cooper – fundas, serviti de pe postul de uvertura de Quade Cooper. Pentru prima oara, dupa multi ani, australienii par favoriti, dar chiar cu riscul de a ma insela de aceasta data, indraznesc sa fiu sentimental si sa pariez pe dorinta de revansa a Springboks.

Graham Henry la ultina sesiune de antrenament, inainte partidei